Centenar Camus: Verticalitate, reconciliere si căinţă

Reconcilierea fara ispasire este o vorba goala. În eseul „Noica şi utopia recunoaşterii“, din revista “Apostrof (nr. 12, 2009), Marta Petreu examinează cu subtilitate teme precum iertarea, mila, expierea. Faimoasa invitaţie a lui Noica de a ne ruga pentru Marx, pentru cei care au imaginat ori au comis Răul, notează Marta Petreu, a provocat interogaţia critică a Monicăi Lovinescu: „Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei?“ O întrebare ce subîntinde problematica unei justiţii morale care nu poate concepe reconcilierea în absenţa căinţei.

Niciun secol nu a cunoscut atât de multe suferințe cumplite, ură organizată și violență devastatoare precum cel de-al XX-lea. Lagărele de concentrare au reprezentat umilirea extremă a ființelor umane, distrugerea identității lor, dezumanizarea ineluctabilă și anihilarea lor în masă. Nici comunismul, nici nazismul, nu pot fi înțelese fără a ține cont de esența a ceea ce Albert Camus(1913-1960) definea cândva drept „universul concentraționar”.

Albert-Camus-74_lg

În același timp, Camus a fost unul dintre intelectualii politici care, scriind în anii 1940 și 1950, au identificat  cu precizie o “tentație totalitară” în marxism. In acest sens, putem spune că Albert Camus a avut o perspectivă convergenta cu aceea a unor autori precum Boris Souvarine, Czesław Miłosz, Arthus Koestler, Karl R. Popper, Isaiah Berlin, Hannah Arendt și, mai tarziu, Leszek Kolakowski. A împărtășit cu aceștia conștiința faptului că acest comunism era “un zeu care a dat greș” lamentabil și că, în importante privințe, acest eșec poate fi explicat prin deficiențele gândirii fondatorului său, radicalul hegelian de stanga, Karl Marx. Istoria intelectuală a secolului XX poate fi scrisă ca o serie de deziluzionări politice in raport cu o doctrină care promisese emancipare universală și a condus în schimb la teroare, injustiție, inegalitate și abisale abuzuri ale drepturilor omului.

Albert Camus, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost intelectuali oneşti, si-au pastrat verticalitatea în pofida constrângerilor umilitoare ale epocii totalitarismelor. Moştenirea lor este aceea a virtuţilor modeste cu care au luptat împotriva atâtor păcate: “Onestitatea, datoria de a-şi pune în discuţie certitudinile, acceptarea valorilor relative dar concrete, fermentul unei neîncetate îndoieli. Nici surle, nici trâmbiţe, nici majuscule. Necesitatea doar prin aceste mijloace aparent mărunte de a apăra omul de fantasmele ideologice care ucid mai sigur decât violenţa” („Unde scurte”, p. 136).

A documenta și condamna bestialitatea naziștilor era acceptabil, dar a te concentra asupra atrocităților similare comise de stânga radicală părea o formă de anticomunism primitiv. Albert Camus a rezumat cândva perplexitatea morală provocată de un asemenea baraj solid de prejudecăți motivate ideologic: “Când pretind justiție, pare că solicită ură.” Sa ni-l amintim pe Brecht spunand despre condamnatii din procesele-spectacol de la Moscova: “Cu cat erau mai inocenti, cu atat mai mult meritau sa piara”.

Tăcerea și consimțământul, conformismul cel mai obedient, aplauzele pentru tiran, sunt însemnele inconfundabile ale zodiei totalitare. Dincolo de atâtea triste abdicări, Camus ne oferă un model moral care impune certitudinea rațiunii ca substrat al speranței, convingerea că solidaritatea individuală și socială poate învinge noaptea totalitară. Lecția lui Camus este că puritatea scopurilor își pierde sensul dacă atingerea lor implică abdicări etice, trădări, călcarea în picioare a tuturor principiilor presupus sacre.

Comments are closed.

%d bloggers like this: