Salut fratern: Mircea Mihaies si demnitatea intelectualului critic (Updated)

31/12/2013

Pentru mine si nu doar pentru mine, Mircea Mihaies este un intelectual critic in veritabilul sens al cuvantului. Inainte de 1989, nu a facut concesii dictaturii, a trecut prin mareea mizeriei si infamiei nepatat. La “Orizont” nu a a putut deveni nici macar redactor, a fost tinut pe post de corector, desi era unul dintre cei mai inteligenti, sclipitori si originali critici ai tinerei generatii. Regimul incuraja ticalosia si mediocritatea, era normal ca un ganditor independent  ca Mircea Mihaies sa fie marginalizat. Anglist de anvergura, Mircea este in egala masura un specialist in modernitatea franceza si in aceea romaneasca. Ii venereaza pe Proust si pe Caragiale. Daca n-ar fi fost decat scrierile sale magistrale despre Faulkner si Joyce si tot ar fi avut un loc de seama in istoria literelor romanesti. Eseurile despre jurnalul intim si despre sinucidere il aseaza in posteritatea unor Lionel Trilling, Virginia Woolf, Susan Sontag , Vladimir Streinu si N. Steinhardt. Erudit, cosmopolit, subtil, capabil de asocieri care te lasa inmarmurit, sofisticat fara ostentatie, intelectualul umanist Mircea Mihaies face parte din familia spirituala a unui George Steiner. Este un lovinescian convins: sincronist pe linia lui E. Lovinescu, sustinator al est-eticii pe linia Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca.

Gratie lui Mircea, opera unui Leon Wieseltier a intrat in cultura noastra. La fel, scrierile din inchisoare ale lui Adam Michnik si opera totala a lui Leonard Cohen. A scris, cred ca primul in Romania, despre Doris Lessing. Sensibilitatea sa estetica este una, de fapt, tragica, in pofida “mastii de fiere”. Sub conducerea sa, a Adrianei Babeti si a lui Cornel Ungureanu, revista “Orizont” ramane acel reper indispensabil pentru cei care pretuiesc nobletea spiritului.

Dar exista multe alte lucruri care il definesc drept un adevarat exponent al spiritului democratic din Europa post-totalitara. In primul rand, curajul pozitiilor asumate fara ambiguitati catifelate, angajamentul neclintit pentru valorile euro-atlantice, refuzul categoric al oricarei forme de exclusivism, intoleranta, xenofobie. Impreuna cu Mircea am scris, in anii 90, un articol  despre cauzele si efectele funestului “Patrulater Rosu”. Intitulat “Infamy Restored”, a aparut in revista londoneza “East European Reporter”.

Este structural si fundamental anti-antisemit. Ura ticalosilor la adresa lui Mircea Mihaies este mereu in fierbere. Ei stiu mai bine decat oricine ca ochiul sau critic este neiertator. “Nervii domnului Mihaies”, ironizati ieftin de un publicist cu dovedit apetit mercenar, sunt nervii unui spirit care nu suporta impostura, abjectia, ipocrizia, mentalitatea de turma, imbecilitatea morala. Nervii domnului Mihaies sunt nervii bunului simt ultragiat de avantul si avansul neobrazarii. Avem nevoie de asemenea nervi, altminteri societatea se transforma intr-o magma flasca a unui colaborationism asfixiant si sordid.

Reactioneaza alert si alergic la orice forma de barbarie, biciuieste miselia. Inspirat de disidentii Europei de Est, Mircea Mihaies traieste in adevar. Asemeni unor N. Manolescu, Alexandru Calinescu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Dan C. Mihailescu, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici si Andrei Cornea, nu ezita sa tina piept unui anti-anticomunism veleitar, cinic, snob, agresiv si iresponsabil. Liberal ca structura mentala, Mircea Mihaies este un inamic ireconciliabil al barocului stalino-fascist.

Dupa 1989, Mircea a ales sa devina in spectator angajat. Este vorba de o optiune existentiala la care nu are catusi de putin motive sa renunte. In fond, spre a relua o imagine propusa de Agnes Heller intr-un alt context, Mircea s-a ales pe sine ca spectator angajat. Editorialele sale din “Orizont”, apoi din “Romania Literara”, “Cotidianul” (in epoca de glorie a ziarului) si “Evenimentul Zilei”, mordante adeseori, intotdeauna oneste, vorbesc despre refuzul pactizarii cu infamia. Au spus unii ca Mircea ar fi abidcat de la vocatia critica atunci cand a acceptat pozitia de vicepresedinte al ICR. Le raspund, cum am mai facut-o: nu Mircea Mihaies, H.-R. Patapievici sau Tania Radu au imbratisat valorile unui anumit om politic, ci acel om politic a venit in intampinarea valorilor acestor intelectuali cu deschidere democratica globala. Cel mai revoltator este ca multi dintre cei care s-au jucat cu vorbe de claca precum “pupin” si “sinecurist” il cunosc bine pe Mircea si stiu ca este o calomnie ordinara. Generos si altruist, constant in atasamentele sale, Mircea nu poate pricepe cum oameni pe care i-a iubit si admirat pot cobori de bunavoie in subteranele minciunii.

Nu se vorbeste indeajuns despre modul in care profesorul Mircea Mihaies incurajeaza tinerii. Pot depune marturie membrii grupului “ATreia Europa”,  de la Dorian si Daciana Branea la Gabriel Kohn, Sorin Tomuta si Tinu Pirvulescu. La fel, pot povesti despre influenta acestui veritabil mentor Laura Lipovan, Alina Ghimpu, Cristina Cheveresan, Robert Serban, Ciprian Valcan, Marius Lazurca, Dana Chetrinescu, Radu Pavel Gheo, Alexandru Budac si multi altii. Aparent sceptic, Mircea stie sa se entuziasmeze, sa traiasca vibrant ideile si sa transmita si altora pasiunile sale. A jucat un rol decisiv in a-i aduce la Timisoara pe Tony Judt si pe Michael Henry Heim, au aparut volume unice in urma discutiilor acestor doi mari intelectuali cu mai tinerii colegi timisoreni. Inteleg ca “Un Babel fericit”, cartea de dialoguri cu Mihael Henry Heim, va apare curand in engleza.

L-am cunoscut in iunie 1990, gratie lui N. Manolescu. Ne-am imprietenit din prima clipa, am organizat conferinte, inclusiv cea din martie 1991 de la Timisoara despre “Putere si opozitie in societatile post-comuniste”. Au fost acolo N. Manolescu, Miklos Haraszti, Vasile Popovici, Juliana Geran Pilon, Agnes Heller, Ferenc Feher, Ioan T. Morar, Irena Lasota, Stelian Tanase, Dorin Tudoran, Mircea Cartarescu, Vasile Gogea, Leonard Oprea, Livius Ciocarlie, Jakub Karpinski, Sonja Licht, Ilona Mihaies, Sandra Pralong, Adriana Babeti, Ion Bogdan Lefter, Petruska Sustrova, Dimitrina Petrova, Marcel Tolcea, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, George Serban, Jozsef Szajer. Intr-o seara, intr-o camera din hotelul “Continental”, Augustin Fratila a cantat melodii pe versuri de Nichita Stanescu. Probabil ca atunci si acolo, la Timisoara, a prins fiinta ideea infiintarii Partidului Aliantei Civice. Adam Michnik si Jean-Francois Revel au scris texte special pentru acel eveniment menit sa coaguleze solidaritatea intelectualilor critici din fostul bloc sovietic. Asistentul meu din acea perioda, Joydeep Bhattacharya, este azi un cunoscut romancier american.

Am scris carti impreuna cu Mircea, radiografii ale unei tranzitii mai lunga decat veacul. Am explorat impreuna, incepand cu volumul “Balul mascat” aparut la Polirom in 1996, nevrozele, iluziile, dezamagirile, himerele si patologiile acestui ultim sfert de veac. Ma bucur sa salut aici aparitia la editura Rowman and Littlefied a cartii sale despre “Metafizica detectivului Marlowe”. Mi-ar place sa vad tradus in engleza extraordinarul roman “Femeia in rosu”, scris impreuna cu Mircea Nedelciu si Adriana Babeti. Sper sa vina si acea clipa sarbatoreasca. La fel, cred ca lucrarile de exegeza critica ale lui Mircea ar trebui sa fie traduse cat mai curand in limbi de circulatie internationala.

Un cuvant de incheiere pentru acest articol gandit cu prilejul unei aniversari cruciale in biografia sa. La 60 de ani, impliniti pe 1 ianuarie 2014, Mircea detine din plin, in chip exemplar, ceea ce se cheama le don de l’amitié. Cum sa nu fii de acord cu minunata imagine a lui Diderot: “L’amitié est commerce de pureté et de délicatesse”?

Intr-o lume in care exista Mircea Mihaies, suntem cativa care nu ne simtim singuri. Este ceea ce numesc fraternitate.

http://www.amazon.com/The-Metaphysics-Detective-Marlowe-Death-Dealing/dp/0739186574

http://www.curteaveche.ro/o-tranzitie-mai-lunga-decat-veacul-romania-dupa-ceausescu.html

Update: N-as fi dorit ca acest articol sa fie acompaniat de note accentuat polemice. Dar nu ma pot abtine sa nu observ ca pe data de 1 ianuarie, ziarul online “Cotidianul” a decis sa-l atace, a mia oara, pe Mircea Cartarescu. Nu intru in detalii, voi spune doar ca publicarea decontextualizata a unei fotografii facuta de marele grafician Tudor Jebeleanu, fara permisiunea acestuia, in scopuri vadit denigratoare, este o porcarie. Prietenii stiu ca, din ratiuni de sanatate, Tudor nu poate sa raspunda public la aceasta infamie. N-ar ingadui niciodata folosirea operei sale (grafice, fotografice etc) de catre un site in care au fost in chip constant insultati si calomniati prietenii sai, de la H.-R. Patapievici si Mircea Mihaies si pana la subsemnatul. Referintele la Eugen Jebeleanu sunt de o malitie vecina cu ticalosia. Aceiasi publicatie care omagiaza memoria regretatului poet Traian T. Cosovei, disparut scandalos de devreme, nu are de spus despre Tudor Jebeleanu decat cuvinte ofensatoare. Cornel Nistorescu si ciracii sai ar face bine sa-l intrebe pe Florin Iaru care au fost relatiile lui Tudor cu grupul lor, inclusiv cu Traian T. Cosovei. Cine le-a ilustrat cartile? Astept reactia prietenilor lui Tudor din zona “Observator Cultural”. Eu unul am motive sa cred ca un Alexandru Musina nu ar fi tacut. Articolul de mai sus este o celebrare a prieteniei. Sunt onorat, mandru si fericit ca Tudor Jebeleanu, ca si Mircea Cartarescu, sunt prietenii mei dragi. Motiv pentru a raspunde transant acestui act nemernic.

Tudor Jebeleanu 18 august 1981.

O fotografie celebră de Tudor Jebeleanu

Advertisements

“Vladimir Tismăneanu – cronicar al comunismului din România” (un articol de Boris Marian)

30/12/2013

“Indiferent de atacurile  de la dreapta/stânga, reproșurile, calomniile, aberațiile  răspândite cu obtuzitate, invidie, xenofobie împotriva lui V. Tismăneanu, acesta va rămâne drept unul dintre  cei mai merituoși „cronicari” a comunismului românesc, care a avut  și el un specific. Recunosc că nu am fost de la început entuziasmat de  scrierile sale teoretice, mă rețineau două aspecte –  echivalarea fascismului, în speță a nazismului cu regimurile comuniste și  accentul pus pe participarea unor evrei la edificarea comunismului în România, în speță pe  cea a lui L. Răutu. Citind una dintre cărțile apărute mai de curând( în 2012)  la Humanitas,  „Lumea secretă a nomenclaturii”, o  carte fără pretenții teoretice, dar o panoramă a  unui adevărat „bâlci al deșertăciunii”  care a fost regimul comunist din România, am început să privesc cu alți ochi demersurile de peste 20 de ani ale lui Tismăneanu, pe care, întâmplător, l-am cunoscut în anii pubertății-adolescenței. De la început doresc să spun că a fost un copil sclipitor de inteligent, care chiar mi-a trezit entuziasmul.

Ulterior nu am știut cum a evoluat, ce a scris în favoarea PCR, cum a plecat în Vest, nici nu mă interesează. Ceea ce reușește VT este o performanță –  ne convinge că în România comunismul  a fost adus  de sovietici, adicpă nici de evrei, nici de români vânduți, nici de  umbra lui Marx. De el s-au lipit două categorii de oameni – unii absolut naivi , de bună credință, alții – carieriști lipsiți de orice scrupul, printre ei și foști legionari, liberali,  fără de partid, etc. Fascismul  -nazismul  a promovat  deschis o politică  discriminatorie față de evrei, comunismul a fost mai  dibaci – egalitate pentru toți, dar moștenirea xenofobă, antisemită a rămas aproape neatinsă. Mai mult, aristocrația „comunistă”, însoțită de eșalonul doi, al „slugilor” s-a format rapid, iar lupta pentru locuri și  bunăstare a atins  nivelul canibalismului  și bizantinismului decadent.

Ce i se reproșează acum lui VT, supă ce el a deschis căi  bine ascunse, spre cunoașterea istoriei postbelice a României?  Că este fiu de nomenclaturist  și că este evreu(  asta , uneori , mai discret). Nu cred că tatăl lui Volodea a fost satrapul României. Nu a fost niciodată în eșalonul principal și nici slugă, dovadă că în 1958-1959 i s-a dresat un dosar care putea să-l ducă și la închisoare.  Turnătoria era o armă de mare preț, ca în Roma imperială. În Germania, fiul lui M.  Bormann, adjunctul lui Hitler în NSDAP, deci fiul  a scris fără reținere despre tatăl său. Devenise antinazist. Se știe din vechime că fiul poate fi un adversar ideologic al tatălui. Spre deosebire  de Nicu Ceaușescu care s-a complăcut în mediul și cu camarila părintelui, visând chiar moștenirea, după modelul nord-coreean, V. Tismăneanu, coleg de clasă cu Nicu s-a debarasat de comunism, plecând ca mulți alții în Vest. Mulți consideră că Paul Goma este marele demolator al mitului comunist. Nu se poate nega curajul și voința lui Goma de a combate comunismul încă în România fiind, dar  soția sa este fiica unui comunist evreu, oarecum fost nomenclaturist. Nimeni nu i-a amintit  cu insistență aceste amănunte. Mai mult, Goma a aruncat vina tuturor relelor ( cedarea Basarabiei, sovietizarea  României, instalarea dictaturii) pe evrei, față de care  are o ciudată  aversiune, deși chiar fiul lui Goma a optat la un moment dat să plece în Israel. Se tace. Nu e bine să comentezi. De ce se face acest favor lui Goma și reproș lui V. Tismăneanu? Mânios că nu i s-a oferit  președinția Comisiei de Analiză a Comunismului, Goma nici nu a vrut să intre în Comisie.  L-a preocupat mai mult  răfuiala cu foștii prieteni, cu  obștea evreiască, etc.

Astăzi  constatăm câteva tendințe total  nocive în sânul opiniei publice românești –

-Disprețul pentru intelectuali de valoare (încercări de a-i marginaliza pe Patapievici,Pleșu, Liiceanu, Tismăneanu, Manolescu, Breban, ș.a.)

-Renașterea și  emergența cultului pentru legionari,  pentru extrema dreaptă , ca și pentru un dictator   care a dus armata română până la Cotul Donului, Ion Antonescu, creatorul marelui lagăr numit Transnistria, cel care a comandat arderea de vii a 20.000 de evrei absolut nevinovați, la Odessa.  Desigur, unii cred că astfel combat nostalgia pro-comunistă.

– Crimele regimului comunist se pun pe seama unei etnii minoritare, evreii, fiind însoțită de tendința formulată la punctul anterior, când,de fapt, comunismul a fost „internaționalist”, fostul PCdR număra 500 de membri, plus simpatizanți circa 50.000, evrei și alte etnii ( numărul total al evreilor în 1938 era de peste 750.000). China avea 20 milioane comuniști și sub 100 de evrei  necomuniști. URSS  avea un PCUS  cu milioane de membri neevrei. Stalin, Molotov, Beria ș.a. nu erau evrei, Ana Pauker a fost în conducerea PCR mai puțin de opt ani(  sept. 1944- iunie 1952),  Teohari Georgescu era chiar Georgescu, nicidecum Tescovici Burăh, Pantiușa Bodnarenko era ucrainian, Nikolski-Gruenberg a arestat numeroși evrei. Majoritatea  ofițerilor evrei din Securitate au fost scoși din funcții în perioada 1961-1968.

-Învinuirea fiilor pentru  faptele părinților, uitându-se că marii corupți de azi provin chiar din  mediul  crescut de fostul regim în  spirit, zice-se „proletar”. Îl acuzi pe Tismăneanu că tatăl său a luptat în Spania de partea  republicanilor, iar pe  „baronii”, mafioții de azi îi ierți de orice legături cu  fostul regim.

Ceea a făcut și face în continuare V. Tismăneanu este salutar, este un act de salubrizare, iar în cazul său se poate pune întrebarea ( amară) – cine este profet în țara lui? Pentru că V. Tismăneanu s-a născut în România( se poate verifica) și a crescut în România. Cred că suferă scriind despre  haosul  politic care  pare de neînlăturat. Aici, în curtea noastră.”

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/vladimir-tism-neanu-cronicar-al-comunismului-din-rom-nia

Din ratiuni pe care nu le cunosc, textul nu mai poate fi accesat la aceasta adresa. Ieri seara era acolo, linkul functiona perfect. Oricum, poate fi citit pe forumul articolului meu de pe Contributors consacrat lui Ion Gh. Maurer, unde a fost trimis de autor:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-aristocrat-rosu-ion-gheorghe-maurer-si-pseudo-justitia-comunista/

De asemenea, in “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/vladimir-tismaneanu-cronicar-al-comunismului-din-romania-un-articol-de-boris-marian-1074721.html

PS: Proaspat condamnatul pentru plagiat, George Stanca, se intreba (parca anul trecut) ce legatura am eu cu Glad, Gelu si Menumorut. Mihai Ungheanu m-a numit “cominternist pentru eternitate”. Radu Calin Cristea mi-a zis “Homo Brucanus”, dupa care, cand i s-a atras atentia asupra implicatiilor antisemite ale titlului serialului imund din “Observator Cultural”, mi-a zis “Homo Sovieticus”. Sunt zeci, daca nu sute, textele in care se discuta despre cum au venit parintii mei pe tancuri sovietice sa impuna comunismul in Romania. Ei, nu Dej, Groza, Apostol, Chivu, Maurer, Parhon, Ana Pauker, Luca, Bodnaras, Teohari Georgescu, Moghioros, Draghici, Chisinevschi, Ceausescu, Bunaciu, Sencovici, Ghizela Vass, Rautu, Miron Constantinescu, Brucan, Parvulescu, Bughici, Pantiusa etc Sunt zeci, daca nu sute, textele in care se sustine ca as fi fost un stalp al propagandei comuniste, desi n-am lucrat niciodata in aparatul de partid, de UTC ori al UASCR. N-am fost nici macar o zi angajat ca redactor al unui ziar ori al unei reviste din Romania comunista. N-am fost cursant la “Stefan Gheorghiu”. N-am fost lasat sa predau in invatamantul superior. Sunt zeci, daca nu sute, mizeriile antisemite si alte huliganisme debitate de unii si de altii, fara a li se fi raspuns cum s-ar fi cuvenit (exceptiile se numesc H.-R. Patapievici, Mircea Mihaies, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cartarescu, Devis Grebu, N. Manolescu, Ioan T. Morar, Virgil Nemoianu, Bogdan C. Iacob, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici, Cristian Vasile, Adrian Cioflanca, Marta Petreu, Rodica Palade, Mihail Neamtu, Dorin Dobrincu, Florea Ioncioaia, Dan Tapalaga, Dragos Paul Aligica, Doina Jela, Sorin Lavric, Dan Pavel, Smaranda Vultur, Adriana Babeti, Cristian Ghinea, Mihaela Miroiu, Cornel Ban, Cristian Patrasconiu, Andrei Oisteanu, Andrei Cornea, Armand Gosu, Anca Cernea, Gelu Trandafir, Marius Vasileanu, Damiana Otoiu, Cristian Preda, Catalin Avramescu, Teodor Baconsky, Sever Voinescu, Mihai Razvan Ungureanu, Angela Furtuna, Lazar Vlasceanu si nu multi altii). Ii multumesc lui Boris Marian pentru acest text care prezinta onest, echilibrat si cu acuratete lucrurile.

As dori sa fac o precizare: Paul Goma a acceptat initial invitatia mea de a face parte din Comisia Prezidentiala. Din cate tin minte, a pus doua conditii, care, cred, puteau fi satisfacute: o invitatie oficiala din partea presedintelui Traian Basescu si o rezolvare a situatiei sale in Uniunea Scriitorilor. A survenit un incident care m-a facut sa retrag acea invitatie. Nu este acum momentul sa reiau cu detalii acel episod. Ulterior, dl Goma mi-a contestat legitimitatea ca presedinte al Comisiei si a declansat o campanie defaimatoare. Nu am negat si nu voi nega niciodata meritele imense ale lui Paul Goma ca disident. Am scris intotdeauna cu admiratie despre curajul sau civic in acele timpuri ale lasitatii. Am recunoscut ca n-am avut taria de a ma solidariza public in 1977 cu Paul Goma. Faptul ca n-au facut-o nici altii, cu nume mult mai sonore decat al meu in acea clipa, nu scuza lipsa mea de reactie. Sa retinem ca nu eram membru al Uniunii Scriitorilor, nu lucram in aparatele ideologice, nu eram nici macar asistent universitar.


Fara urma de nostalgie: Mircea Morariu despre memoriile lui Paul Cornea

29/12/2013

Recomand patrunzatoarea, empatica si foarte informata recenzie (aparuta in doua numere din “Adevarul”) a criticului Mircea Morariu la volumul de dialoguri dintre Paul Cornea si Daniel Cristea-Enache. Consider aceasta carte o aparitie de exceptie, un veritabil manual al dezvrajirii. Profesorul Cornea scrie fara patima, dar si fara a face concesii utopismului pe care l-a imbratisat in tinerete si de care s-a despartit, asemeni unor Koestler, Silone, Gide, Manes Sperber, Camus, Annie Kriegel, Pierre Daix, Belu Zilber, Tibor Dery, Carlos Franqui, Leszek Kolakowski, Jan Kott, Alain Besançon ori François Furet. Il amintesc aici pe Imre Toth, istoric al matematicii, ilegalist din specia idealistilor si spirit nobil, lamurit devreme si din vreme, caruia Gabriel Liiceanu ii face un superb portret in “Dragul meu turnator”. As mai aminti numele lui Tudor Bugnariu, pentru care adevarul trebuia rostit pana la capat, fara temeri inutile si omisiuni oportuniste. Nu trebuie uitata Ileana Vrancea cu ale sale importante contributii, apreciate de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.

Din pacate, alti intelectuali de stanga din Romania nu au ajuns la acest liman al recladirii identitare prin ruptura cu legendele unei teodicei istoriste menite sa justifice orice faradelege. Ma gandesc la George Macovescu, Niculae Bellu ori Ion Ianosi. Niculae Bellu merita respect pentru onestitatea sa filosofica din anii 70 si 80, dar nu a stiut cum sa explice coerent marile sale iluzii. A ramas prins in clestele paradigmei marxiste. La fel, un ganditor de o scaparatoare inteligenta si o mare sinceritate precum Henri Wald. Facut din alta plamada, Sorin Toma a fost ceea ce se numea un “ostas credincios” pana cand partidul l-a mazilit. Subit, a descoperit racilele sistemului. Dogmatismul sau era unul ontologic. Groparul filosofiei romanesti care a fost C. I. Gulian nu a avut regrete, nu a scris niciun rand in care sa se intrebe cum a putut sa se prostitueze definitiv si irecuperabil. Pe Pavel Tugui, activist dur care incearca sa se prezinte drept un fel de mare liberal in Directia Propaganda si Cultura a lui Leonte Rautu, pe care, vezi Doamne, l-ar fi sfidat, l-a vestejit cu ani in urma regretatul Mircea Zaciu. Despre memoriile unor Dumitru Popescu si Paul Niculescu-Mizil, passons…

Dupa ce traise in schizofrenia minciunii totalitare, Paul Cornea a ales sa traiasca in adevar. Fara gesturi eroice, dar, in mod cert, fara abdicari penibile de la ceea ce ii aparea drept verticalitate. Si-a recucerit onoarea si a inteles sa o apere impotriva intruziunilor unui politic distructiv. A renuntat la sofismele cinice ale “ratiunii dialectice”. L-am comparat cu Mihai Sora si nu cred ca am gresit. Carturari umanisti si spirite liberale, cei doi stiu unde duce divinizarea Istoriei. Cand unii continua sa se excite la discursuri salvationiste si sa exalte colectivisme de varii culori ideologice, Paul Cornea si Mihai Sora apara drepturile individualitatii de a nu accepta dictatul niciunei instante care pretinde ca detine cheia fericirii universale. (VT)

“Apropierea şi ruptura de comunism. Prin cine ştie ce coincidenţă, „Ce a fost. Cum a fost”, cartea de memorii provocate de criticul Daniel Cristea-Enache a profesorului Paul Cornea (Editura Polirom & Editura Cartea Românească, Iaşi- Bucureşti, 2013) a apărut cam în acelaşi timp cu reeditarea la Humanitas a „Închisorii noastre cea de toate zilele” a lui Ion Ioanid.

 În vreme ce regretatul fost crainic al Europei libere, deţinut politic de cursă lungă, realizează în mai multe volume o cronică a României staliniste văzute din perspectiva închisorilor care mai de care mai dure, profesorul Paul Cornea ne introduce în lumea comunismului românesc în principal de factură dejistă, dar şi ceauşistă, din poziţia fostului aparatcik, fostului activist cultural de nivel mediu. A celui ce regretă asocierea, ce i-a înţeles relativ repede caracterul nefast, ce i-a intuit eşecul, a celui ce a rupt într-un final orice fel de legătură cu utopia, fără nici cea mai mică urmă de nostalgie. Deşi ruptura aşteptată, prognozată, dorită a venit relativ târziu. Din vina sa, dar şi cu concursul celor din jur. Vom vedea de ce.

Paul Cornea scrie despre comunismul românesc din poziţia celui ce nu îşi neagă, nu îşi ascunde, nu îşi catifelează culpa de a fi fost cândva parte activă a unei stângi militante ce a eşuat lamentabil şi care s-a desprins faptic, într-un târziu, complet de ea. Fără însă a nu-şi recunoaşte greşelile, fără a nu-şi asuma  vinile, justificate, lămurite pe îndelete, dar nu şi scuzate iezuistic prin explicaţia cât se poate de validă altminteri că “într-un totalitarism de tip stalinist nimeni nu scapă inocent, doar morţii nu sunt obligaţi la compromisuri.”

Paul Cornea are demnitatea de a comite cu exemplară responsabilitate, fără exclamaţii dramatice şi fără patetisme de prost gust, gestul de a recunoaşte aceste compromisuri şi de a explica prin slăbiciuni strict omeneşti destul de întârziata lui ieşire din “sistem”, din ierarhii, din nomenclatură. De unde diferenţele calitative dintre confesiunile profesorului Paul Cornea şi cele ale profesorului Ion Ianoşi care, aşa cum admite el însuşi în finalul cărţii Internaţionala mea. Cronica unei vieţi (Editura Polirom, Iaşi, 2012), a rămas şi acum un om cu convingeri de stânga. O încăpăţânare deloc fericită. O încăpăţânare costisitoare şi la nivelul receptării critice a cărţii. Nu insist.

Paul Cornea  îşi pune pe hârtie mărturiile, slujindu-se de perspectiva celui ce în adolescenţă a aderat nu doar din entuziasm, nu exclusiv din necunoaştere ori din cunoaştere incompletă, ci şi ca urmare a unei cumplite experienţe personale a marginalizării, a excluderii, la comunism. Devenit ilegalist, încă din vremea anilor petrecuţi la Liceul evreiesc, în numele luptei antifasciste, rămas înregimentat şi în slujba partidului care la 23 august nu avea nici măcar 1000 de membri în virtutea unor “convingeri comuniste situate la un nivel de adâncime”, viitorul profesor Paul Cornea a parcurs o traiectorie dintre cele mai sinuoase. A fost promovat foarte rapid redactor-şef al unei reviste pe nume Tinereţea (Tânărul muncitor), o publicaţie de care astăzi nu îşi mai aminteşte nimeni, a fost un meteoric pasager, vreme de numai de trei săptămâni, prin redacţia Scânteii, şi mai apoi a fost numit fără preaviz secretar al C.C. al UTM. Loc în care a surmontat cu mare dificultate pericolul rinocerizării şi de unde a fost mazilit pe nepusă masă, ceea ce  însemna “o sancţiune şi un avertisment în ochii partidului, o excelentă schimbare de macaz în ochii mei”, nu înainte de a participa la organizarea Festivalului Mondial al Tineretului ce a avut loc la Bucureşti în vara lui 1953. Festival despre care recente documente găsite în arhivele scrise ale Europei libere, arhive ce se conservă la Budapesta, au adus importante clarificări. Unele şi referitoare la intempestiva lui organizare, un proces despre care depune mărturie într-o oarecare măsură şi profesorul Paul Cornea în cartea lui.”

http://adevarul.ro/cultura/carti/anii-iluziilor-anii-dezvrajirii-1_52bd3b81c7b855ff5605925d/index.html

http://adevarul.ro/cultura/carti/anii-iluziilor-anii-dezvrajirii-2-Intalniri-oameni-arta-stiinta-literatura-Si-nu-numai-1_52c01beec7b855ff5612d2e5/index.html

https://tismaneanu.wordpress.com/2013/12/23/un-manual-al-dezvrajirii-i/

http://www.revista22.ro/serul-ideologic-537i-apostazia-memoriile-profesorului-paul-cornea-35783.html


Un aristocrat rosu: Ion Gheorghe Maurer si pseudo-justitia comunista

26/12/2013

Salut publicarea pe “Contributors” a unui articol onest, informat si extrem de necesar despre istoria Institutului de Cercetari Juridice in anii comunismului. Autoarea este Diana Ionescu, doctor in drept la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Atunci cand ni se spune ca tanara generatie de intelectuali romani este dezinteresata de trecutul totalitar, este reconfortant sa vezi ca lucrurile nu stau catusi de putin astfel. Numit in fruntea acestui institut in perioada stalinismului dezlantuit, avocatul Ion Gheorghe Maurer (1902-2000) a fost un comunist convins si a sustinut total si fara rezerve regimul totalitar, inclusiv anihilarea statului de drept prin masuri abuzive si prin incalcarea sistematica a drepturilor omului. Nu a protestat niciodata impotriva Gulagului romanesc, a fost omul de incredere al lui Gheorghiu-Dej si a beneficiat imens de relatia cu dictatorul comunist. A avut conflicte cu Ana Pauker, dar era vorba de chestiuni personale, nu de divergente ideologice sau politice.

L-a detestat pe Lucretiu Patrascanu. Cinic si arivist, Maurer il invidia pe Patrascanu pentru influenta sa in partid si, mai ales, printre intelectuali. In plus, ca si Leonte Rautu, Maurer a fost steril ca teoretician, nu a scris propriile carti,  nu a lasat in urma niciun text memorabil. Numit in fruntea Prezidiului MAN dupa moartea lui Petru Groza in 1958, Maurer a fost instrumentul formal pentru aprobarea variilor sentinte si decizii din epoca.

Cu aparenta sa senioriala, cultivat si elegant, pasionat de vanatoare, bautor de coniac ultra-select, era ceea ce putem numi un aristocrat rosu. Patre Pandrea, care l-a cunoscut bine, il numea pe Jenica Maurer, veritabilul Lenin al comunismului romanesc: “Pentru postul de Lenin valah a candidat Lucretiu Patrascanu. N-avea stofa nici de Lenini, nici de Stalin. A fost lichidat de Ana Pauker, devenita o … Stalina valaha, cu al sau Beria, nenorocitulde Teohari. A fost lichidata si Ana Pauker, si Luca, si Toehari, si Chisinevschi. A fost lichidat, in a doua repriza, si Leninul valah, Lucretiu Patrascanu, singurul candidat la leninat bastinas. A fost spurcat cu laturi si cu fecale, facut cu ou si otet in comunicatul in care se anunta executia. Cine-i Leninul valah? E un om cu vointa clara, care stie ce vrea si ce face, un om cu o vointa naprasnica, un om jignit de multi, cu complexe de inferioritate si cu supracomplexe, de supra-superioritate (Uberwertigkeitstrumpf). E vorba de Jenica Maurer, vechiul meu amic, Zechkumpane, avocat, amic de bara si de zaiafeturi, de licee militare, de puscarii si de mese imbelsugate…” (“Memoriile mandarinului valah”, Editura Albatros, 2000, p. 150) Tenacitate, vointa de fier, natura neinduplecata si neinduratoare, intransigenta ideologica, acestea au fost atributele personalitatii politice numita Ion Gheorghe Maurer.

A jucat un rol decisiv in instalarea la putere a lui Nicolae Ceausescu in martie 1965. S-a trezit tarziu si nu a facut nimic pentru a limita aberatiile impuse de Ceausescu. Maximum de delimitare era faptul ca aplauda mai putin entuziast decat altii. Nu neg ca, intre 1963 si 1968, a sustinut unele reforme interne, ca nu era un maniac al industrializarii fortate si ca respecta valorile culturale. Nu avea complexele de inferioritate ale activistilor necizelati atunci cand calatorea in Vest si a incurajat o politica externa cu unele aspecte autonome.

In plus, avea un real simt al umorului. Ca politician, insa, nu si-a articulat vreodata ideile de o maniera coerenta, nu a fost nici in vis un Imre Nagy al Romaniei.Nu  exista niciun motiv de a-l privi altfel decat pe ceilalti potentati ai regimului, de la Gheorghe Apostol la Ilie Verdet, sa spunem. Sofisticarea sa este mai degraba o circumstanta agravanta. Era condescendent si dispretuitor, avea o parere exceptionala despre sine. Singurul om politic pe care l-a pretuit, ii marturisea Laviniei Betea, a fost Dej.

Ca jurist, Maurer a sprijinit statul faradelegii mascata in pseudo-legalitate. Tocmai pentru ca avea aceasta formatie, ar fi trebuit sa spuna “Nu” in multe situatii. Nu a facut-o. Dupa pensionarea din 1974, s-a complacut in lux si privilegii, n-a schitat niciun gest real de sfidare a dictaturii. Nu a fost nici macar un fractionist precum semnatarii “Scrisorii celor sase”. Nationalismul bombastic ii repugna. Obisnuia sa spuna, auto-ironic: “Sunt german dupa tata, francez dupa ma mama, dar eu sunt roman get-beget”. S-a desparti de prima sotie, cu care a avut o fiica (cel putin asa se spunea). Cea de-a doua sotie, Elena (Lilica), era obraznica, inculta si dominatoare. Pe scurt, insuportabila. O lasa sa-si faca mendrele si, de fapt, o ignora. N-a avut prieteni, a murit in deplina solitudine. Un cunoscut intelectual care l-a vizitat spre sfarsitul vietii imi povestea despre un Maurer decrepit, traind intre vase murdare, mobile imbatranite si mult praf.

Cariera politica a lui Ion Gheorghe Maurer a coincis cu meandrele comunismul romanesc. A imbratisat de tanar miturile staliniste si le-a sustinut pana la prabusirea dictaturii, acum 24 de ani. Era constient de imensa minciuna pe care se baza sistemul, dar nu a facut nimic spre a o destrama.

http://www.contributors.ro/editorial/icj-la-aniversare-o-alta-obligatorie-aducere-aminte-si-un-omagiu-adus-acelora-care-au-spus-nu/

Pentru textul largit si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-aristocrat-rosu-ion-gheorghe-maurer-si-pseudo-justitia-comunista/


Felicitari, Mircea Cartarescu! “Orbitorul” triumfa in editia americana

24/12/2013

Primul volum al trilogiei lui Mircea Cartarescu, “Orbitor” a aparut in 2013 la editura Archipelago Books, in minunata traducere a lui Sean Cotter, cel care l-a tradus si pe Nichita Stanescu. Au aparut de-acum numeroase cronici. Scriitorul este asezat in compania lui Burroughs si Borges. In “Los Angeles Review of Books”, Bogdan Suceava scrie: “A novel with a strong original voice, a unique flavor, and well-crafted poetic language, Blinding is a delight and a surprise, a major discovery of this year.” Cotidianul britanic “The Independent” nu face catusi de putin economie de superlative: “The media hysterics who depict Romania solely as the home of demon migrant hordes will not care that a novelist from that country became a hot tip for the Nobel Prize in Literature this year…. Above all, Blinding insists that memory can make a world. ‘The past is everything, the future nothing.’ From that past – which stretches back to encompass all of human history – Cartarescu has fashioned a novel of visionary intensity. Bring on the next instalment – soon.”

http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/books/reviews/blinding-the-left-wing-by-mircea-cartarescu-book-review–memory-and-satire-meld-magically-in-this-bucharest-tale-8970974.html

http://archipelagobooks.org/book/blinding/

Public aici articolul meu despre volumul al treilea din romanul “Orbitor” de Mircea Cartarescu. Textul a aparut in “Evenimentul Zilei” pe data de 18 iulie 2007. Il consider unul dintre cele mai importante pe care le-am scris in viata mea.

“Nimeni nu va putea, de-acum incolo, sa mai caute alibiuri pentru oroarea stalinismului national. Gratie lui Cartarescu, dezastrul psihologic, sociologic si cultural al Romaniei in perioada „anilor-lumina”, dar si in aceea a lui Gheorghiu-Dej, devine cat se poate de clar. Generatiile mai tinere, care nu au trait pe propria lor piele acele experiente, vor pricepe cat de chinuitoare era viata cotidiana intr-un sistem paranoic care se pretindea al muncitorilor si taranilor, dar care era, de fapt, o tiranie a politrucilor, securistilor si birocratilor bornati.

http://www.humanitas.ro/humanitas/orbitor

Romanul surprinde exemplar iluziile celor care, precum tatal personajului principal, au crezut candva in demagogia socialist-egalitarista a regimului, oameni care au imbratisat, cu pasiune romantica, miturile centrale ale sistemului: rolul conducator al partidului, sacrificiile necesare constructiei utopiei unei societati fara clase, santierele tineretului, colectivismul si solidaritatea ca valori inspiratoare ale unor mereu renascute energii morale.

Romanul este o invitatie la amintire ca forma de exorcizare a relelor unui trecut care continua sa-si trimita nevrozante ecouri in viata noastra de astazi. Rumorile, unele absolut fantastice, ale epocii Ceausescu revin aici ca tot atatea serpentine ale unor angoase si suplicii din vremuri ce pareau de nedepasit. Asa cum apare in romanul lui Cartarescu, national securismul ceausist parea sortit sa dureze o vesnicie. Se ocupau cu imaginea sa diversii maniaci ai cultului, regizorii unei tragicomedii pe cat de absurde, pe atat de corupatoare.

Sunt reconstruite, cu o ironie sfredelitoare, muscatoare si de o stupefianta actualitate, momentele unei dramaturgii a umilintei si rusinii, in care pseudointelectuali aserviti se dadeau peste cap sa edifice schelaria unei monstruoase apologetici de partid si de stat, teologia „socialismului multilateral dezvoltat”, in care Liderul era noul Stalin, deci corifeul absolut al stiintei, urmasul marilor conducatori din vechime. Imaginatia lui Cartarescu isi gaseste in aceasta satira (Doamne, cat de realista!) un spatiu cat se poate de prielnic.

Un Ceausescu secundat de sacerdotii dogmei se ocupa cu selectia demnitarilor pe criterii ce tin mai degraba de cele ale lui Heliogabalus decat de acelea visate de Lenin. Pentru Ceausescu, promovarea in cadrul logocratiei totalitare depinde astfel de limba drept organ central al doctrinei sale.

Linguselile cele mai nesimtite cresc apoteotic in acest infern boschian al ingenuncherii sicofantice: „Rand pe rand, artistii nationali urcara pe scena, unde mesterii tamplari imbracati ca mesteri tamplari le trageau limba afara din gura de-un cot si o-ntindeau de-a lungul segmentelor metroului. Curand, ramasesera insirati pe scena vreo treizeci-patruzeci de monstri de ambele sexe, toti cu limbile facute sul si gata sa linga pe loc orice s-ar fi prelins din persoana sacra a Tovarasului si a Tovarasei (prezenta si ea, mai discret, in uniforma de leopard, intr-un colt al scenei). (…) Intre ei erau faimosul pictor B. Salasa, care-si muia penelul direct in albastrul de Voronet, filmoloaga L. Coproiu si mai ales cel ce-avea sa ramana un Orson Welles al stilului romanesc, Aviar Gaunescu, a carui limba de porc ii inconjura trupul de nu mai putin de douasprezece ori inainte ca varful sa i se tarasca prin praf. Cunoscut pana in indepartata Japonie sub numele de Yegura Kakuru, Aviar avea sa se aseze de partile dinapoi ale Secretarului General asemeni pestilor paraziti, cu ventuza. Un limbist mai maruntel era W.C. Teodosie, caruia i se prezicea insa un mare viitor. Odata alesi, cantaretii neamului se pusera pe treaba si gradina lui Dumnezeu (pentru intimi, Dumitru Popescu) inflori cu exuberanta a milioane de trandafiri.”

Nimeni nu a examinat cu mai multa acuratete decat Mircea Cartarescu mecanismele degradarii intelectualilor-lachei din Romania lui Ceausescu, capacitatea acestora de a se injosi pana la totala aneantizare a coloanei vertebrale.

Tot astfel, o spun ca autor al unei istorii politice a comunismului romanesc („Stalinism pentru eternitate”), nu cunosc pagini mai patrunzatoare decat cele din acest roman despre nalucile ideologice ale ceausismului. „Orbitorul” lui Mircea Cartarescu descrie si explica efectele utopiei totalitare in lumea balcanico-miticista in care multi au crezut ca stalinismul nu avea cum sa prinda radacini.

Ceea ce probeaza aceasta carte este ca despoti precum Ceausescu nu si-ar fi putut exercita dominatia daca nu ar fi avut sprijinul unui ubicuu aparat al minciunii, delatiunii si fatarniciei. Inrudit cu operele unor Ismail Kadare, Ernesto Sabato sau Peter Nadas, „Orbitorul” lui Mircea Cartarescu este marele roman al adevarului, al iluminarii etice si al destramarii sufocantului miraj totalitar.”


Un manual al dezvrajirii (I)

23/12/2013

Apariţia volumului “Ce a fost – cum a fost” (dialoguri între profesorul Paul Cornea şi Daniel Cristea Enache), publicat recent de editura Polirom, este un excepţional eveniment cultural, politic şi moral. Strălucit intelectual de formaţie umanistă, trecut prin aventura radicalismului de stânga, vindecat de iluziile marxiste, Paul Cornea oferă analize de o admirabilă sinceritate şi nu mai puţin lăudabilă profunzime asupra celei de a doua jumătăţi de istorie românească, şi nu numai, a secolului douăzeci. După ştiinţa mea, nu există o altă mărturisire analitică a unui reputat intelectual român de stânga care să atingă cotele de onestitate, inclusiv la nivel autocritic, precum cele pe care le întâlnim în acest volum. Îl recomand din inimă tuturor celor care chiar vor să înţeleagă ce a fost şi cum a fost.

Mă opresc în acest articol asupra câtorva teme care mi se par luminos discutate de profesorul Paul Cornea. Adaug un binemeritat cuvânt de preţuire pentru criticul Daniel Cristea-Enache ale cărui incitante intervenţii şi interogaţii sunt complementul ideal al unei discuţii proaspete şi deschizătoare de noi ipoteze istorice şi culturale. Nu este urmă de artificialitate ipocrită în răspunsurile profesorului Cornea. Chiar când interlocutorul se simte mulţumit de argumentele aduse, cărturarul simte nevoie adâncirii, a precizărilor şi clarificărilor. Ruptura sa cu comunismul devine astfel expresia redobândirii identităţii pierdute, a reafirmării unei subiectivităţi confiscată de o mişcare politică pseudo-emancipatoare.

În anii cincizeci, Paul Cornea a deţinut funcţii importante în cadrul CC al UTM (pe linia culturii), apoi în Ministerul Culturii şi, în fine, în fruntea Studioului de Filme Buftea. Nu a fost unul dintre culturnicii Secţiilor de Propagandă, Ştiinţă şi Cultură, nu s-a ocupat cu înfierările, nu a organizat prelucrări stigmatizante, dimpotrivă, a ajuns el însuşi să fie pus la stâlpul infamiei, suspectat de naţionalism evreiesc şi de tendinţe subversiv-revizioniste. A rămas fidel marii sale iubiri pentru literatura românească, a educat magistral generaţii de studenţi, a reuşit să traverseze coşmarul totalitar ca un om liber interior, ca un intelectual veritabil.

Găsim în carte pagini tulburătoare, dar nu mai puţin revelatoare, despre impactul Raportului Secret al lui Nikita Hruşciov (februarie 1956) asupra intelectualilor din România. Pe vremea aceea, profesorul Cornea era apropiat prieten cu intelectuali precum Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Ov. S. Crohmălniceanu sau Eugen Stănescu. Erau cu toţii agasaţi şi dezgustaţi de politica de un infinit dogmatism promovată de hiper-dogmaticul Leonte Răutu.

Momentul înlocuirii lui Răutu cu Grigore Preoteasa la cârma Direcţiei de Propagandă şi Cultură (iunie 1957) rămâne unul dintre acele puncte nodale care ar merita explorat în continuare. Ce a urmărit Dej când l-a debarcat? Cum a izbutit Răutu să folosească moartea lui Preoteasa pentru a se reinstala pe postul de ţar ideologic? Citind această carte, înţelegem mult mai bine trama epică şi aluziile psihologice din romanele scrise de Petru Dumitriu în exil. Orice analiză serioasă a destalinizării din România va trebui să ţină cont de mărturia profesorului Paul Cornea. (Reiau fragmente revăzute din articolul meu apărut în revista “22”, 25 decembrie 2013.)

Un manual al dezvrăjirii: Paul Cornea si zeul care a dat greş (I) – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/1073924.html#ixzz2oLJ7cNLz

http://www.revista22.ro/serul-ideologic-537i-apostazia-memoriile-profesorului-paul-cornea-35783.html


Fantoma lui Iliescu

22/12/2013

 

În ultima faza a dictaturii, Ion Iliescu l-a urât pe Nicolae Ceauşescu. Nu pentru că era un comunist fanatic, ci pentru că, prin acţiunile sale aventuriste şi prin cultul demenţial al personalităţii, “a întinat nobilele idealuri”.

Iliescu a susţinut necondiţionat linia lui Ceauşescu până în clipa în care dictatorul a devenit absolut imprevizibil. Venirea la conducerea PCUS a lui Mihail Gorbaciov în martie 1985 le-a oferit lui Iliescu şi amicilor săi politici un extraordinar stimulent. A fi pro-sovietic nu mai însemna automat, ca în timpul lui Brejnev, a fi stalinist.

Revolta spontană de la Timişoara din 16 decembrie 1989, urmată de acţiuni similare la Bucureşti, Cluj, Sibiu, a demonstrat că sistemul era practic în curs de iminentă, inevitabilă dezintegrare. În aceste condiţii a avut loc o reală, incontestabilă revoluţie anti-totalitară. Ion Iliescu şi echipa sa (pregătită din vreme, trebuie spus) au utilizat deruta din acele zile şi au acaparat puterea. Iliescu nu a participat la revoluţie decât din momentul în care a putut să-i pună căpăstru. În fapt, FSN-ul a fost marea frână a revoluţiei române. Devenit partid, graţie strategiei imaginate de vechiul bolşevic Silviu Brucan, FSN-ul a utilizat toate pârghiile vechii puteri pentru a-şi consfinţi hegemonia.

Un important istoric, un marxist inteligent, Eric Hobsbawm, îmi spunea în 2005 (ne-am întâlnit la o conferinţă organizată de regretatul Tony Judt la Potsdam) că vede în Iliescu un  un veteran al unei stângi pe cale de extincţie, dar veritabile ca univers valoric. M-aş delimita de această viziune fie şi numai pentru faptul că Iliescu a patronat geneza unui capitalism de cumetrie corupt şi corupător, pervers şi pervertitor. A ştiut exact ce încurajează, ce indivizi păstoreşte. L-am văzut odată conversând cu George Copos. Era din nou ştabul de la UTC, ministrul tineretului, discutând cu subordonatul său de la BTT (Biroul de Turism pentru Tineret unde a lucrat dl Copos în anii comunismului).
Ion Iliescu nu suportă libertăţile democratice, le tolerează à contrecoeur, deci stânga cu care se identifică el este una autoritaristă, reducţionistă, sectară, apodictică. Spaţiul social trebuie controlat, dominat, supravegheat, forţele centrifuge trebuie amuţite, neutralizate, emasculate. În acest sens, putem spune că mentalul iliescian este unul de tip totalitar. Niciodată n-ar putea ajunge să scrie, precum un Aleksandr Iakovlev, ideologul perestroikăi care avea să rupă categoric cu bolşevismul, că stalinismul a fost de fapt un fascism roşu. Nu va scrie asemnea lucruri pentru că nu le gândeşte.
Iliescu nu are vocaţie de eretic. El crede în virtuţile “mântuitoare” ale violenţei sociale, crede în mitul luptei de clasa, în conflictul global dintre bogaţi şi săraci, în Forumul de la Sao Paulo şi alte asemenea expresii ale radicalismului de stânga. Socialismul democratic, evoluţionist, respectul pentru statul de drept, nu sunt ceea ce numim his cup of tea.  Nu cred că a înţeles vreodată semnificaţia profundă a criticii revoluţiei bolşevice de către Rosa Luxemburg şi mai cu seamă a ideii că “libertatea este întodeauna libertatea pentru cel care gândeşte altfel”.
Ion Iliescu aşteaptă că toţi să gândim că el.
O stângă reală în România are nevoie să exorcizeze aceste reflexe psihologice, ideologice şi politice de sorginte iacobin-bolşevică. Este limpede că Victor Ponta, admiratorul lui “Che” Guevara, nu poate fi cel care va împinge lucrurile în această vitală direcţie. Pentru a deveni într-adevăr social-democrat, PSD-ul are nevoie să se debaraseze de fantoma lui Iliescu. Doar atunci va putea ieşi la suprafaţă adevărul despre revoluţia din decembrie 1989. Un adevăr nefardat, netrucat, nedesfigurat. Un adevăr pe care îl datorăm celor peste o mie de morţi din acel decembrie însângerat şi eroic.

Fantoma lui Iliescu – Opinii EVZ > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/1073776.html#ixzz2oFPBkk7u

Pentru textul largit si comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/fantoma-lui-iliescu/