Recomandare de lectura: “Dragul meu turnator” si mlastina comunista

O mlastina cu cadavre in curs descompunere–asa descria Arthur Koestler experimentul comunist. Cand, in urma cu cateva luni, am primit de la Gabriel Liiceanu, ca attachment, textul cartii pe care tocmai o terminase, nu mi-am putut reprima dorinta de a-l citi integral. Autorul imi solicitase unele detalii despre Editura PMR, apoi Editura Politica. M-am lasat prins in acea lectura si am fost cu desavarsire absorbit. Scrisa sub semnul unei legitime revolte morale, dar in egala masura sobra si riguroasa, cartea reconstituie mecanismele delatiunii in sistemul totalitar romanesc al anilor 70. Ar trebui citita de toti cei care mai intretin iluzii privind “liberalizarea” din acei ani. Ar trebui citita de toti cei carora le pasa de destinul subiectivitatii intr-un sistem care face din drepturile omului o comedie grotesca. Gabriel Liiceanu demonstreaza dincolo de orice indoiala rationala ca regimul era unul criminal, in sensul profund, dar si literal, al cuvantului: adica unul care incalca continuu si sistematic proprille legi. Constitutia RSR, ne reaminteste filosoful, adoptata in 1965, garanta libertatea de constiinta, dreptul la viata privata, inviolabilitatea locuintei, secretul corespondentei si cate altele. Securitatea actiona anti-constitutional, iar acest lucru indreptateste actiunea in justitie impotriva ofiterului care s-a ocupat de urmarirea maniacala a tanarului ganditor.

http://www.humanitas.ro/humanitas/dragul-meu-turn%C4%83tor

De ce era periculos Liiceanu? Aparent, era un cercetator dedicat unor teme ezoterice, subiecte de maxima abstractie, fara legatura cu evenimentele politice din cotidianul absurd al comunismului romanesc. Era insa pe drumul devenirii filosofice ca discipol al unui om de care regimul se temea si pe care incerca sa-l controleze pe toate caile: Constantin Noica. Se construia un posibil nou lot al intelectualor. Putin conta ca intre acestia ar fi fost inclus chiar si un ilegalist precum filosoful marxist Henri Wald, culpabil de a fi tinut piept sacalilor dogmatici de la Institutul de Filosofie. Cel care a servit informatiile cerute de Securitate a fost colegul de institut al lui Gabriel, absolventul Scolii Superioare de Stiinte Sociale “A. A. Jdanov”, redactorul-sef al “Revistei de Filosofie”, expertul in “aterism stiintific”, Octavian Chetan. Simuland cordialitatea, mimand o pretuire reala pentru gandirea lui Noica, jovialul Chetan purta discutii cu Liiceanu pe teme de filosofie contemporana. Il indema sa faca minime concesii ideologiei dominante, dar il asigura, in acelasi timp, de o oarecare simpatie pentru efortul sau de a traduce texte din Heidegger, in primul rand “Scrisoarea asupra umanismului”. Delatiunile lui Chetan erau contrapartea hermeneutica a inregistrarilor lui “Teofil” (numele codificat pentru “tehnica operativa”). Oricum, a ne intreba “de ce” era pusa in miscare aceasta masinarie aberanta ar insemna sa ignoram ceea ce ne-a transmis marele scriitor Primo Levi despre universul concentrationar: Acolo nu exista de ce.

Angrenajul descris de Gabriel Liiceanu este unul kafkian. Evident, teroarea nu mai este una fatisa, precum in anii 50. Se peroreaza despre “legalitatea socialista”, iar securistii obtin diplome de absolventi ai facultatilor de drept. Imediat dupa moartea lui Dej, Ceausescu spusese ca oamenii nu trebuie sa se mai teama de organele de securitate. In aprilie 1968 este reabilitat Lucretiu Patrascanu, premierul Maurer deplange “acele mult prea triste si prea urate fapte”. Perioada de relativa relaxare a lasat sa pluteasca multe sperante privind un fel de primavara de la Bucuresti. A fost o mare amagire, cum s-a dovedit in 1971, odata cu instituirea, prin “Tezele din iulie”, a noii glaciatiuni. Gabriel Liiceanu surprinde perfect socul declansarii noi campanii anti-intelectuale si anti-occidentale: “Dupa sase ani de relaxare ideologica, cand geturile incepusera sa se topeasca si apele spiritului prinsesera sa curga din nou, clipocind vesele in ritmul libertatii, Ceausescu, dupa vizitele facute in China si Coreea de Nord in mai 1971, se intorsese in tara, purtand in tolba, asemeni lui Odiseucare pleaca de la curtea lui Eol cu Crivatul legat intr-un burduf, vanturile ideologiei comuniste asiatice. … Venise din nou inghetul si, odata cu el, vremea censorilor, a propagandistilor,  a activistilor, a ideologilor, a agitoatorilor”. Dar trecuse in realitate vremea lor? Nu ne lasem noi prinsi in mirajul plasmuit tocmai pentru a-i permite lui Ceausescu sa pozeze in “carmaci al destinului national”? Traind in cercul stramt al meschinelor lor reglari de conturi, noii administratori ai corectitudinii istorice habar nu au (ori se prefac ca habar nu au) ce era Securitatea anilor 70, cum opera ea, care ii era misiunea si cum intelegea sa si-o indeplineasca. Sa afirmi ca a existat un moment de pauza a represiunii este o ineptie, oricum am privi lucrurile. Sa crezi ca abia la mijlocul anilor 70, odata cu SLOMR, miscarea Goma si greva anticomunista a minerilor din Valea Jiului, Securitatea si-ar fi reluat actiunile teroriste, este o proba de crasa ignoranta. Este oare nevoie sa le reamintim acestor pseudo-naivi ca regimul nu a renuntat nicio secunda la dogma sacrosancta a “rolului conducator al partidului”, decretat de Ceausescu drept legitate obiectiva? Daca noii Calibani ar merge la biblioteca, ar putea rasfoi colectia “Luceafarului” barbist, revista unde apareau imundele atacuri inca din 1967-1968, impotriva “Europei Libere”.

Regimul actiona aparent contradictoriu: pe de o parte ii ingaduia lui Liiceanu sa plece cu o bursa in Germania, pe de alta cataloga acea calatorie drept debutul unei cariere subversive. Impresionant este portretul altui marxist, istoricul matematicii si al filosofiei Imre Toth, un om care supravietuise schingiuirilor naziste si care crezuse candva in promisiunile emancipatoare ale comunismului. Mi-a vorbit admirativ sora mamei mele, Cristina Luca. In 1969, publicase o carte cate a facut valuri: “Ahile. Paradoxele eleate in fenomenologia spiritului”. Ramas in Germania, Toth a facut tot posibilul sa-i ajute pe unii tineri filosofi din Romania care mergeau pe un drum independent. Intre acestia, Gabriel Liiceanu. Securitatea vedea in aceasta relatie de solidaritate spirituala un complot sinistru. Cum ar fi putut pricepe submediocrii securisti ca Imre Toth, bunul prieten al lui Petru Cretia, era un geniu? Intr-un mesaj catre Gabriel Liiceanu, scris in 2009, cu putin timp inaintea mortii, Imre Toth facea o rascolitoare marturisire despre propria-i depresiune: “Tot ceea ce a fost, adica este, viata mea dansa fara intrerupere in fata ochilor mei, ca un roi agitat de fluturi in permanenta miscare browniana, o permanenta tortura sadica, ziua si noaptea * Toate macromoleculele miraculoase ale farmaceuticii moderne au ramas fara efect * Unica consolare–slaba, dar oricum o consolare–am gasit in lectura permenenta a Psalmilor, care de altfel au constituit una din lecturile mele preferate si in epoca paleolitica a convingerilor mele comuniste * Asemeni regelui David, nici pentru mine nu a crescu balsam in Ghilead”. Aceasta scrisoare-spovedanie a lui Imre Toth este una dintre cele mai frumoase si cutremuratoare pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata. Ii indemn pe cititori sa zaboveasca asupra ei. Nu vor regreta.

Cartea este si un prilej de a ragandi statutul ancilar al stiintelor umane in regimul comunist. Portretele hingherilor ideologici de la Institutul de Filosofie, canalii, snapani, grobieni, mi-au amintit scrierile lui Aleksandr Zinoviev. Cerberul ideologic C. I Gulian, groparul filosofiei romanesti, urland ca un apucat, politrucul abject Radu Pantazi, secretarul de partid al Academiei RSR, culturnicul servil Alexandru Tanase: o teratologie perfect surprinsa de cel care le-a fost victima. Mediocritatea se ingemana cu miselia. Randurile despre Pantazi sunt antologice. Mi-au readus in memorie ce-mi spunea matusa mea despre diversele ilegaliste care taiau si spanzurau la Comisia Controlului de Partid: “Pantazi al nostru era o pocitanie ticaloasa. (Ramane o discutie de facut alta data de ce, intrupandu-se, utopia lui Marx a avut vocatia speciala de a scoate deasupra si a folosi tocmai cazaturile speciei umane. De ce a avut ea oare harul acesta al selectiei inverse? De ce, in istorie, a izbandit la un moment dat o societate in care ierarhiile politice mergeau mana-n mana cu ierarhia gradelor de ticalosie?) Pantazi al nostru era un armonios.  Statura de pitic, ochii verzi bulbucati, mesa rarita de pe frunte, dintii galbeni, burtica proeminenta, crescuta pe neasteptate sub un stern plat si umflandu-i dezavantajos vesta costumului (purta mereu costim trois-pieces), pantofii galbeni, mansetele pantalonilor care nu razbeau niciodata pana la pantofi si care lasau sa se vada cele mai stranii culori de sosete, afectarea unei sprinteneli ce se concretiza in mici piruete ridicole,, spunand in mod spontan ceva despre felul in care invartea prin viata, toate astea–dublate de machiaverlacuri ieftine, de cruzimi amestecate cu poltronerii, de smecherie si incultura, de felul in care, in mai toate cuvantarile, scotea ‘Partidul’ la inaintare,–faceau din Pantazi un personaj dezgustator, care te trimitea cu gandul la un imposibil si monstruos cocktail de specii animale: broscoi, ratoi falosi sau–ca sa recuperam si vorba pe care o foloseau comisarii sovietici atunci cand demascau, in sedinte, dusmanul–’vipere lubrice’”. Cat priveste paginile de confesiuni ale securistilor, marturisesc ca Liiceanu a reusit sa ma faca a crede ca sunt reale. Ceea ce, literar vorbind, este extraordinar. A durat pana sa realizez ca e vorba de o docu-fictiune, ca suntem invitati sa participam la o drama cu actori reali, dar si cu confesiuni inchipuite. Fascinanta deopotriva ca document, ca marturisre si ca izbanda literara, cartea este o necesara clarificare a ceea ce-a insemnat decenta, onoare si probitate in acele timpuri sumbre. Evident, Gabriel Liiceanu nu a fost un disident. N-a spus niciodata ca ar fi fost. Dar regimul l-a tratat cu maxima suspiciune, a tesut in jurul sau un paienjenis al turnatoriilor menit sa-l anihileze in clipa in care s-ar fi ajuns la momentul anchetelor. Ceea ce deranja cel mai tare la Liiceanu era tocmai alteritatea sa, faptul ca era diferit de colegii de insitut, de fapt de majoritatea celor deveniti, vorba lui Gramsci, intelectuali organici ai regimului. Gandea altfel, vorbea altfel, scria altfel. Oranduire a resentimentului, comunismul absolutizeaza gelozia sociala. Oricine se comporta onorabil, devine automat suspect.

Cum explicam comportamentul lui Chetan? De ce nu a schitat niciodata un minim efort de a lamuri rolul sau in urmarirea lui Liiceanu, Noica si probabil ca nu doar a lor? L-am cunoscut pe vremea cand eram inca student la Faculttatea de Filosofie. Ne-am intalnit la Cluj, la sesiunea cerucrilor stiintifice studentesti in 1973. Prezentasem o lucrare intitulata “Noua Stanga intre utopie si disperare”. Fusese propusa pentru premiul I, a intervenit tovarasa Olivia Clatici (secretara a Centrului Universitar de Partid Bucuresti), am luat doar mentiune. Octavian Chetan s-a apropiat de mine, mi-a spus ca ar vrea sa publice textul in “Revista de Filosofie”. Am debutat, asadar, in acea revista, ca student. Am scris apoi articole despre tanarul Lukacs, Gramsci, Marcuse, Adorno, Korsch, Habermas, ba chiar si despre noii filosofi francezi. Pe Octavian Chetan l-am vazut rar, lucram cu adjunctul sau, Mihai Ciurdariu. Nu m-a descurajat sa scriu pe subiecte legate de marxismul occidental. In acelasi timp. fiecare numar din revista debuta cu gretoase panegirice la adresa secretarului general si a “stralucitelor sale contributii” la doctrina marxist-leninista.

Cred ca Octavian Chetan era un servitor a ceea ce Kostas Papaioannou a numit ideologia rece. Turna impasibil si senin, fara scrupule si fara reticente. Avea propriile probleme de dosar, devenise un suporter neconditionat al regimului. Cum altfel ar fi putut ajunge, in anii 80, redactor-sef al Editurii Politice? Daca avusese vreodata caracter, il pierduse demult. Era un exponent al faunei care prospera in mlastina comunista. Comitea raul in chip natural, spontan, instinctiv, cu, moral vorbind, idioata nepasare.

http://www.lapunkt.ro/2013/11/14/diavolul-ca-turnator-si-bunul-filosof-jurnal-de-film-3/

http://www.contributors.ro/cultura/despre-paltinisul-magic-dupa-treizeci-de-ani/

http://www.contributors.ro/cultura/cine-a-fost-c-ionescu-gulian-exterminatorul-filosofiei-romanesti/

One Response to Recomandare de lectura: “Dragul meu turnator” si mlastina comunista

  1. […] Tismaneanu ne recomanda pe blogul sau lectura cartii ‘Dragul meu turnator’ a lui Gabriel Liiceanu: ‘Angrenajul descris […]

%d bloggers like this: