Fara urma de nostalgie: Mircea Morariu despre memoriile lui Paul Cornea

Recomand patrunzatoarea, empatica si foarte informata recenzie (aparuta in doua numere din “Adevarul”) a criticului Mircea Morariu la volumul de dialoguri dintre Paul Cornea si Daniel Cristea-Enache. Consider aceasta carte o aparitie de exceptie, un veritabil manual al dezvrajirii. Profesorul Cornea scrie fara patima, dar si fara a face concesii utopismului pe care l-a imbratisat in tinerete si de care s-a despartit, asemeni unor Koestler, Silone, Gide, Manes Sperber, Camus, Annie Kriegel, Pierre Daix, Belu Zilber, Tibor Dery, Carlos Franqui, Leszek Kolakowski, Jan Kott, Alain Besançon ori François Furet. Il amintesc aici pe Imre Toth, istoric al matematicii, ilegalist din specia idealistilor si spirit nobil, lamurit devreme si din vreme, caruia Gabriel Liiceanu ii face un superb portret in “Dragul meu turnator”. As mai aminti numele lui Tudor Bugnariu, pentru care adevarul trebuia rostit pana la capat, fara temeri inutile si omisiuni oportuniste. Nu trebuie uitata Ileana Vrancea cu ale sale importante contributii, apreciate de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.

Din pacate, alti intelectuali de stanga din Romania nu au ajuns la acest liman al recladirii identitare prin ruptura cu legendele unei teodicei istoriste menite sa justifice orice faradelege. Ma gandesc la George Macovescu, Niculae Bellu ori Ion Ianosi. Niculae Bellu merita respect pentru onestitatea sa filosofica din anii 70 si 80, dar nu a stiut cum sa explice coerent marile sale iluzii. A ramas prins in clestele paradigmei marxiste. La fel, un ganditor de o scaparatoare inteligenta si o mare sinceritate precum Henri Wald. Facut din alta plamada, Sorin Toma a fost ceea ce se numea un “ostas credincios” pana cand partidul l-a mazilit. Subit, a descoperit racilele sistemului. Dogmatismul sau era unul ontologic. Groparul filosofiei romanesti care a fost C. I. Gulian nu a avut regrete, nu a scris niciun rand in care sa se intrebe cum a putut sa se prostitueze definitiv si irecuperabil. Pe Pavel Tugui, activist dur care incearca sa se prezinte drept un fel de mare liberal in Directia Propaganda si Cultura a lui Leonte Rautu, pe care, vezi Doamne, l-ar fi sfidat, l-a vestejit cu ani in urma regretatul Mircea Zaciu. Despre memoriile unor Dumitru Popescu si Paul Niculescu-Mizil, passons…

Dupa ce traise in schizofrenia minciunii totalitare, Paul Cornea a ales sa traiasca in adevar. Fara gesturi eroice, dar, in mod cert, fara abdicari penibile de la ceea ce ii aparea drept verticalitate. Si-a recucerit onoarea si a inteles sa o apere impotriva intruziunilor unui politic distructiv. A renuntat la sofismele cinice ale “ratiunii dialectice”. L-am comparat cu Mihai Sora si nu cred ca am gresit. Carturari umanisti si spirite liberale, cei doi stiu unde duce divinizarea Istoriei. Cand unii continua sa se excite la discursuri salvationiste si sa exalte colectivisme de varii culori ideologice, Paul Cornea si Mihai Sora apara drepturile individualitatii de a nu accepta dictatul niciunei instante care pretinde ca detine cheia fericirii universale. (VT)

“Apropierea şi ruptura de comunism. Prin cine ştie ce coincidenţă, „Ce a fost. Cum a fost”, cartea de memorii provocate de criticul Daniel Cristea-Enache a profesorului Paul Cornea (Editura Polirom & Editura Cartea Românească, Iaşi- Bucureşti, 2013) a apărut cam în acelaşi timp cu reeditarea la Humanitas a „Închisorii noastre cea de toate zilele” a lui Ion Ioanid.

 În vreme ce regretatul fost crainic al Europei libere, deţinut politic de cursă lungă, realizează în mai multe volume o cronică a României staliniste văzute din perspectiva închisorilor care mai de care mai dure, profesorul Paul Cornea ne introduce în lumea comunismului românesc în principal de factură dejistă, dar şi ceauşistă, din poziţia fostului aparatcik, fostului activist cultural de nivel mediu. A celui ce regretă asocierea, ce i-a înţeles relativ repede caracterul nefast, ce i-a intuit eşecul, a celui ce a rupt într-un final orice fel de legătură cu utopia, fără nici cea mai mică urmă de nostalgie. Deşi ruptura aşteptată, prognozată, dorită a venit relativ târziu. Din vina sa, dar şi cu concursul celor din jur. Vom vedea de ce.

Paul Cornea scrie despre comunismul românesc din poziţia celui ce nu îşi neagă, nu îşi ascunde, nu îşi catifelează culpa de a fi fost cândva parte activă a unei stângi militante ce a eşuat lamentabil şi care s-a desprins faptic, într-un târziu, complet de ea. Fără însă a nu-şi recunoaşte greşelile, fără a nu-şi asuma  vinile, justificate, lămurite pe îndelete, dar nu şi scuzate iezuistic prin explicaţia cât se poate de validă altminteri că “într-un totalitarism de tip stalinist nimeni nu scapă inocent, doar morţii nu sunt obligaţi la compromisuri.”

Paul Cornea are demnitatea de a comite cu exemplară responsabilitate, fără exclamaţii dramatice şi fără patetisme de prost gust, gestul de a recunoaşte aceste compromisuri şi de a explica prin slăbiciuni strict omeneşti destul de întârziata lui ieşire din “sistem”, din ierarhii, din nomenclatură. De unde diferenţele calitative dintre confesiunile profesorului Paul Cornea şi cele ale profesorului Ion Ianoşi care, aşa cum admite el însuşi în finalul cărţii Internaţionala mea. Cronica unei vieţi (Editura Polirom, Iaşi, 2012), a rămas şi acum un om cu convingeri de stânga. O încăpăţânare deloc fericită. O încăpăţânare costisitoare şi la nivelul receptării critice a cărţii. Nu insist.

Paul Cornea  îşi pune pe hârtie mărturiile, slujindu-se de perspectiva celui ce în adolescenţă a aderat nu doar din entuziasm, nu exclusiv din necunoaştere ori din cunoaştere incompletă, ci şi ca urmare a unei cumplite experienţe personale a marginalizării, a excluderii, la comunism. Devenit ilegalist, încă din vremea anilor petrecuţi la Liceul evreiesc, în numele luptei antifasciste, rămas înregimentat şi în slujba partidului care la 23 august nu avea nici măcar 1000 de membri în virtutea unor “convingeri comuniste situate la un nivel de adâncime”, viitorul profesor Paul Cornea a parcurs o traiectorie dintre cele mai sinuoase. A fost promovat foarte rapid redactor-şef al unei reviste pe nume Tinereţea (Tânărul muncitor), o publicaţie de care astăzi nu îşi mai aminteşte nimeni, a fost un meteoric pasager, vreme de numai de trei săptămâni, prin redacţia Scânteii, şi mai apoi a fost numit fără preaviz secretar al C.C. al UTM. Loc în care a surmontat cu mare dificultate pericolul rinocerizării şi de unde a fost mazilit pe nepusă masă, ceea ce  însemna “o sancţiune şi un avertisment în ochii partidului, o excelentă schimbare de macaz în ochii mei”, nu înainte de a participa la organizarea Festivalului Mondial al Tineretului ce a avut loc la Bucureşti în vara lui 1953. Festival despre care recente documente găsite în arhivele scrise ale Europei libere, arhive ce se conservă la Budapesta, au adus importante clarificări. Unele şi referitoare la intempestiva lui organizare, un proces despre care depune mărturie într-o oarecare măsură şi profesorul Paul Cornea în cartea lui.”

http://adevarul.ro/cultura/carti/anii-iluziilor-anii-dezvrajirii-1_52bd3b81c7b855ff5605925d/index.html

http://adevarul.ro/cultura/carti/anii-iluziilor-anii-dezvrajirii-2-Intalniri-oameni-arta-stiinta-literatura-Si-nu-numai-1_52c01beec7b855ff5612d2e5/index.html

https://tismaneanu.wordpress.com/2013/12/23/un-manual-al-dezvrajirii-i/

http://www.revista22.ro/serul-ideologic-537i-apostazia-memoriile-profesorului-paul-cornea-35783.html

Comments are closed.

%d bloggers like this: