Salut fratern: Mircea Mihaies si demnitatea intelectualului critic (Updated)

Pentru mine si nu doar pentru mine, Mircea Mihaies este un intelectual critic in veritabilul sens al cuvantului. Inainte de 1989, nu a facut concesii dictaturii, a trecut prin mareea mizeriei si infamiei nepatat. La “Orizont” nu a a putut deveni nici macar redactor, a fost tinut pe post de corector, desi era unul dintre cei mai inteligenti, sclipitori si originali critici ai tinerei generatii. Regimul incuraja ticalosia si mediocritatea, era normal ca un ganditor independent  ca Mircea Mihaies sa fie marginalizat. Anglist de anvergura, Mircea este in egala masura un specialist in modernitatea franceza si in aceea romaneasca. Ii venereaza pe Proust si pe Caragiale. Daca n-ar fi fost decat scrierile sale magistrale despre Faulkner si Joyce si tot ar fi avut un loc de seama in istoria literelor romanesti. Eseurile despre jurnalul intim si despre sinucidere il aseaza in posteritatea unor Lionel Trilling, Virginia Woolf, Susan Sontag , Vladimir Streinu si N. Steinhardt. Erudit, cosmopolit, subtil, capabil de asocieri care te lasa inmarmurit, sofisticat fara ostentatie, intelectualul umanist Mircea Mihaies face parte din familia spirituala a unui George Steiner. Este un lovinescian convins: sincronist pe linia lui E. Lovinescu, sustinator al est-eticii pe linia Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca.

Gratie lui Mircea, opera unui Leon Wieseltier a intrat in cultura noastra. La fel, scrierile din inchisoare ale lui Adam Michnik si opera totala a lui Leonard Cohen. A scris, cred ca primul in Romania, despre Doris Lessing. Sensibilitatea sa estetica este una, de fapt, tragica, in pofida “mastii de fiere”. Sub conducerea sa, a Adrianei Babeti si a lui Cornel Ungureanu, revista “Orizont” ramane acel reper indispensabil pentru cei care pretuiesc nobletea spiritului.

Dar exista multe alte lucruri care il definesc drept un adevarat exponent al spiritului democratic din Europa post-totalitara. In primul rand, curajul pozitiilor asumate fara ambiguitati catifelate, angajamentul neclintit pentru valorile euro-atlantice, refuzul categoric al oricarei forme de exclusivism, intoleranta, xenofobie. Impreuna cu Mircea am scris, in anii 90, un articol  despre cauzele si efectele funestului “Patrulater Rosu”. Intitulat “Infamy Restored”, a aparut in revista londoneza “East European Reporter”.

Este structural si fundamental anti-antisemit. Ura ticalosilor la adresa lui Mircea Mihaies este mereu in fierbere. Ei stiu mai bine decat oricine ca ochiul sau critic este neiertator. “Nervii domnului Mihaies”, ironizati ieftin de un publicist cu dovedit apetit mercenar, sunt nervii unui spirit care nu suporta impostura, abjectia, ipocrizia, mentalitatea de turma, imbecilitatea morala. Nervii domnului Mihaies sunt nervii bunului simt ultragiat de avantul si avansul neobrazarii. Avem nevoie de asemenea nervi, altminteri societatea se transforma intr-o magma flasca a unui colaborationism asfixiant si sordid.

Reactioneaza alert si alergic la orice forma de barbarie, biciuieste miselia. Inspirat de disidentii Europei de Est, Mircea Mihaies traieste in adevar. Asemeni unor N. Manolescu, Alexandru Calinescu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Dan C. Mihailescu, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici si Andrei Cornea, nu ezita sa tina piept unui anti-anticomunism veleitar, cinic, snob, agresiv si iresponsabil. Liberal ca structura mentala, Mircea Mihaies este un inamic ireconciliabil al barocului stalino-fascist.

Dupa 1989, Mircea a ales sa devina in spectator angajat. Este vorba de o optiune existentiala la care nu are catusi de putin motive sa renunte. In fond, spre a relua o imagine propusa de Agnes Heller intr-un alt context, Mircea s-a ales pe sine ca spectator angajat. Editorialele sale din “Orizont”, apoi din “Romania Literara”, “Cotidianul” (in epoca de glorie a ziarului) si “Evenimentul Zilei”, mordante adeseori, intotdeauna oneste, vorbesc despre refuzul pactizarii cu infamia. Au spus unii ca Mircea ar fi abidcat de la vocatia critica atunci cand a acceptat pozitia de vicepresedinte al ICR. Le raspund, cum am mai facut-o: nu Mircea Mihaies, H.-R. Patapievici sau Tania Radu au imbratisat valorile unui anumit om politic, ci acel om politic a venit in intampinarea valorilor acestor intelectuali cu deschidere democratica globala. Cel mai revoltator este ca multi dintre cei care s-au jucat cu vorbe de claca precum “pupin” si “sinecurist” il cunosc bine pe Mircea si stiu ca este o calomnie ordinara. Generos si altruist, constant in atasamentele sale, Mircea nu poate pricepe cum oameni pe care i-a iubit si admirat pot cobori de bunavoie in subteranele minciunii.

Nu se vorbeste indeajuns despre modul in care profesorul Mircea Mihaies incurajeaza tinerii. Pot depune marturie membrii grupului “ATreia Europa”,  de la Dorian si Daciana Branea la Gabriel Kohn, Sorin Tomuta si Tinu Pirvulescu. La fel, pot povesti despre influenta acestui veritabil mentor Laura Lipovan, Alina Ghimpu, Cristina Cheveresan, Robert Serban, Ciprian Valcan, Marius Lazurca, Dana Chetrinescu, Radu Pavel Gheo, Alexandru Budac si multi altii. Aparent sceptic, Mircea stie sa se entuziasmeze, sa traiasca vibrant ideile si sa transmita si altora pasiunile sale. A jucat un rol decisiv in a-i aduce la Timisoara pe Tony Judt si pe Michael Henry Heim, au aparut volume unice in urma discutiilor acestor doi mari intelectuali cu mai tinerii colegi timisoreni. Inteleg ca “Un Babel fericit”, cartea de dialoguri cu Mihael Henry Heim, va apare curand in engleza.

L-am cunoscut in iunie 1990, gratie lui N. Manolescu. Ne-am imprietenit din prima clipa, am organizat conferinte, inclusiv cea din martie 1991 de la Timisoara despre “Putere si opozitie in societatile post-comuniste”. Au fost acolo N. Manolescu, Miklos Haraszti, Vasile Popovici, Juliana Geran Pilon, Agnes Heller, Ferenc Feher, Ioan T. Morar, Irena Lasota, Stelian Tanase, Dorin Tudoran, Mircea Cartarescu, Vasile Gogea, Leonard Oprea, Livius Ciocarlie, Jakub Karpinski, Sonja Licht, Ilona Mihaies, Sandra Pralong, Adriana Babeti, Ion Bogdan Lefter, Petruska Sustrova, Dimitrina Petrova, Marcel Tolcea, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, George Serban, Jozsef Szajer. Intr-o seara, intr-o camera din hotelul “Continental”, Augustin Fratila a cantat melodii pe versuri de Nichita Stanescu. Probabil ca atunci si acolo, la Timisoara, a prins fiinta ideea infiintarii Partidului Aliantei Civice. Adam Michnik si Jean-Francois Revel au scris texte special pentru acel eveniment menit sa coaguleze solidaritatea intelectualilor critici din fostul bloc sovietic. Asistentul meu din acea perioda, Joydeep Bhattacharya, este azi un cunoscut romancier american.

Am scris carti impreuna cu Mircea, radiografii ale unei tranzitii mai lunga decat veacul. Am explorat impreuna, incepand cu volumul “Balul mascat” aparut la Polirom in 1996, nevrozele, iluziile, dezamagirile, himerele si patologiile acestui ultim sfert de veac. Ma bucur sa salut aici aparitia la editura Rowman and Littlefied a cartii sale despre “Metafizica detectivului Marlowe”. Mi-ar place sa vad tradus in engleza extraordinarul roman “Femeia in rosu”, scris impreuna cu Mircea Nedelciu si Adriana Babeti. Sper sa vina si acea clipa sarbatoreasca. La fel, cred ca lucrarile de exegeza critica ale lui Mircea ar trebui sa fie traduse cat mai curand in limbi de circulatie internationala.

Un cuvant de incheiere pentru acest articol gandit cu prilejul unei aniversari cruciale in biografia sa. La 60 de ani, impliniti pe 1 ianuarie 2014, Mircea detine din plin, in chip exemplar, ceea ce se cheama le don de l’amitié. Cum sa nu fii de acord cu minunata imagine a lui Diderot: “L’amitié est commerce de pureté et de délicatesse”?

Intr-o lume in care exista Mircea Mihaies, suntem cativa care nu ne simtim singuri. Este ceea ce numesc fraternitate.

http://www.amazon.com/The-Metaphysics-Detective-Marlowe-Death-Dealing/dp/0739186574

http://www.curteaveche.ro/o-tranzitie-mai-lunga-decat-veacul-romania-dupa-ceausescu.html

Update: N-as fi dorit ca acest articol sa fie acompaniat de note accentuat polemice. Dar nu ma pot abtine sa nu observ ca pe data de 1 ianuarie, ziarul online “Cotidianul” a decis sa-l atace, a mia oara, pe Mircea Cartarescu. Nu intru in detalii, voi spune doar ca publicarea decontextualizata a unei fotografii facuta de marele grafician Tudor Jebeleanu, fara permisiunea acestuia, in scopuri vadit denigratoare, este o porcarie. Prietenii stiu ca, din ratiuni de sanatate, Tudor nu poate sa raspunda public la aceasta infamie. N-ar ingadui niciodata folosirea operei sale (grafice, fotografice etc) de catre un site in care au fost in chip constant insultati si calomniati prietenii sai, de la H.-R. Patapievici si Mircea Mihaies si pana la subsemnatul. Referintele la Eugen Jebeleanu sunt de o malitie vecina cu ticalosia. Aceiasi publicatie care omagiaza memoria regretatului poet Traian T. Cosovei, disparut scandalos de devreme, nu are de spus despre Tudor Jebeleanu decat cuvinte ofensatoare. Cornel Nistorescu si ciracii sai ar face bine sa-l intrebe pe Florin Iaru care au fost relatiile lui Tudor cu grupul lor, inclusiv cu Traian T. Cosovei. Cine le-a ilustrat cartile? Astept reactia prietenilor lui Tudor din zona “Observator Cultural”. Eu unul am motive sa cred ca un Alexandru Musina nu ar fi tacut. Articolul de mai sus este o celebrare a prieteniei. Sunt onorat, mandru si fericit ca Tudor Jebeleanu, ca si Mircea Cartarescu, sunt prietenii mei dragi. Motiv pentru a raspunde transant acestui act nemernic.

Tudor Jebeleanu 18 august 1981.

O fotografie celebră de Tudor Jebeleanu

Comments are closed.

%d bloggers like this: