Tortionarii, genocidul si respectul pentru victime

Semnalez doua articole importante. Primul a aparut azi in “New York Times” si se ocupa de cazul Visinescu. A fost prezentat in “Adevarul”. Semnat de Andrew Higgins, articolul se remarca prin sobrietate analitica si empatie pentru victimele terorii comuniste din Romania. Sunt citate mai multe voci, intre care Laura Stefan si Anca Cernea, presedinta Fundatiei “Ioan Barbus”. Este citat si generalul Dan Voinea care admite ca incadrarea crimelor lui Visinescu si Ficior ca genocid este problematica. Este mentionat si problematicul trecut (legat de zilele Revolutiei din decembrie 1989) al actualului procuror general. Se aminteste condamnarea regimului comunist de catre Traian Basescu in decembrie 2006 si huiduilelie care au bruiat scandalos acea actiune de purificare morala si de refondare politica.

http://adevarul.ro/news/eveniment/the-new-york-times-procesul-tortionarilor-romania-calatoria-tari-intr-un-trecut-sadic-1_5249199ec7b855ff56df699a/index.html

In “Evenimentul Zilei”, Mihaela Barbus se ocupa de lipsa de decenta (ma exprim bland) a propunerilor guvernului Ponta legate de compensatiile (bizar concepute) pentru victime.  Sunt intru totul de acord cu Mihaela Barbus:

“După ceremonia în care Ştefan Voitec i-a dat lui Ceauşescu sceptrul, Salvador  Dali a trimis o telegramă în care a transmis felicitări pentru “instituirea  sceptrului prezidenţial”. Ironia artistului nu a fost sesizată şi telegrama a  fost publicată în presa oficială. Cred că ar merita şi Victor Ponta felicitări  pentru iniţiativa legată de decomunizare printr-o nouă raportare a victimelor la  torţionari. Adică, dacă va exista o decizie definitivă care să ateste că cineva  a fost torţionar, ar urma, după nesfârşite formalităţi, ca acela să fie obligat  să acorde victimelor sale (sau oricăror victime?), drept compensaţie, un procent  din pensia sa, timp de cel puţin doi ani. Găsesc că ideea arată o inadmisibilă lipsă de respect faţă de victime,  pentru că sugerează că datoria de adevăr şi de dreptate pe care o are statul  faţă de aceste victime ar putea să fie suplinită de un gest de generozitate  haiducească în care se iau bani de la unii şi se dau la alţii.”

http://www.evz.ro/detalii/stiri/1059778.html

Cine a fost maresalul URSS Lavrenti Pavlovici Beria? Gangster, sociopat, reformator

Acum 60 de ani era judecat la Moscova ca spion si dusman al poporului fostul lider al comunistilor din Georgia, urmasul lui Nikolai Ejov in fruntea NKVD, temutul comisar al poporului pentru afacerile interne, seful progamului nuclear al URSS, über-tortionarul si primul reformator de dupa moartea lui Stalin, Lavrenti Pavlovici Beria (1899-1953). A fost condamnat la moarte si impuscat in decembrie acelasi an. A fost prototipul personajului principal din capodopera lui Tenghiz Abuladze, “Cainta”, filmul care a marcat unul din momentele culminante ale destalinizarii gorbacioviste.

A intrat in partidul bolsevic dupa revolutia din octombrie, a facut cariera, sub patronajul unui Nestor Lakoba si al lui Besso Lominadeze (ambii lichidati ulterior). S-a facut util lui Stalin, organiza vizitele acestuia pe meleagurile natale. Il informa despre conversatiile adeseori ironice, deci seditioase din perspectiva lui Koba, ale vechilor bolsevici. Se inchipuia discipolul fidel al lui Djugasvili si chiar era.

Ca si Genrikh Iagoda, seful NKVD inaintea lui Ejov, executat in urma procesului Buharin din martie 1938, studiase cu atentie biografia lui Joseph Fouché (1759-1820), scrisa de Stefan Zweig. Visul sau era sa combine in actiunile sale credinta fanatica a lui Felix Dzerjinski cu viclenia proverbiala a lui Fouche.

A fost direct implicat in executiile de dupa 1939, deci in cazuri celebre precum Meyerhold, Babel, Koltsov, dar si in masacrul de la Katyn (initiat de fapt de el). La fel, a fost responsabil pentru crimele in masa din tarile baltice, din Basarabia si Bucovina de Nord, din Ucraina si Belorusia de Vest. A indeplinit cu entuziasm programul numit de istoricul Jan T. Gross “revolutia din exterior”. S-a scaldat in sange, a fost un campion absolut al sociocidului. In planul vietii personale, era cunoscut pentru abuzuri abjecte si promiscuitate. Era ceea ce cheama un violator serial, un serial rapist. Stalin era, fireste , la curent cu aceste lucruri, dar le pastra confidential, in scopuri de santaj. In memoriile ei, fiica lui Stalin, Svetlana, l-a descris drept geniul rau al tatalui ei. Fiul lui Beria, Sergo, a publicat o carte de memorii in care incearca (in zadar, ma grabesc sa adaug) sa ofere imaginea unui personaj rational si onest.

Beria era un monstru amoral si un lacheu cinic, il servea pe Stalin cu un zel maniacal. Era constient de paranoia autorcratului, o si incuraja (ca, de pilda, in cazurile de dupa razboi, intre care afacerea Leningrad si campaniile anti-“cosmopolite”). Reprezenta gradul maxim de depravare al mafiei staliniste.  A fost relativ marginalizat in ultimii ani de viata ai lui Stalin. Se strangeau probe contra lui. Noii tortionari, parventii ajunsi la varg gratie capriciilor senile ale lui Stalin, il urau de moarte , ca si pe omul sau, Viktor Abakumov. Acesta avea sa fie executat ulterior, asemeni unor Dekanozov, Merkulov etc  Oamenii lui Hrusciov, Ignatiev si Serov, au intreprins acea epurare a echipei lui Beria blamata pentru toate crimele epocii antoerioare. Piereau in epurare si inamici ai lui Beria, intre care monstrul Riumin.

A incercat, imediat dupa decesul dictatorului socoipat, primul dezghet. Numit in martie 1953 minstru de interne, a decis deschiderea portilor lagarelor din Gulag, ereliberarea a sute de miii de detinuti. Tot Beria a oprit ancheta dementa impotriva medicilor de la Kremlin, asa-numitul proces al halatelor albe. A organizat o deschidere pe tema Germaniei (in consens cu Gheorghi Malenkov,are avea sa se abjure apoi cu lasitate). Supremul tortionat se transfigurase in primul reformator post-stalinist. Paradox, ironie a istorie, aberatie psihologica, ii putem spune, oricum, faptul ramane. A fost extrem de dur cu Matyas Rakosi in timpul vizitei acestuia la Kremlin in mai 1953. Beria l-a sustinut pe Imre Nagy sa devina premier in Ungaria si a incurajat “Noul Curs”.  L-a admonestat sever pe Walter Ulbricht pentru rigidate sectara.

La plenara CC al PMR din noiembrie-decembrie 1961, Gheorghiu-Dej se facea ecoul rechizitoriului lui Nikita Hrusciov la adresa lui Beria ca principal instrument al lui Stalin. Satrapul ideologic Iosif Chisinevschi era stigmatizat ca omul lui Beria din conducerea PMR. La fel, Ana Pauker era denuntata drept “omul lui Molotov” (ceea ce, probabil, fusese). Doar el, Dej, nu fusese omul nimanui, exponentul fara prihana al directiei patriotice din acea formatiunestalinista. Mai tarziu, Nicolae Ceausescu va perpetua legenda comunismului antisovietic (nu insa si anti-stalinist)  in favoarea sa.

Lavrenti Beria a murit ucis de camarazii sai, acoperit un etern oprobriu, acuzat de toate ororile comise de sistemul pe care il slujisera impreuna. Abonatii “Marii Enciclopedii Sovietice” au fost rugati sa inlocuiasca paginile despre ex-maresalul Uniunii Sovietice L. P. Beria, demascat ca tradator, cu pagini alternative, continand pretinse noi informatii, rapid compuse, despre Marea Behring. Toate bibliotecile din “lagarul socialist” s-au conformat fara murmur.

http://press.princeton.edu/titles/5279.html

http://www.historytoday.com/richard-cavendish/lavrenti-beria-executed

http://russiapedia.rt.com/prominent-russians/politics-and-society/lavrentiy-beria/

Über-magnatul Felix si admiratorii sai

Stirea este intr-adevar o bomba. Felix, alias Dan Voiculescu (ori invers, Dan Voiculescu, alias Felix), uber-magnatul si hiper mogulul,  a fost condamnat la cinci ani de inchisoare cu executare. Sentinta nu este definitiva, dar prabusirea personajului, naruirea imaginii pe care si-a plasmuit-o utilizand sume imense si mistificari asijderea, este ireversibila. Asa va ramane in istorie Dan Voiculescu. Condamnarea sa este un serviciu adus claritatii morale in Romania. Numele lui Felix este asociat pentru eternitate, adica definitiv, cu patologiile tranzitiei romanesti.

Pozitia mogulului…

Am primit mai multe mesaje in care sunt intrebat ce cred despre acest moment pe care unii, indreptatit dupa parerea mea, il vad ca pe victorie remarcabila a justitiei independente, o afirmare robusta si credibila a statului de drept. Voi relua aici un text postat de Dragos Paul Aligica pe Facebook. Cred ca este bine sa retinem ca influenta lui Dan Voiculescu in spatiul public (politic si mediatic) romanesc al ultimelor doua decenii a fost una incontestabil nociva. Prin tot ce-a intreprins, dl Voiculescu a sustinut prelungirea institutionala si comportamentala a vechiului sistem securisto-comunist. In primavara anului 2007, dl Voiculescu a fost inspiratorul, mobilizatorul si organizatorul (precum PCR in lozincile de-odinioara, dar de data aceasta in chip real) al efortului de suspendare si demitere a presedintelul Traian Basescu.

Platea cu acea ocazie polita pentru dosariada din vara anului 2006 si pentru condamnarea comunismului. Presa voiculesciana a devenit platforma celor mai vehemente, insistente si scandaloase eforturi de reabilitare a comunismului (in special a perioadei Ceausescu). In anii urmatori, mega-trustul felixiot a devenit obsedat de distrugerea in efigie nu doar a lui Traian Basescu, dar si, ori mai ales, a intelectualilor stigmatizati drept “sinecuristi”, “camarilioti”, “trompete prezidentiale” etc In vara rusinii nationale, deci in iulie si august 2012, partidul voiculescian si Felx insusi au fost implicati in tentativa esuata de lovitura de stat. Uber-magnatul a stabilit chiar calendarul infamei actiuni. La vremea respectiva, au existat intelectuali cunoscuti care s-au raliat propagandei voiculesciano-uselista. Nu-i voi numi aici, sunt suficient de cunoscuti. Unul din ei este azi ministru al culturii. Protestatarii din Piata Universitatii si sute de intelectuali ii cer demisia. Omul se face ca ploua..

Iata asadar textul lui Dragos Paul Aligica:

“Apropo de condamnarea lui capo di tutti capi, am o intrebare pentru intelectualii, savantii, oamenii de stiinta, arta si cultura care scriau anul trecut scrisori “Uniunii Europene” ca sa justifice si legitimeze intreprinderea politico-economico-muzicala organizata si coordonata in direct si prime-time anul trecut de sus-pomenitul Voiculescu Dan si acolitii sai, la nivelul statului de drept roman: Cum e?

Nu aveti nimic de comunicat Tarii, Uniunii, Universului? Ce parere aveti de evolutii? Nimic? Tacere? Pai noi asteptm un ghidaj de la constiinte civice si politice asa inalte. Vrem sa intelegem ce se intampla cu noi, cu tara, cu Uniunea acum ca domnul Profesor fu condamnat.

“Eu l-am suspendat, el m-a condamnat”. “Suspendare”, “condamnare” se leaga. Asta e linia de interpretare indusa de Domnul Profesor.

Nu aveti nimic de precizat? Asa o fi? Caz greu. Avem nevoie de ajutor.

La “suspendare” erati pe baricade. Intreruperea arbitrara a mandatului democratic al unui presedinte, prin abuzarea procedurilor parlamentare si constitutionale, intr-o tara democratica, membra a UE vi se parea ceva firesc. Nu numai defensibil ci si laudabil.

Acum la “condamnare” va asteptam sa reveniti. “Suspendare”, “condamnare” se leaga, nu? Nu va simtiti cumva obligati sa comentati totusi un pic situatia daca tot v-ati bagat in vorba?

Ar fi cazul sa spuneti totusi ceva: In spiritul coerentei, sau macar de curiozitate. Ca sa stim si noi cum se mai vede lumea, universul si viata politica si publica a natiunii din perspectiva unor miniti asa de luminate, debordand de simt civic si profunda viziune politica.”

http://www.evz.ro/detalii/stiri/1059382.html

 

Catastrofalul joc al premierului Ponta

 

Victor Ponta sufera, mi-e teama, de un deficit al simtului auzului. Nu aude ce se petrece, saptamana dupa saptamana, la Bucuresti, Cluj si in alte orase ale Romaniei. Nu aude ca i se cere demisia. Nu aude ceea ce putem numi vocea redesteptata a societatii civile romanesti. Protestele il lasa rece. Nu cred ca pot fi banuit de simpatii socialiste. Nu confund corporatiile cu corporatismul. Dar nu despre ideologie vorbim acum, ci despre consecventa, curaj politic, respect pentru cetateni.

Nu este catusi de putin adevarat ca renuntarea la un proiect care provoaca asemenea proteste este o catastrofa pentru Romania. Daca asa ar sta lucrurile, dl Ponta ar trebui sa-si ia inima in dinti, duminica urmatoare, sa mearga in Piata Universitatii si sa-si confrunte criticii. Sa le spuna in fata ca demersul lor este potrivnic intereselor nationale.

Premierul are obligatia sa aleaga: sustine sau nu sustine Legea avizata de guvernul pe care il conduce. Ambiguitatile de demoazela nu fac doi bani nici in ochii protestatarilor, nici in aceia ai celor care sustin proiectul Rosia Montana.

Dupa cum se poate lesne observa in poza de mai jos,  Ponta are in piept o insigna cu “Salvati Rosia Montana”. Evenimentul/ gala cu pricina a avut loc anul trecut in curte la GreenHours (acolo unde mai e o librarie Humanitas, sediul GDS si altele). Cu acest prilej, Victor Ponta si Rovana Plumb au primit titlul onorific de “Tanara speranta ecologista” pentru deschiderea pe care o aratau la acea data dialogului cu ONG-urile de mediu si alte organizatii similare…

http://www.ecopolis.org.ro/stiri/green-awards-de-ziua-mondiala-a-mediului

 

“Daca Parlamentul va decide sa nu se faca acest proiect, nu va fi o mare problema (din punct de vedere economic), dar daca Romania ofera mesajul ca suntem impotriva investitorilor straini, impotriva exploatarii potentialului nostru, acest lucru ar fi o catastrofa pentru Romania”, a declarat Ponta, in engleza, cu ocazia Summitului pentru Investitii in Europa de Est, organizat de Reuters.
“Dreptul la dezvoltare” invocat de dl Ponta nu inseamna lipsa responsabilitatii, refuzul obstinat al dialogului, diabolizarea criticilor drept straine de binele tarii. Transparenta este solutia, orice ar crede liderul PSD. E vorba de o practica pe care, din nefericire, o ignora prea multi dintre membrii clasei politice. De aici si reactia ultragiata a miilor de tineri care ies in strada nu pentru ca i-ar plati cine stie ce malefice oficine, ci pentru ca privesc actuala clasa politica drept falimentara.

Ca exista si naivitate in randul protestarilor, este greu de negat. Nici n-ar putea fi altfel. Dar exista si simt moral, o repudiere a unor aranjamente cinice si a compromisurilor nedemne din umbra. Ca sunt unii care imbratiseaza si trambiteaza retorica gaunoasa a unui anti-capitalism ridicol, iar nu poate fi contestat. Dar ei sunt minoritatea, nu majoritatea. Acestei majoritati trebuie i se adreseze partidele politice daca vor sa evite adancirea prapastiei dintre ele si cei pe care pretind ca-i reprezinta. Ceea ce ofera premierul este continuarea unui joc catastrofal care s-ar putea sa-l coste functia: “Uite Ponta, nu e Ponta”…

Roata cu noroc: Azi Maria lui Tanase canta-n Targul Mosilor…

Pentru mine, Maria Tanase (1913-1963) a fost marea legenda a acelor vremuri despre care tot incercam sa ne amintim, cu fiorul, zbuciumul, nelinistile, terorile unor clipe nauce si naucitoare. A intruchipat geniul, asemeni lui Brancusi, Enescu, Blaga sau Pallady. Avea vocatia unicitatii si unicitatea vocatiei. Adica a chemarii. Era chintesenta unei trairi, o lumanare care ardea sub zodia eternitatii. Vocea ei era vrajita si ne vrajea pe toti. Romania secolului al XX-lea a fost marcata de multe maledictiuni. Dar au existat si cateva binecuvantari. Una s-a numit Maria Tanase.

A fost lasata sa cante, dar repertoriul i-a fost draconic cenzurat. Nu putea fi domesticita, regimul comunist stia acest lucru. Nu o puteau amuti, dar o tineau sub stricta supraveghere. La un ceas cand radacinile erau negate si smulse fara mila, ea a salvat o identitate amenintata.

Tin minte Targul Mosilor, tin minte Jurnalul de actualitati de la moartea ei, in 1963, avea doar 50 de ani…

“Azi Maria lui Tanase canta-n Targul Mosilor…”

http://www.youtube.com/watch?v=aAFTGWsFDaA

Era foarte apropiata de Harry Brauner, legionarii i-au distrus benzile de la Radio…

O mare, mare Doamna, intr-adevar…

Porcul, mocirla si metempsihoza: Dogoritoarea actualitate a lui B. Fundoianu

Citesc cu admirativa uimire textele lui B. Fundoianu (nascut la Iasi in 1898, mort la Auschwitz in 1944), publicate acum pe blogul Fondane. Mi se par de o dogoritoare actualitate, intelectuala, morala, politica. Nu vreau sa sun exagerat de pesimist, dar am impresia ca traim intr-un univers in care vorbele au tot mai putina noima, valorile reale sunt sistematic maculate, iar simtul istoric agonizeaza. Despre acela moral, mai bine sa nu discutam. Este un simptom pe care l-as numi voluptatea ticalosiei. Ori, altfel spus, ubicuitatea miseliei. Cand politicieni de trei parale se joaca iresponsabil cu demnitatea victimelor totalitarismului, cand se organizeaza sindrofii ale tortionarilor, cand se practica manipulari ieftine pentru a excita pofta de senzational a unui public prea putin informat si sistematic dezinformat, nu ai cum sa nu impartasesti temerile lui Andrei Plesu legate de ofensiva obscenitatii.

Fundoianu vazut de Ilie Boca (2009)

Textele romanesti ale tanarului Fundoianu (viitorul eseist, filosof si poet francez Benjamin Fondane, discipolul lui Șestov, prietenul lui Cioran, arestat ca evreu in timpul ocupatiei naziste, deportat si gazat la Auschwitz) sunt mai actuale decat atatea efemeride pe cat de banale, pe atat de stridente ce ocupa paginile ziarelor fara a lumina in vreun fel lumea in care traim. Ba chiar dimpotriva. Retineti ca acest articol a fost scris cu peste doua decenii inainte de “Ferma animalelor” de Orwell. Fundoianu (Fondane) si Orwell aveau ceva esential in comun: dispretul pentru ceea ce scriitorul britanic numea “smelly little orthodoxies which are contending for our souls”.

“Mocirla, cartoful, excrementul si fericirea”, in aceasta fetida sinteza vedea Fundoianu reteta perfecta pentru perpetuarea porcilor…

PORCUL

de B. Fundoianu (1921)

Din dicţionarul meu domestic

Porcul meu nu e vacă, nici cal şi nici asin: e porc. El ştie lucrul ăsta şi nu se supără. Câteodată e mai puţin modest cât un afiş. I se citeşte bucuria în ochi. Porcul meu e fericit că-i porc. Dacă ar fi încă prea nerod să jongleze cu metafizica (acest obicei exclusiv al altora), e cert că s-ar ruga în toată ziua: „mulţumesc, o, Doamne, că m-ai făcut porc şi nu vacă, [sau] cal, sau altfel de asin“. Dar porcul meu nu-şi ascunde orgoliul cum ai pune un inel într-o cutiuţă de catifea. E prea cinic.

Porcul n-are multe idei – ca şi oamenii. Şi-mi pare bine. Nu-mi place să mă regăsesc în toată lumea. Dar are câteva idei esenţiale: ideea-mocirlă, ideea-varz­ă, ideea-fericire, ideea-excrement. Porcul iubeşte realitatea. Realitatea e mocirla, varza, fericirea, excrementul. De aceea nu prea e pornit pe dificile abstracţii. El cunoaşte planta: legumă. Şi nici nu există. Porcul meu e un Dumnezeu pe mici raporturi.

Viaţa, aici lângă ferma unde au înfrunzit broaştele, se reduce la două fenomene: plăcerea şi neplăcerea. Pentru porcul meu, plăcerea e virtutea. Or, porcul meu ţine să aibă virtuţi, cum un pom ţine să aibă fructe. Dar dacă ar trebui să umble după virtuţi – adică după plăceri –, adio, fericirea! Fiindcă fericirea stă în nemişcare. Porcul meu e mai inteligent. El ştie că simţurile mint şi că fericirea nu stă în lucru, ci în conştiinţa lucrului. Se opreşte la prima băltoagă, la primul cartof, la prima râmă. O declară în prealabil plăcere. Şi plăcerea-i gata. De altfel, porcul ştie că plăcerea nu e în lucru, ci în funcţiune. A mânca e o virtute. Nu importă ce. A dormi e o virtute. Nu importă cum. A trăi e suprema virtute.

Dar porcul e un degenerat. Născut dintr-o rasă de feudali, a ajuns slugă. Plecat dintr-o rasă de elită, a ajuns un mediocru. Păros şi cu robinete de piele pe burtă, are mai mulţi puieţi de câţi îngăduie eticheta. Porcul meu e scroafă. Dar imediat după întâia tinereţe trântită într-un noroi, ca într-un peisaj, revine la eredita[t]ea confuză. Trecutul e un catalog de bălării şi de ruini. Scroafa mea e bătrână. Dinţii se surpă şi mărarul încetează din plăceri. Dar poţi avea, cu dinţii stricaţi, amintiri! Atunci scroafa îşi aminteşte de viaţa din păduri.

*

Scroafa crede în metempsihoză. Se pipăie la bot şi se miră că nu-şi găseşte colţii. Ar vrea să se repeadă la câne, dar n-are cu ce să-l spargă. Ar vrea să umble în cuirasă şi să fie mândră, dar e domestică. Asia din largi platouri o ispiteşte: florile de lotus se mănâncă? Ar iubi singurătatea. Ar iubi viaţa, cum iubeşti o agonie. Dar scroafa mea e prea scroafă ca să iubească viaţa pentru ceea ce nu-i poate da. Simţul istoric e o aberaţie de-o clipă. Bunul-simţ îl leapădă la locul lui: dincolo de memorie. Şi revin iar în plan mocirla, cartoful, excrementul şi fericirea.

Multumiri Luizei Palanciuc si lui Mihai Șora pentru aceasta arheologie a unui univers intelectual scufundat intr-o stranie uitare.

http://fondane.net/

Textul de mai sus a aparut pe portalul LaPunkt. Introducerea dezvolta un text mai vechi (din 2012). Ideea de a relua aici articolulul lui B. Fundoianu cu un preambul adus la zi se datoreaza citirii unui percutant articol de Eugen Stancu:

http://www.lapunkt.ro/2013/09/24/benjamin-fondane-documentar/

Despre Fundoianu/Fondane:

B. Fundoianu / Benjamin Fondane, fiul lui Isaac Wechsler şi al Adelei Schwarzfeld, s-a născut la Iaşi, în ziua de 14 noiembrie 1898, într-o familie de intelectuali. Debutează în periodice româneşti şi evreieşti, unde publică poeme şi traduceri din limba idiş, semnând, pentru întâia oară, B. Fundoianu, după toponimul Fundoaia, localitatea de provenienţă a tatălui. Cărţile scrise şi publicate în limba română vor apărea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigrează în Franţa, unde, câteva luni mai târziu, îl va întâlni pe Lev Şestov, filosoful de origine rusă a cărui gândire îl va marca pentru totdeauna. În 1931, se căsătoreşte cu Geneviève Tissier (1904-1954). Este o perioadă de intensă creativitate, în care autorul, devenit Benjamin Fondane, îşi concepe opera în limba franceză, doar parţial publicată în timpul vieţii. În martie 1944, ca urmare a unui denunţ, este arestat, împreună cu sora sa, Lina, şi închis în lagărul de la Drancy. Câţiva prieteni obţin eliberarea lui Fondane, care însă nu acceptă să părăsească lagărul fără Lina. La 30 mai 1944, sunt deportaţi împreună la Auschwitz. Urma Linei se pierde. Fondane va fi gazat în ziua de 2 sau 3 octombrie 1944.

http://fondane.net/b-fundoianu-benjamin-fondane-1898-1944/

“Anticomunismul” uselist sub lupa: Texte de Ioan T. Morar, Radu F. Alexandru si Mihaela Bărbuș

Am scris pe acest blog, pe “Contributors”, in “Revista 22” si in “Evenimentul Zilei”, despre campania lansata de IICCMER, adica de tandemul uselist Muraru-Zamfirescu. Repet, in termeni cat se poate de ne-echivoci: deschiderea anchetelor judiciare impotriva calailor securisti, indiferent de varsta acestora, este binevenita, necesara si trebuie sustinuta. Fara insa a ne imbata cu apa rece si fara a pierde din vedere ca este vorba, devine tot mai clar, de o tentativa uselista de a confisca un subiect onorabil in scopuri deloc onorabile. Public aici trei interventii lucide si necesare pe acest subiect al unui pseudo-anticomunism nascut din meschine interese politicaniste, bombastic si manipulativ. 

Scrie pe buna dreptate Andreea Pora: “În afară de faptul că e obligatoriu ca cei doi torționari să plătească pentru ceea ce au făcut, înfundând pușcăria pentru cât le-a mai rămas de trăit (salut faptul că mecanismul totuși s-a pornit), restul mi se pare o grotescă și periculoasă manevră politico-mediatică. Reducerea infernalului mecanism de teroare, crimă, suspiciune și aneantizare a valorilor unui întreg popor la șefii de penitenciare este un riscant joc de batjocorire a memoriei, de (re)rescriere a istoriei. O altă tentativă, reluată sistematic și cu mereu vie îndârjire, de a ascunde adevărul și de a-i deroba de răspundere pe realii vinovați.”

http://www.revista22.ro/articol.php?id=31344

Confuziile deliberate si ceata morala pot genera efecte cat se poate de regretabile, inclusiv plasarea in derizoriu a ceea ce tine de tragism, jertfa si onoare. Este cel putin stingheritor, daca nu de-a dreptul revoltator, faptul ca “Antena 3”  si alte oficine useliste joaca rol de procurori in raport cu instrumentele regimului ilegitim si criminal, cata vreme victimele sunt ignorate, uitate, invaluite de ceata amneziei.Memento-ul Mihaelei Bărbuș, fiica unuia din detinutii de la Ramnicu Sarat, este deoptriva un avertisment si o chemare de a tine trea angajamentul in favoarea unei etici a neuitarii. (VT)

Ioan T. Morar:

Deși cred că torționarii ar trebui demascați și pedepsiți pentru ceea ce au făcut, totuși, mi se pare că agitația din ultimul timp în legătură cu alde Vișinescu și Ficior are ceva din datele unei diversiuni. Pentru că această demascare vine din partea celor care au fluierat atunci cînd a avut loc condamnarea oficială a comunismului ca regim criminal, condamnare făcută cu cap și coadă, pe baza unei documentări serioase. Au existat zeci de voci care au spus că nu e bine, că nu trebuie, că nu e nevoie, că de ce Băsescu, de ce Tismăneanu etc. Nu, nu avem nevoie să condamnăm comunismul, în fond, am dus-o mai bine pe vremea lui Ceaușescu (aveam locuri de muncă, nimeni nu murea de foame ) decît acum. Circul din Parlament, permis atunci, la citirea Raportului, (și încurajat) de un fruntaș al actualei coaliții de guvernare, președintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, a fost menit să arate că poporul, prin aleșii lui, nu dorea această condamnare. Românii nu aveau nevoie de așa ceva, toți am dus-o bine în comunism, în special căpitanul de vapor Băsescu.

Acum, brusc, apar niște torționari. Cărora Ponta vrea să le ia pensia. Nu se vorbește despre comunim ca regim criminal, ci despre niște moșnegi care au torturat în vremea comunismului, cam de capul lor, pentru că aveau niște suflete otrăvite. Ei sînt vinovați, nu sistemul. Ei au tîrît intelectualitatea română la canal și apoi prin sinistre pușcării, nu sistemul. Sistemul, zic noii stîngiști, o fi avut niște erori, dar asta tocmai din cauza acestor torționari ticăloși care merită să rămînă fără pensie și fără abonament gratuit la RATB. Asta merită, asta li se dă! Ei doar au întinat nobilele idealuri.. Comunismul e bun, dar a fost aplicat prost pînă acum. Deci, Jos capitalismul!

(sursă imagine aici)

http://blog.itmorar.ro/tortionarii-doar-au-intinat-nobilele-idealuri-ale-comunismului/

Un fragment din articolul lui Radu F. Alexandru:

Întrebarea, numai și pusă, poate declanșa înaintea oricărei clipe de reflecție un val de proteste: ”Ar fi fost mai bine să nu le dea nimic?!”. Orice pas pe terenul minat al lui ”Ce ne dă?” e riscat și trebuie făcut cu maximă atenție. Avansez două observații și să vedem la ce concluzii ajungem.

Prima ține de dezvăluirile spectaculoase produse dintr-o dată de reprezentantul PNL în fruntea IICCMER, dl. Andrei Muraru. Nu s-au știut până azi numele foștilor torționari? Zecile de episoade ale ”Memorialului durerii” nu au făcut publice și nu au arhivat numele unor oameni indubitabil vinovați de crime împotriva umanității și asupra cărora Justiția ar fi trebuit să se pronunțe cu celeritate? ”Memorialul de la Sighet”, revista ”Memoria”, cărțile publicate de supraviețuitorii lagărelor comuniste de exterminare nu gem toate cu nume împotriva cărora trebuia aplicată Legea?  Azi, dintr-o dată, ni se aruncă în față imaginile grotești a doi bătrâni care probabil că nu mai sunt în stare să omoare o muscă și ni se spune: ”Ne-am făcut datoria: i-am prins. Vai și amar de ce-i așteaptă!”. Cine și unde a ținut până acum ferecate dosarele lui Vișinescu și Ficioru? Unde sunt dosarele torționarilor care, cu siguranță, vor fi făcute publice în zilele următoare, în această victorioasă cruciadă împotriva fantasmelor unui trecut cât mai îndepărtat? Nu a știu nimeni de ele? Nu au fost de găsit până azi? A împiedicat cineva accesul la ele? Da, Parchetul General, la nivelul adjuncțiilor dnei. Kovesi (Tiberiu Nițu unul dintre ei) a blocat demersurile anterioare ale IICCMER de aducere în fața Justiției a unor foști torționari invocând motivul că legislația românească nu ar prevedea aplicarea directă a Convenției internaționale semnate de România privind imprescriptibilitatea crimelor.

Victor Rădulescu Pogoneanu
(1910-1962)
(fotografie din timpul detenţiei în închisoarea spital Văcăreşti)

Toate eforturile Institutului ca Gheorghe Enoiu, fostul director al Direcției de Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne, supranumit pentru cruzimea de care a dat dovadă în timpul interogatoriilor ”Măcelarul de la Interne”, să fie judecat au rămas fără niciun rezultat, și Enoiu a murit împăcat în patul lui. Nu a fost singurul caz îngropat de cei care au blocat pașii normali ai Justiției chiar și după promulgarea inițiativei legislative a lui Monica Macovei și Sever Voinescu referitor la imprescriptibilitatea crimelor. Astăzi, ca prin minune, aceeași instituție și aceeași oameni se dovedesc mai deschiși, mai cooperanți ca niciodată și, prin ”disponibilitatea” lor suspectă, împing pe un plan cu totul secundar orice dezbatere despre realitățile fierbinți și dureroase pe care le trăiește o țară întreagă. Suntem în fața unei diversiuni de mari dimensiuni? Avem motive temeinice să ne întrebăm dacă nu suntem martorii felului inadmisibil în care puterea  politică intervine în funcționarea unor instituții ale statului: Parchetul general, IICCMER, și altele care or mai fi prinse în acest spectacol de ”lumini și umbre”, în încercarea de a escamota problemele tot mai acute care scot oamenii în stradă? Eu personal răspund afirmativ. Firește, fiecare este liber și dator să-și ofere răspunsurile cele mai potrivite.

Dar, poate veți spune unii dintre dvs., m-am grăbit să judec o intenție sinceră, un gest pe care în loc să-l aplaud îi caut pete în soare și dedesubturi descalificante. Vă propun câteva operațiuni simple de aritmetică: înmulțiți numărul torționarilor aflați în evidența IICCMER (35) cu pensia maximă a unora dintre ei (6.000), și pe care să presupunem că o primesc toți la fel, și împărțiți la numărul membrilor Asociației foștilor deținuți politici din România” (53.000). Veți afla la cât se ridică ”reparația” materială și morală pe care Victor Ponta s-a grăbit să o acorde. Eu am făcut calcul: un spor de 3,9622642 lei/lună pentru fiecare fost deținut politic! O umilință mai mare la adresa acestor supraviețuitori ai Gulagului românesc mi-e greu să cred că poate fi imaginată. Dar și o nerușinare mai mare decât cea probată din nou de Victor Ponta nu cred că cineva și-ar putea să și-o permită.

http://www.revista22.ro/o-mare-diversiune-si-o-impardonabila-umilinta-31327.html

Recomand calduros articolul Mihaelei Bărbuș (public aici un fragment):

În ultimele săptămâni, închisoarea Râmnicul Sărat şi Vişinescu au ajuns ca  fotbalul. Toată lumea se pricepe şi are o părere care justifică zeflemeaua şi  dispreţul faţă de cei care nu o împărtăşesc. După cum unii îşi închipuie că le  cresc performanţele sportive dacă au un autograf al lui Hagi, la fel persoanele  publice de la noi cred că dacă se fotografiază cu zidurile închisorii împrumută  ceva din credibilitatea celor care l-au înfruntat pe Vişinescu.

Din nefericire, spre deosebire de fotbal unde se ştie de ce Hagi este  vedetă, atunci când e vorba de închisoarea Râmnicu Sărat se pronunţă unele nume,  însă nu se ştie şi cine au fost şi ce au făcut cei care au purtat acele nume. Nu  e deci de mirare că informaţiile rămân confuze şi tot contextul este  tabloidizat. Nu e de mirare nici că s-a difuzat cu generozitate informaţia că  Vişinescu ar fi fost în plutonul care l-a executat pe Ion Antonescu, însă  publicul nu a aflat că foarte mulţi dintre cei care au ajuns la Râmnicu Sărat  după 1956 erau  în dezacord net faţă de politica mareşalului. Ori  includerea în aceiaşi discuţie, fără diferenţeiri, a lui Ion Antonescu şi a  opozanţilor este o neglijenţă flagrantă, mai ales într-o perioadă în care  antonescolatria este atât de răspândită.

În plus, nu înţeleg la ce ar  folosi să se amintească groaza închisorii şi să se analizeze minuţios aspecte  izolate ale problemei, dacă se uită personalităţile de acolo, eroii şi valorile  în care au crezut şi care le-au dat puterea să înfrunte încercările drăceşti la  care au fost supuşi. De altfel, superficialitatea era deja vizibilă şi din  popularizarea într-o fază prea incipientă a cercetărilor penale şi a proiectelor  legate de memorial, şi contrastează cu modestia şi seriozitatea eroilor.

 

Comparaţia este exigentă, însă trebuie asumată pentru că este  inevitabilă. Ca să dau un reper concret, l-aş aminti astăzi de Victor  Rădulescu-Pogoneanu. El a plătit cu eleganţă, inteligenţă, dârzenie timp de  cinsprezece ani, un preţ uriaş şi cât se poate de real pentru a nu se dezice de  convingerile sale. A fost atât de discret încât nici astăzi nu este cunoscut.  (Nu pot să cred că încă ar mai putea fi controversat.)

http://inliniedreapta.net/mai-puternic-decat-visinescu/

http://www.evz.ro/detalii/stiri/mai-puternic-decat-visinescu-1058547.html

Ce-mi visez…

Visez partide politice care sa se ridice deasupra propriei lor umbre si sa spuna cu demnitate, dar si cu smerenie, protestatarilor: V-am auzit!

Visez oameni politici care sa se ridice deasupra propriilor vanitati, ambitii si narcisisme, sa treaca dincolo de meschine calcule electorale, de vesnice reglari de conturi si de vendete fara sens, avand curajul sa le spuna protestatarilor: V-am auzit!

Visez procurori si judecatori capabili de independenta, refuzand presiunile politicului si ale economicului, vaslind, daca este nevoie, si chiar este, impotriva curentului, oameni care sa-i poata privi fara jena in ochi pe protestatari si sa le spuna: V-am auzit!

Visez ziaristi care sa nu se lase subjugati, inhamati, manipulati, care sa nu participe la concertele urii, care sa spuna in chip nepartinitor chiar ceea ce vad, nu ceea ce vor patronii vor sa fie vazut, oameni care, prezenti in Piata Universitatii, sa le poata spune demonstrantilor pasnici (pentru ca despre ei vorbesc aici): V-am auzit!

Visez o societate civila vibranta si curajoasa, doritoare sa iasa din hibernare si izolare, ai carei reprezentanti sa fie prezenti in toate momentele cheie, sa-si faca auzit  glasul, sa vorbeasa pentru cei fara de voce, sa intre in dialog cu protestatarii si sa le spuna: V-am auzit!

Visez intelectuali care nu doresc raul altor intelectuali, nu traiesc din invidie, gelozie si ranchiuna, gata sa treaca de aceste umane, prea umane patimi si sa ia masura acestor proteste in chip lucid, nu partizan, avand astfel dreptul sa le spuna cat se poate de onest protestatarilor pasnici: V-am auzit!

Visez cetateni care, oricat de furiosi si nemultumiti ar fi, si oricate motive ar avea sa fie furiosi si nemultumiti, stiu ca statul de drept si piata libera nu sunt fictiuni, nu sunt himere, nu sunt capricii, ci insasi sansa lor de a scapa de nefastele mosteniri ale unui regim ilegitim si criminal si de a trai in adevar.

Text aparut pe platforma “Contributors” la data de 20 ianuarie 2012. Nu vred ca este mai putin actual azi decat atunci…

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ce-mi-visez-un-epilog-utopic-la-o-saptamana-furtunoasa/

In Memoriam Iosif Sava: Magia muzicii, splendoarea gandului

Iosif Sava (1933-1998) a fost un spirit nobil, un umanist dintr-o specie ce pare, din nefericire, sortita extinctiei. A intruchipat cu pasiune, rafinament si eleganta, tot ceea ce inseamna respect pentru valori. A fost un mare critic muzical si o constiinta democratica in sensul real al cuvantului. Nu se temea sa fie incomod, dar stia, cu o naturalete rar intalnita, sa fie gazda ideala pentru cei onorati a fi invitatii Eutherpei. Stia sa insufleteasca o discutie, contopea cu talent de magician temele cele mai abstracte cu acelea de o cat se poate de mundana concretete. Era un visator, un personaj utopic, traia in propria Castalie si se scutura indignat cand avea de-a face cu mojicia, cu tupeul, cu amatorismul. In experienta mea, doar Horia Patapievici a reusit sa fie la fel de gentil, subtil si incitant in dialogurile purtate in emisiunile de idei. Este vorba de ceea ce, reluand o formulare a marelui critic Lionel Trilling, numesc obligatia morala de a fi inteligent.

Era pe 18 ianuarie 1997 cand am avut norocul sa fiu invitatul legendarului domn Iosif Sava. Era la o zi dupa lansarea, la Uniunea Scriitorilor, a traducerii romanesti a cartii mele “Reinventarea politicului” aparuta, in traducerea lui Alexandru Vlad, la Polirom. Vorbisera N. Manolescu, Mircea Mihaies, Alina Mungiu-Pippidi, Mircea Dinescu si Dan Pavel. Era perioada euforica de dupa alegerea lui Emil Constantinescu ca Presedinte al Romaniei.

Au fost prezenti in emisiune Mircea Mihaies, Ioan T. Morar si Silviu Lupescu. Il intalnisem prima oarpe Iosif Sava cu cativa ani mai devreme, la o lansare de carte urmata de o cina. Mi-a spus ca ar dori sa vin intr-o emisiune a sa. Recunosc ca eram inhibat, il stiam inca din anii de dinaintea plecarii mele din tara, era un interlocutor redutabil, un adevarat vulcan de de amintiri, paranteze, reflectii, maxime, se plimba prin cultura cu o siguranta care pe mine unul ma timora. Mai ales ca nu era nimic artificial la el, spontaneitatea era desavarsita. Discutia a inceput dupa cateva minute din “Simfonia destinului” dirijata de Karajan. Domnul Sava era transpus: “Divin, domnilor, divin”. A urmat un minut de tacere, ne reveneam din acea calatorie in purgatoriul muzicii eterne. Pe parcursul emisiunii, Scarlatti si Vivaldi.

S-a discutat pret de peste trei ceasuri despre istorie, filosofie, literatura, politica, miscari sociale independente, revolutiile din 1989 si, evident, muzica. Domnul Sava facuse Filosofia in cea mai dura perioada stalinista, fusese coleg cu Alexandru Ivasiuc (exmatriculat in 1952), cu Mircea Flonta si Alexandru Valentin. Cred ca si cu Ludwig Grunberg. In primele minute ale emisiunii m-a intrebat abrupt, cum ii statea in fire, despre prorpiul meu parinte. Vorbim asadar despre anul 1951, cand am venit pe lume:

“Nu va inchipuiti, nu va puteti imagina, cu toata puterea dumneavoastra de rememorare cum era acel an, in care purtam un fel de loden: facultatea era bantuita de frig…Profesorul Gh. C. Stere, fiul lui Stere, era decanul facultatii. Venea Leonte Tismaneanu si citea un curs in care Stalin era preamarit la culme, un curs in care se reproducea istoria partidului comunist bolsevic al Uniunii Sovietice.  Era impresionant pentru toti cu acea mana care ii lipsea: Toti stiam ca mana a pierdut-o in Spania… Avea ochi tulburatori, frumosi … era retinut, era un om la 40-45 de ani…Incepuse sa incarunetasca; si era interesant ca toate acestea se petreceau intre orele 8 si 10, intre orele 10 si 12 venea profesorul Athanasie Joja; tinea un curs de Istoria logicii, cita mereu in limba elina, dar din cand in cand arunca cate o fraza… de pilda: ‘Daca Iorga a putut spune in 1938 ca marxismul e mort, pentru mine nu are niciun fel de valoare.’ Ma gandeam, si atunci si mai tarziu, care era mai bolsevic dintre ei: Leonte Tismaneanu sau Athanasie Joja (socotit unul din marii intelectuali,  Presedinte al Academiei Romane dupa cativa ani?” (v. Iosif Sava, “Invitatii Eutherpei: 8 Serate TV cu: Alexandru Zub, Alexandru Paleologu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Alina Mungiu, Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu, Ion Cristoiu, Cristian Popisteanu, Mircea Suciu, Stelian Tanase, Andrei Plesu, Vladimir Tismaneanu, Mircea Mihaies”, Polirom, 1997, pp. 314-315).

A fost aceea o interogatie la care n-am ostenit sa reflectez. Mai departe, stand de vorba despre escatologii, ideologii si revolutii, despre profetii inarmati, dezarmati si proscrisi, despre idealisti si poltroni, m-a provocat sa discut chestiunea rupturii cu ideologia in care crezusera ai mei, a despartirii de acea matrice emotionala si ideatica pe care o absorbisem, in fond, asemeni limbii materne. Meditand la propriul meu itinerariu, dar mai ales al unor intelectuali critici care m-au influentat decisiv (in primul rand Leszek Kolakowski), spuneam:

“Drumul catre un alt marxism treptat duce spre nonmarxism, spre antimarxism, la ora actuala spre postmaqrxism. Deci e un drum foarte cautat. Si singurul raspuns pe care il pot da la aceasta chestiune este o fraza foarte frumoasa a lui Paul Claudel, in legatura cu faptul ca avem dreptul sa ne schimbam opiniile: ‘Ce sont seulement les imbéciles qui ne changent pas d’avis’. Iar samburele utopiei este tocmai exacerbarea consecventei. Ea este de fapt ipostazierea consecventei”. (p. 318)

A venit vorba, in acea discutie de neuitat, de multe persoane. Nu voi mentiona decat un scurt pasaj legat de o mare pianista originara din Romania: “O asistenta a tatalui dumneavoastra, doamna Adriana Moscuna, era verisoara Clarei Haskill”. (p. 350) Intr-adevar, intretaieri magice revelate de un sacerdot al valorilor inalterabile. De cate ori ascult Mozart interpretat de Clara Haskill imi amintesc de cuvintele acestui mare intelept si nesecat, generos rezervor de idei…

Anticomunismul uselist: Obsedantul deceniu redux

Nu sunt singurul care urmareste cu interes plasmuirea ultra-mediatizata a anticomunismului uselist. Fenomenul este deopotriva ideologic si sociologic. Privesc, nu fara uimire, metamorfozarea lui Victor Ponta in cruciat al justitiei politice. Cartea Doinei Jela “Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste” a aparut la Humanitas in 2001, deci in plina guvernare Nastase. Presedintele Romaniei era Ion Iliescu. Adrian Nastase, lider al PSD, vorbea dispretuitor despre maniacii care nu fac altcceva decat “sa linga dosare”. Au aparut ulterior, la Polirom, sub egida IICCR, volumele semnate de Mihai Burcea, Marius Stan si Mihail Bumbes din “Dictionarul ofiterilor si angajatilor civili ai Directiei Generale a Penitenciarelor” (1948-1989). Aici vad eu esenta unui demers intr-adevar onest: in a refuza mitul national stalinist al unei cezuri in istoria crimelor MAI (deci ale Securitatii). Un securist precum Aurel Mois si-a inceput cariera in anii stalinismului dezlantuit, a ajuns in functii de varf in anii lui Ceausescu. La fel Plesita, Doicaru, Macri, Vasile Gheorghe, Stamatoiu etc E bine ca s-a urnit , in fine, mecanismul aducerii in fata instantei a tortionarilor. Este insa problematica (ma exprim eufemistic) mentinerea interesului public strict asupra primelor doua decenii de dictatura.

Ne oprim asadar in 1964. Dupa aceea a fost lumina, pace, demnitate. Crimele de dupa acel moment sunt lasate de-o parte. Ca si pe vremea lui Ceausescu. Reabilitari de tip comunist, cum observa istoricul Mircea Stanescu. Romania traieste epoca Gomulka din Polonia: tortionarii din anii 50 sunt anchetati (ori, mai precis, doi dintre ei), Securitatea doarme linistita, activistii se amuza. Nu Securitatea a comis crimele, ci diversii sociopati. Cat despre PCR, tacere. Decomunizarea se rezuma la efecte de studiou, interviuri in serie, iesiri la rampa. Crimele regimului totalitar de dupa 1964 sunt lasate in plata domnului. Ale domnului Ion Iliescu.

Urmaresc consternat parada vanatorilor de tortionari. Nimic despre anchetele Securitatii, inainte si dupa 1964. Tacere sepulcrala despre rolul PMR/PCR, despre UASR-ul condus de Iliescu, despre diversii procurori militari, presedinti de complete de judecata. Se propun legi de un ridicol desavarsit, pe diverse televiziuni se pronunta tot felul de  justitiari de ultim ceas. Se scrie despre directorii de penitenciare ca sum nu ar fi aparut volume intregi pe acest subiect. Este apoteoza amneziei invaluita in mantia unei memorii contrafacute. Calaul Enoiu stia ce stia atunci cand ii spunea uneia din victimele sale: “Marturiseste, nenorocitule, noi va omoram si tot noi va vom reabilita”.

Guvernul Ponta si oamenii sai se ocupa cu cu reabilitarile, asemeni politrucilor din anii cand “obsedantul deceniu” era cliseul menit sa acopere faptul ca oroarea nu se terminase in 1965, odata cu venirea la putere a lui Nicolae Ceausescu si a grupului sau de activisti comunisti. Noii Patilineti sunt neobositi, zelosi si pusi pe fapte mari…

http://www.humanitas.ro/humanitas/lexiconul-negru

http://www.polirom.ro/catalog/carte/dictionarul-ofiterilor-si-angajatilor-civili-ai-directiei-generale-a-penitenciarelor-volumul-i:-aparatul-central-1948-1989-3475/