Hipnotizantul Peter O’Toole: La nostalgie n’est plus ce qu’elle était…

“La nostalgie n’est plus ce qu’elle était” este titlul autobiografiei marii actrite de film Simone Signoret. Mi-a revenit in memorie citind atat de frumosul articol al lui Marius Stan despre marele Peter. Mi-am amintit cum am vazut, era in toamna lui ’67, “Cum sa furi un milion”. Eram cu Haralambis Angourakis (coleg de scoala, prieten apropiat pe atunci, azi europarlamentar KKE). Apoi” Becket”, mereu pe muchie de cutit, cu acea lupta eterna intre loialitati  incompatibile, “Lawrence”, “Leul in iarna” si cate altele. Peter le voyou, Peter aventurierul,  Peter ratacitorul, Peter quijoticul, Peter boemul nesabuit, Peter melancolicul disperat…

 

“Peter O’Toole nu a fost doar un imens actor, ci și un om cu o voință fantastică. Încă din adolescență își nota în jurnal că nu va fi un om banal și că “va agita nisipurile netede ale monotoniei”. S-a dus acum dintre noi, la 81 de ani, încă un copil unic al cinematografiei și, privind retrospectiv, cred că putem rezuma totul sub titlul unei profeții împlinite. Un excentric din naștere, Sir Peter s-a dedulcit nu doar la hainele grele ale lui Henric al II-lea (în The Lion in Winter sau Becket), ci și la viață pur și simplu: un călător perpetuu, un pasionat al escapadelor bahice, un indiferent încântător, aproape un zănatic! O’Toole și-a transformat pedigriul într-un titlu de glorie atunci când declara senin că nu aparține clasei muncitoare irlandeze, ci clasei criminale (trei dintre foștii prieteni din copilărie fuseseră mai târziu spânzurați pentru crimele comise).

E aproape imposibil de nominalizat rolul său cel mai strălucitor. Probabil că ar exista o oarecare unanimitate în privința lui T.E. Lawrence, fascinantul personaj pus să străbată platouri întregi de deșert, șeici, ambuscade cu turci și memorabile dialoguri cu ofițeri ai armatei britanice. O pereche de ochi albaștri, melancolici, dar sfredelitori, puși să conducă triburi împotriva turcilor în timpul Primului Război Mondial, să-și închipuie unitatea arabă în mijlocul unor extrem de dogoritoare evenimente. Un rol ca o mănușă, am putea spune, din partea unui Peter O’Toole care, la fel ca în viață, nu ne lasă decât să intuim extrem de vag ce anume l-ar fi înclinat spre această lume exotică a dunelor de nisip. Personajul plin de mister al lui Lawrence nu-și putea găsi mai bine cuibul decât în spatele acestor doi ochi albaștri de o intensitate sfărâmătoare.

O’Toole a fost mereu înconjurat de titani ai cinematografiei: Anthony Quinn, Alec Guinness sau Omar Sharif (în Lawrence of Arabia), Eli Wallach sau Audrey Hepburn (în How to Steal a Million), Richard Burton (în Becket), Katharine Hepburn, Anthony Hopkins (în The Lion in Winter) sau chiar John Lone (în The Last Emperor). A contat și acest detaliu în tabloul final al unei genialități cinematografice? Probabil. Dar dincolo de echipele strălucite de platou, Peter O’Toole a epatat mereu ca reprezentant al unei specii rare, născută și apusă practic odată cu el. În pofida unei karme prielnice, O’Toole a continuat să sfideze conveniențe, limite fizice, canoane de tot felul. Putem spune că a reușit în pofida acestor lucruri, împotriva naturii sale nesupuse, iar toate la un loc nu fac decât să-i adauge un bemol [erată: diez] de admirație la imaginea de monstru sacru – clișeul preferat al cinematografiștilor! Nimic nu l-a putut opri pe Sir Peter până la acești 81 de ani plini, nici măcar doctorii care îl avertizaseră în nenumărate rânduri asupra efectelor nocive ale băuturii. Totul s-a jucat pe muchie de cuțit în viața lui O’Toole, totul s-ar fi putut scrie diferit, dar totul a fost scris să fie astfel. Când regizorul David Lean căuta rolul principal pentru Lawrence of Arabia, nu puțini au fost cei care s-au îndoit de oportunitatea angajării lui Peter (mai cu seamă din cauza acestei reputații de “hellraiser”). Dar niciun argument de acest fel nu a putut înlocui prestația pură a lui Peter, plierea ideală pe cofrajul lui T.E. Lawrence. Ce a urmat a fost poveste… După 2 ani de filmări, pe teritoriul a 7 țări diferite, după degete rupte, arsuri și insolații, după glezne luxate și ligamente avariate, Peter O’Toole ieșea maiestuos pe scena lumii ca marele Lawrence al Arabiei. “M-am trezit într-o dimineață ca să constat că eram faimos”, spunea el la acea dată. Când afirmăm că această carieră colosală a fost presărată nu doar cu excentricitățile lui, ci chiar cu sânge și agonie, nu exagerăm prea mult. Nu puține au fost filmele în care Sir Peter a pătimit la modul cât se poate de fizic. De pildă, turnând alături de Hepburn pentru Leul în iarnă, O’Toole își rănește grav unul din degete între două ambarcațiuni, dar își duce eroic bucata desprinsă până a mal, acolo unde o înmoaie într-un pahar de coniac, după care și-o fixează la loc. Apoi își bea licoarea. Normal! Nenumărate astfel de incidente au brăzdat cariera sa fabuloasă, una trăită la limita dintre demență și normalitate. Privind astăzi în urmă, cu mult drag și mai mult calm, putem spune că Peter O’Toole a personificat tot ce are mai spectaculos destinul: sublima imperfecțiune, celebritatea involuntară, jemenfoutismul total…

Nu știu acum ce poate surprinde mai bine esența acestui personaj. S-a jucat mereu pe sine. S-a jucat cu viața, a sfidat-o, a pus-o la încercare. Și poate că multora nu le iese și la fel de mulți s-ar pierde între valurile nesăbuinței cu o astfel de atitudine permanent sfidătoare, dar lui Peter O’Toole i-a surâs și chiar i-a devenit marcă. La final, atunci când cad toate cortinele scenelor lumii, O’Toole va putea rosti cu siguranță un ultim și reverberant cuvânt: PASIUNE!

Iar nouă, spectatorilor de rând, nu ne rămâne decât să-i preluăm în gând exercițiul favorit și să-l petrecem mental peste toate limburile posibile: The only exercise I take is walking behind the coffins of friends who took exercise!

RIP, Peter O’Toole!”

http://www.contributors.ro/cultura/peter-otoole-hoinarul-con%c8%99tient/

http://livre.fnac.com/a2891878/Simone-Signoret-La-nostalgie-n-est-plus-ce-qu-elle-etait

Comments are closed.

%d bloggers like this: