Urmasii lui Ceausescu: Iliescu, Nastase si Ponta

30/01/2014

Dincolo de divergentele mai mult sau mai putin semnificative, Nicolae Ceausescu (cel nasit de Gheorghe Gheorghiu-Dej), l-a nasit pe Ion Iliescu. Ion Iliescu l-a nasit politic pe Adrian Nastase. Adrian Nastase l-a nasit politic pe Victor Ponta. Oricine doreste sa inteleaga avatarele politicii romanesti post-decembriste, trebuie sa tina cont de aceasta serie a succesiunilor de nasi si fini politici. Ca in Mario Puzo. Reiau mai jos fragmente din interviul luat de Radu Uszkai si aparut in “Academia Catavencu”.

Adrian Năstase, ginerele lui Angelo Miculescu, a intrat din nou la închisoare. Scăpăm de eșaloanele doi și trei ale fostului PCR, dar rămânem cu copiii lor spirituali de genul Ponta?

L-am numit pe Adrian Năstase împăratul oualor: avem de-a face cu un caz deplorabil de auto-corupție, de auto-distrugere, de reală, nu simulată, sinucidere politică. Avea de partea sa tot sprijinul neo-nomenclaturii, s-a lăcomit peste măsură, a fost ahtiat de bani, lux, glorie. A fost victimă a ceea ce numim hybris. Dar ceva nu i se poate nega: inteligența. N-aș putea să spun același lucru despre premierul plagiator. Este un personaj incult, grobian, de o superficialitate ce te lasă fără cuvinte. Ascensiunea unui mitoman serial precum Victor Ponta este votul de blam definitiv pentru sistemul de “cadre” creat de Ion Iliescu și Adrian Nastase.

Au trecut 24 de ani de la Revoluție, dar și la protestele de anul trecut tinerii tot strigau “Jos Iliescu!”. Cum se face că, după atâta timp, între sinergia faptelor și meandrele concretului tot nu ne-am plictisit de bunicul democrației noastre originale?

Trebuie să ținem cont de capacitatea proteică si versatilă a personajului Ion Iliescu, de măștile pe care le arborează. El este expresia fundamentală a unui sistem, deci nu doar un individ cu o biografie concretă. El este ca Jana dintr-un faimos cântec: “Jana nu e moartă, Jana se transformă”. Este numele a tot ce a facut Romania să piardă enorm de mult timp în acest sfert de veac care a trecut de la Revoluția din 1989. Vorbește în clișee sufocante, gândește la fel. Nu a înțeles niciodată pluralismul, raționează în termeni de “care pe care”, forma sa mentală este una bolșevică, deci intolerantă. La un moment dat, prin 2001, am crezut că Ion Iliescu este capabil de învățare politică. Am încercat să-i înțeleg modul de a gândi, am dialogat cu el. Am constatat însa, în toți acești ani, că, în structurile adânci ale mentalului său, ca și în comportamentul său perfid, insidios, camelonic, Ion Iliescu nu s-a schimbat. Nu e un motiv de a mă auto-lăuda, dar chiar cred că sunt printre aceia care cunosc bine psihologia și biografia lui Ion Iliescu. Ceea ce-l enervează îngrozitor.

Imi este foarte greu să formulez această întrebare, astfel încât voi spune doar atât: Ponta?

Vidul de valori, absența simțului moral, disponibilitatea pentru orice fărădelege, arivismul atroce, cinismul nețărmurit, minciuna ca mod de viață.

http://www.academiacatavencu.info/interviu/vladimir-tismaneanu-politolog-nicolae-ceausescu-a-fost-un-spirit-rudimentar.html


Impotriva mistificarilor si calomniei: Germina Nagâţ ii raspunde lui Marius Oprea

29/01/2014

Un text important pentru limpezirea climatului public este raspunsul oferit de Germina Nagâţ, directoarea Departamentului de Investigatii din cadrul CNSAS, lui Marius Oprea care, in revista “Observator Cultural”, a publicat doua articole in care punea sub semnul intrebarii integritatea ei profesionala si morala. Sunt convins ca a fost si este extrem de dureros pentru o persoana  cunoscuta prin neabatut curaj moral si o admirabila probitate sa fie supusa acestui ignobil tratament. O asigur, inca o data, pe Germina Nagâţ de deplina, indefectibila mea solidaritate. (VT)

Pentru informarea corectă a celor de bu­nă-credinţă şi cu speranţa – palidă, ce-i drept – că pot stăvili cumva şuvoiul de informaţii eronate, inepţii şi calomnii din care se compun articolele „Dinu C. Giurescu în faţa prostiei“ şi „Pentru Germina Nagâţ, Dorin Tudoran şi Liviu Antonesei“, texte apărute în revista dumneavoastră sub semnătura lui Marius Oprea, fac următoarele precizări, pe care vă solicit să le publicaţi, în virtutea dreptului la replică:

1.  Deconspirarea informatorilor de către CNSAS nu se face „cu temă“, ci cu temei legal, mai precis în virtutea unei legi la alcătuirea şi promulgarea căreia Marius Oprea a contribuit direct şi substanţial. În cazul domnului Dinu C. Giurescu, nota de constatare s-a emis din oficiu, conform prevederilor art. 3, lit. B, din OUG 24/2008, care-i impune Consiliului obligaţia de a-i verifica pe membrii Parlamentului României. Or, după cum cred că ştie toată lumea – mai puţin Marius Oprea –, domnul Giurescu este deputat în funcţie, din partea Partidului Conservator. Suplimentar, CNSAS avea şi obligaţia de a da un răspuns cererii prin care doamna Mirela Corlăţan a solicitat, în 2011, verificarea tuturor membrilor Academiei Române. Vă asigur că nici o persoană din instituţie, indiferent în ce departament ar lucra, nu-şi poate permite să verifice relaţia cu Se­curitatea doar în funcţie de „mărimea numelui“ cuiva. Cu riscul de a-i dezamăgi pe conspiraţionişti, reuşim să deconspirăm – sau nu! – fiindcă aplicăm legea exact aşa cum a fost scrisă, între alţii, şi de Marius Oprea. Faptul că, în România, instituţiile sînt discreditate şi funcţionarii sînt luaţi la întrebări atunci cînd efectele aplicării unei legi devin neplăcute pentru puternicii zilei e deja un truism. Dar să nu se aştepte nimeni ca eu sau colegii mei să ne cerem scuze public fiindcă respectăm legea.

2.  De la promulgarea legii CNSAS, în 2008 – repet, cu sprijinul nepreţuit al lui Marius Oprea –, instituţia a trimis în instanţă peste 2.100 de persoane, dintre care 1.245 sînt ofiţeri de Securitate şi Miliţie. Dacă 60% dintre procesele CNSAS îi privesc pe securişti şi miliţieni, vă las pe dumneavoastră să apreciaţi justeţea afirmaţiei potrivit căreia Consiliul „îi toarnă la greu pe turnători şi îi apără cu fermitate pe securiştii care i-au racolat“. Nu ştiu dacă aceşti ofiţeri trimişi în instanţă şi de care (cu trei excepţii) m-am ocupat personal arată că „mi-am făcut cumva treaba“. Îi las pe alţii să cîntărească. Sînt totuşi nevoită să vă plictisesc cu cifre, fiindcă ele vorbesc despre efortul colegilor mei şi despre obrazul instituţiei, nu despre al meu. Cifrele contrazic flagrant teza lui Marius Oprea şi a altora, potrivit căreia „mărimea numelor“ deconspirate ar suplini lipsa obiectului muncii la CNSAS, în timp ce, în jurul securiştilor care apar în dosare, s-ar aşterne „o tăcere delicată“. Vizitaţi-ne, vă rog, sau citiţi măcar rapoartele anuale de activitate, postate pe site-ul instituţiei. Cu puţină bună-credinţă, veţi observa că nu apucăm să ne plictisim. Ne consolăm însă la gîndul că tăcerea asurzitoare din jurul acestei munci şi al riscurilor pe care le presupune e de preferat, fiind oricum mai „delicată“ decît ameninţările cu abrogarea legii (pe principiul „eu v-am făcut, eu vă omor“).

3. Din nou, aceeaşi lege pe care Marius Oprea ar trebui s-o ştie foarte bine ne împiedică „să avem grija ofiţerilor care l-au anchetat pe Dinu C. Giurescu“ sau „a activiştilor care i-au dat paşaport şi i-au spus scurt «cară-te»!“. Verificarea ofiţerilor de Secu­ritate se face numai dacă victimele solicită acest lucru sau dacă securiştii cu pricina deţin funcţii ori demnităţi publice. Pînă acum, domnul Dinu C. Giurescu nu a depus nici o cerere de verificare a ofiţerilor care l-au anchetat, însă o poate face oricînd. La fel poate proceda şi în cazul ofiţerilor care l-au recrutat.

4. Nu ştiu dacă nota de constatare emisă de Direcţia Investigaţii „a distrus un destin“, dar faptul că ea nu conţine „fragmente de dosar lipite anapoda“ poate fi verificat de orice persoană care se acreditează şi confruntă la faţa locului documentele originale cu informaţia dată publicităţii de CNSAS, prin adeverinţa postată pe site.

5. Despre faptul (incriminant?!) că instituţia nu ar fi apelat la expertiza lui Marius Oprea nici pro bono, nici altfel (precizarea mi se pare interesantă, în orice caz), reafirm public că i-am citit toate cărţile de­spre Securitate şi i-am obligat şi pe alţii s-o facă, atunci cînd şi-au exprimat dorinţa să lucreze la Direcţia Investigaţii. Totuşi, printre angajaţi şi mai ales printre membrii Colegiului au fost şi sînt destui care cunosc foarte bine epoca pe care o studiem. În plus, aşa cum am arătat deja, expertiza lui Marius Oprea s-a făcut simţită cu brio, în textul ambelor legi privind deconspirarea Securităţii. Regret însă că frustrarea de a nu fi fost solicitat şi-a găsit leacul în depoziţia pe care a dat-o în instanţă şi prin care l-a ajutat pe colonelul Nicolae Pa­raschiv, de la Securitatea Braşov, să cîştige procesul cu CNSAS. În nemernicia noastră, continuăm să credem că Nicolae Paraschiv a făcut poliţie politică. Din acest motiv, vom face recurs.

6. Despre trecutul meu „politic“ şi alegaţiile lui Marius Oprea, din care citez: „Doamna Nagâţ, care mă turna la UASCR în timpul facultăţii (şi poate nu doar acolo, pentru că nu întîmplător, din dosarul meu de anchetă, mi s-au dat doar nouă pagini, nici măcar propriile declaraţii, ca să nu spun de notele informative ale colegilor), are şi ea marea grijă a domnului profesor Dinu C. Giurescu“, am de făcut următoarele mărturisiri:

Am fost pionier, comandant de grupă şi locţiitor de comandant de unitate, am purtat însemne comuniste, trese, şnururi roşii şi bleu ciel, apoi am devenit membru UTC, în timpul liceului şi al facultăţii. N-am făcut nici un gest eroic, n-am împrăştiat manifeste, n-am distribuit revista Gîndirea printre colegi, n-am fost anchetată de Securitate, aşa cum au păţit Marius Oprea şi alţii pe care-i numeşte în „scrisoarea“ sa deschisă. N-am fost nici pe departe vreo eroină anticomunistă – în privinţa asta are dreptate. Recunosc public că mi-am trăit adolescenţa şi tinereţea ca un autist, fără nici o ambiţie de a face carieră în România (de altfel, nici nu puteam, am zis mersi că am trecut de selecţia dosarelor la înscrierea în facultate). N-am visat niciodată la vreo schimbare de regim, ci doar la plecarea din ţară. Ultimii ani ai puterii lui Ceauşescu i-am suportat doar la gîndul că, după absolvire, vreuna dintre rudele mele risipite pe vreo trei continente mă va ajuta să plec. Pentru mine, România era o cauză pierdută. N-am trecut prin experienţele lui Marius Oprea, dar nici n-am turnat niciodată pe nimeni, nici la UASCR, nici „în altă parte“. Nu pretind nimănui să mă creadă pe cuvînt, dar am dreptul să cer oricui, în virtutea bunului-simţ şi, eventual, a legilor care pedepsesc calomnia, să aducă probe atunci cînd publică despre mine astfel de mizerii. Pînă cînd dovezile vor ieşi la iveală, pentru cei nedumeriţi şi mai ales pentru cei de bună-credinţă, evoc o întîmplare din studenţie.

Mi-am petrecut anii de facultate într-un cerc foarte restrîns. Dintre cei 25 de studenţi cîţi erau într-un an de studiu la Filozofie, mi-au fost apropiate numai două persoane – prietena mea din liceu şi soţul meu. N-am făcut parte din nici o gaşcă, n-am fost la chefuri, şuete, „ceaiuri“ sau petreceri în cămin, n-am locuit altundeva decît acasă. N-am avut absolut nimic în comun cu Marius Oprea, nici la cursuri (era student la altă facultate), nici în timpul liber – din fericire pentru mine, constat acum. Ne-am intersectat accidental în 1988, cînd, împreună cu colegul lui de cameră, am încercat să pun în scenă, pentru festivalul de teatru studenţesc, o piesă de Matei Vişniec, imediat după „evaziunea“ scriitorului în Franţa. În vreo două-trei seri, nu mai mult, am repetat cu Sorin Matei piesa într-un act Ultimul Godot, în camera de cămin unde se afla şi Marius Oprea. Ştiam că Matei Vişniec era transfug, dar am propus totuşi piesa, fiindcă textul era excelent şi, la nevoie, puteam pretexta faptul că apăruse în revista Secolul 20. În ziua reprezentaţiei, profesorul Aculin Cazacu, despre care atunci credeam că e securistul acoperit al Facultăţii de Filozofie, m-a anunţat că piesa a fost scoasă din concurs şi că „aţi dat de dracu’, autorul e fugit“. M-a întrebat, aproape mîrîind, dacă am ales piesa cu bună ştiinţă. I-am răspuns, cît de senină am putut, că nu ştiam de fuga lui Vişniec şi că am luat textul dintr-o revistă tipărită legal în România. Mai departe nu s-a întîmplat nimic, n-a urmat nici o anchetă, n-am avut de suferit de pe urma acestei „ghiduşii“ pe care am comis-o cu Sorin Matei (nu cu Marius Oprea). Am trăit o vreme cu spaima difuză că ar putea urma ceva rău, că Aculin Cazacu ştia adevărul şi cineva „îi suflase“ cum au stat, de fapt, lucrurile, dar nimic mai mult. Recunosc că l-am bănuit pe Marius Oprea, procedînd prin eliminare: mă gîndeam că nici eu, nici Sorin Matei nu aveam interesul să ne turnăm singuri.

După ani de zile, citind dosare la CNSAS, mi-am dat seama că bănuiala mea fusese nedreaptă: în căminele de la Grozăveşti se instalau în mod curent microfoane. În iunie 2002, m-am întîlnit cu Marius Oprea la o conferinţă a Institutului Goethe şi am schimbat cîteva cuvinte despre dosarul lui, pe care-l căuta asiduu. I-am spus că şi eu aş fi vrut să-l văd, mai ales după povestea cu piesa lui Vişniec. Într-un acces de sinceritate, i-am mărturisit că l-am bănuit pe el şi că regretam acest lucru. Mi-a părut rău că-l suspectasem degeaba, tocmai pe el, şi am simţit nevoia să i-o spun. Asta a fost tot.

După unsprezece ani, din această banală discuţie, Marius Oprea a fabricat o dramoletă de prost-gust, cu mărturisiri înlăcrimate (în faţa a doi demnitari?!), o poveste delirantă şi ticăloasă, pe care a lansat-o public fără pic de ruşine. Pe ce căi a ajuns de la „îmi pare rău că te-am bănuit pe tine“ la „îmi cer iertare că te-am turnat“ numai Marius Oprea şi zeul Dionysos ar putea explica. În orice caz, pînă la clarificarea acestei oribile mistificări, le propun celor care îl cred necondiţionat, fără probe – desigur, e cuvîntul „vînătorului de securişti“ faţă de cuvîntul unui funcţionar oarecare –, propun deci grupului care, în curînd, se va numi probabil „Martorii lui Oprea“ să-şi exerseze puţin raţiunea: dacă n-am avut nimic de-a face cu el înainte de 1989 (cum pot confirma o mulţime de martori), nu l-am frecventat şi nu mi-a împărtăşit vreodată planurile faptelor lui de glorie, ce anume aş fi putut să torn eu de­spre Marius Oprea? Mai departe, dacă ştia că sînt „o activistă“ şi „o turnătoare“, de ce a tăcut atîţia ani, pînă la verificarea parlamentarului şi academicianului Dinu Giurescu (întîmplător, deputat PC şi coordonator al tezei sale de doctorat)? Din vara lui 2000, de cînd lucrez la CNSAS, Marius Oprea a fost, pe rînd, consilier al unui preşedinte de ţară (cel care şi-a încheiat mandatul declarîndu-se „învins de securişti“), consilier al unui prim-ministru, preşedinte al ICCMER şi membru în Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Co­muniste din România (pentru aceeaşi Comisie lucrînd şi eu, dar ca expert). În toate aceste calităţi oficiale, Marius Oprea a avut acces în orice arhivă din România, inclusiv a Securităţii, a PCR sau a UASCR. Putea verifica pe oricine şi putea documenta orice turnătorie posibilă – cu condiţia ca ea să fi existat. Iarăşi, dacă a primit doar nouă file despre persoana lui, fiindcă „turnătoriile“ mele ar fi acoperite de SRI (cu tot ce decurge în mod logic de aici), reamintesc că Marius Oprea a avut, în toţi aceşti ani, şi are şi în prezent toate pîrghiile legale şi informale să mă deconspire, cu probe. În aşteptarea lor, adaug despre mine un singur lucru: mă consider un om norocos. Dosarele Securităţii pe care le citesc de atîţia ani nu mi-au schilodit mintea şi nu sînt nici atee. Dar pînă cînd justiţia divină o să-şi facă treaba, m-aş declara mulţumită şi cu testul poligraf.

http://www.observatorcultural.ro/DREPT-LA-REPLICA.-In-atentia-publicatiei-Observator-cultural*articleID_29731-articles_details.html


O lupta pe cinste. Periplul politic al lui David Horowitz

27/01/2014

 

David Horowitz este un gânditor politic și critic cultural cu o pasiune neostenită pen­tru contestarea principiilor stângiste. Con­tribuția esențială la discursul politic con­temporan constă în de­vo­tamentul său pătimaș față de o versiune explicită, or­golioasă, demitizantă a con­servatorismului. Dacă ideo­logia comunistă a re­pre­zen­tat triumful minciunii, ar­gumentează el în această co­lecție pătrunzătoare de tex­te, conservatorismul nu poa­te accepta proliferarea mi­tu­rilor egocentrice și ade­vă­rurilor rostite pe jumătate. Acest lucru fa­ce ca intervențiile sale publice să fie im­pre­vizibile, iconoclastice și antrenante în­tr-un mod cât se poate de înviorător. El es­te un fost om din interior, iar opiniile sa­le se bucură de veridicitatea sursei di­recte. Cunoaște mai bine ca oricine alt­ci­neva ipocriziile stângii, scheletele ne­re­cu­noscute din dulap și teama acesteia de a cădea la bruion cu propriile-i ignominii. Este un apostat care nu vede niciun rost în a-și fărâmița cuvintele doar pentru a satisface religia corectitudinii politice și is­torice. Etaloanele sale sunt alți critici ai ilu­ziilor totalitare, de la George Orwell la Leszek Kołakowski. De fapt, deșteptarea lui Horowitz din reveriile sale stângiste a fost în mod decisiv accelerată de efectul edificator al criticii devastatoare a fi­lo­so­fu­lui polonez la adresa ideilor socialiste. Spre deosebire de foștii săi tovarăși de idei, Horowitz crede în valoarea curativă a re­examinărilor.

David Horowitz by Gage Skidmore.jpg

Defăimat de adversarii săi drept un combatant de dreapta, Ho­rowitz este de fapt un gânditor lucid pentru care ideile con­tează, iar cuvintele au con­se­cințe. Divorțul său de stânga la sfârșitul anilor 1970 a reprezentat un răspuns la ce­ea ce a perceput a fi o dispoziție excesivă pentru autojustificări, combinată cu dis­ponibilitatea de a susține idealuri utopice perimate și dăunătoare. Născut într-o fa­milie comunistă din Queens, Horowitz a co­chetat în adolescență cu crezul leninist. A aflat destul de devreme că secta co­mu­nistă era insuportabil de obtuză și ire­me­diabil sclerozată. A urmat facultatea la Co­lumbia, acolo unde a descoperit mar­xis­mul occidental și alte doctrine re­vo­lu­țio­nare nonbolșevice. Încă de la bun început, a avut o înclinație către erezie.

S-a alăturat „noii stângi“, apoi a plecat în Anglia, unde a devenit discipolul și co­la­boratorul apropiat al istoricului socialist Isaac Deutscher, autorul cândva re­nu­mi­telor biografii ale lui Stalin și Troțki, un adept neclintit, reprezentativ al mar­xis­mu­lui. Mulțumită lui Deutscher, cel pe care l-a admirat atât de mult, Horowitz a cu­noscut alți stângiști britanici, incluzându-l aici și pe sociologul Ralph Miliband (tatăl actualului lider al Partidului Laburist). Mis­tuit de patosul revoluționar, Horowitz a scris cărți, pamflete, manifeste. A denunțat im­perialismul occidental și a condamnat răz­boiul din Vietnam. La întoarcerea în Sta­tele Unite, a devenit, alături de Peter Col­lier, editor al celei mai influente publicații a noii stângi, Ramparts. În lucrări ul­te­ri­oare, a analizat introspectiv atracția sa fa­tală pentru radicalismul excesiv al Pan­te­relor Negre (minus cultul violenței aces­tora, pe care l-a detestat mereu) și alte grupuri de extremă stângă. Apoi, în circumstanțe tra­gice (o prietenă i-a fost asa­sinată de către Pantere), a descoperit că atât de acla­mații luptători antisistem erau în mod fundamental o falangă de sociopați fa­na­tici. Ceea ce a urmat a fost un copleșitor itinerar mar­cat de autoevaluare, au­to­înțelegere și revelație mo­rală. S-a reinventat pe sine ca gânditor an­timarxist, antitotalitar, antiutopist. Car­tea Neagră documentează această fe­no­me­nologie a dezvrăjirii și explică de ce și cum anume a fost posibilă angajarea în acest efort psihic chinuitor.

În mod evident, Horowitz nu este primul care să fi deplâns efectele hipnotice ale ceea ce marele sociolog francez Raymond Aron a numit „opiul intelectualilor“. Îna­intea sa, importanți critici sociali și cul­turali newyorkezi au urmat aceeași cale (Ir­ving Kristol, Norman Podhoretz, Na­than Glazer, spre a-i numi doar pe cei mai cu­noscuți). Karl Korsch, mentorul mar­xist al lui Bertolt Brecht, a rupt-o cu trecutul său revoluționar în anii 1950. Chiar și Max Horkheimer, una dintre figurile proe­mi­nen­te ale Școlii de la Frankfurt, a sfârșit prin a fi un gânditor conservator. Lista ce­lor care au cunoscut sindromul „zeului ca­re a dat greș“ este practic nesfârșită. Așa cum a spus-o romancierul italian Ignazio Si­lone, el însuși un fost leninist, lupta fi­nală se va da între comuniști și ex-co­mu­niști. În cazul lui Horowitz, este lupta pur­tată de un fost ideolog stângist împotriva mitologiilor politice (explicit stângiste sau vag igienizate drept aspirații progresiste) ca­re au făcut o întreagă generație să-și piar­dă busola. Asemenea lui Václav Havel sau Kołakowski, Horowitz identifică or­bi­rea ideologică drept sursă a fanatismului radical. El știe că ideologiile sunt structuri coercitive cu efecte de înrobire colosale. Acestea sunt într-adevăr ceea ce Kenneth Minogue a numit „puteri care îns­trăi­nea­ză“ (alien powers).

A pune laolaltă în aceste două volume (al­tele vor urma) scrierile sale fervente este pen­tru Horowitz o datorie de conștiință. El nu pretinde a fi nepărtinitor și recu­noaș­te cu mândrie atașamentul său față de o viziune conservatoare a politicii. Dar el este un pluralist, refuză ideea reve­la­ții­lor ideologice infailibile, admite că ființele umane pot comite erori și își invită ci­ti­torii să-și exercite facultățile critice. El nu este dogmatic și respinge explicațiile mo­niste oferite evenimentelor istorice com­ple­xe.

Regretata gânditoare politică Ju­dith Shklar scria cândva despre un liberalism al anxietății (fri­cii), o filosofie originată în con­știința faptului că asaltul asupra valorilor liberale în experimentele to­ta­li­tare duce în mod ineluctabil la catastrofe abisale. În același spirit, conservatorismul lui Horowitz este inspirat de convingerea (bazată pe incontestabilul probatoriu is­to­ric) că hybrisul utopic determină în­tot­dea­una dezastre morale, sociale și politice. Nu este un conservatorism optimist, ci mai degrabă unul tragic. Horowitz măr­tu­ri­sește că este un agnostic, totuși realizează faptul că libertatea ca valoare umană non­negociabilă găsește o legitimare esențială în religie. În absența unui asemenea con­si­derent etic, indivizii se găsesc suspendați dea­supra unui no man’s land moral. Re­belii devin revoluționari și fac uz de abe­ra­țiile logice pentru a elimina orice miroase a deviere de la ideologia sacralizată. Aceas­ta este, până la urmă, principala lecție a Demonilor lui Dostoievski (marele său ro­man politic).

Pentru Horowitz, principala bătălie a zi­le­lor noastre este legată de hegemonia cul­turală. El înțelege faptul că rivalitățile po­litice sunt direct legate de ciocnirea va­lo­rilor. Refuzând să se cantoneze într-o for­mulă procustiană, combină teme apar­ți­nând liberalismului clasic, con­ser­va­to­ris­mului burkean și neoconservatorismului. Critica sa socială este un răspuns la ceea ce percepe a fi prăbușirea centrului în po­litica americană și preluarea curentului prin­cipal liberal de către susținători ai so­fismelor stângiste, mai mult sau mai puțin recondiționate. El se opune anti­ca­pi­ta­lis­mului, antiamericanismului și anti­sio­nis­mului în calitatea acestora de mantre me­nite să ascundă un dispreț profund pentru drepturile omului. În acest sens, Horowitz împărtășește tulburătoarele sale îndoieli cu filosofii francezi André Glucksmann și Bernard-Henri Lévy, ambii foști stângiști care au renunțat, de asemenea, la de tim­puriile lor fantasme revoluționare. Având experiența multor ani de studiere a aven­turilor stângii europene, socotesc cartea lui Horowitz drept o contribuție cu ade­vărat edificatoare privind înțelegerea noas­tră a ceea ce Hannah Arendt numea când­va „furtunile ideologice“ ale secolului XX. Investighează tezele excepționaliste și ara­tă cum radicalii americani au luat parte, aidoma omologilor europeni (sau, la fel de bine, celor latino-americani), la aceeași lu­me a pasiunilor romantice și fantasmelor re­demptive.

Limbajele filosofice au fost, desigur, di­fe­rite, cu europenii înclinați să cultive mai mult maximele absconse hegeliene, dar do­rința electrizantă de a nega ordinea exis­tentă, indiferent de costurile umane, a fost aceeași.

Am citit aceste două volume cu emoția intensă pe care am tră­it-o acum mulți ani, atunci când m-am înamorat de me­mo­riile lui Arthur Koestler. Ase­menea autorului Întunericului la amiază, David Horowitz s-a atașat familiei stângii sperând să găsească o sursă de apă curată. În schimb, a descoperit o mlaștină plină de cadavre plutitoare, în descompunere. Con­ferirea unei voci autentice acestei pro­funde dezamăgiri și deslușirea unei viziuni alternative asupra bunului public, unul lipsit de orice tentație a ingineriei sociale, fac mărturia lui David Horowitz extrem de fascinantă și oportună. Este un antidot la vechile și noile tentative de a raționaliza iluziile stângiste, în pofida milioanelor de victime sacrificate în numele a ceea ce co­muniștii francezi au numit cândva „zorii cântători“ (les lendemanins qui chan­tent).

(Versiune lărgită a recenziei intitulate A Good Fight, apărută în săptămânalul The Weekly Standard, 30 decembrie 2013 )

Traducere de MARIUS STAN

http://www.weeklystandard.com/articles/good-fight_771511.html

// DAVID HOROWITZ – The Black Book of the American Left. Volume I: My Life and Times, 398 pp.; Volume II: Progressives, 343 pp. (New York and London: Encounter Books, 2013)

Textul de mai sus a aparut in revista 22:

http://www.revista22.ro/o-lupta-pe-cinste-periplul-politic-al-lui-david-horowitz-36903.html

 

 


Susan Sontag şi neliniştea modernităţii

26/01/2014

Admirată necondiţionat de unii, vehement contestată de alţii, Susan Sontag a fost una dintre cele mai originale, deci influente şi controversate, personalităţi intelectuale americane. A întruchipat perfect neliniştea modernităţii. La New York, în cadrul lui “Theatre Workshop”, s-a jucat un spectacol multimedia, cu titlul “Sontag: Reborn”, bazat pe jurnalul şi caietele scriitoarei, editate de fiul ei, David Rieff. Nu a avut talentul polemic şi vocaţia de prozatoare a lui Mary McCarthy, nici cel al construcţiei metafizice al lui Hannah Arendt. Dar a avut, în schimb, harul stilului şi al nonconformismului ca mod de viaţă, de interacţiune, de gândire, de scris.

Eseul despre “Camp”, ca modalitate estetică, a prefigurat o revoluţie în recunoaşterea dreptului la alteritate. Editura Humanitas a demarat o serie de autor dedicată regretatei eseiste publicând tulburătoarea carte scrisă cu puţin timp înainte de stingerea ei din viaţă, „Privind la suferinţa celuilalt”. Este o meditaţie de o sinceritate ce-ţi taie respiraţia despre cruzime, suferinţă, agonie, aşa cum apar aceste stări limită în imaginile fotografice. Cum poate fi contemplată oroarea, cum poate fi ea transfigurată estetic? În ultimii ani am recitit multe din scrierile lui Susan Sontag, inclusiv studiile introductive la volumul de eseuri „Homo Poeticus” de Danilo Kis şi la romanul lui Victor Serge, revoluţionarul ruso-francez, „Cazul tovarăşului Tulaev”. Victor Serge a fost bunul prieten al lui Panait Istrati. Ruptura lui Istrati cu bolşevismul a început când a constatat mizeriile la care era supusă în Rusia pe cale de stalinizare familia revoluţionarului de profesie Viktor Lvovici Kibalcici, alias Victor Serge.

Pentru textul integral al acestui articol:

http://literaturadeazi.ro/content/susan-sontag-%C5%9Fi-nelini%C5%9Ftea-modernit%C4%83%C5%A3ii

Despre Danilo Kis, recomand grupajul din revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/


Felicitari, Igor Cașu! Un volum despre crimele comuniste din Moldova sovietizata

24/01/2014

Salut aici aparitia unei carti exceptionale, o contributie cat se poate de necesara la ceea ce se numeste exorcizare prin adevar, prin cunoastere. Am scris prefata cartii lui Igor Cașu, va apare odata cu lansarea cartii la Bucuresti, in Revista 22. Autorul, un istoric de o admirabila probitate, are dreptate: atunci cand crimele totalitarismului sunt ignorate, minimalizate sau uitate, societatile post-comuniste isi neaga viitorul democratic. Lucrarea a aparut la Editura Cartier din Chisinau.

Sa amintesc aici ca Igor Cașu a scris capitolul “Represiunile comuniste in Moldova sovietica” din Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (Humanitas, 2007). Impreuna cu Sergiu Musteata, a coordonat excelentul volum “Fara termen de prescriptie. Aspecte ale investigarii crimelor comunismului in Europa” (Editura Cartier,2011). A fost vicepresedinte al Comisiei pentru Studierea si Aprecierea Regimului Totalitar Comunist din Republica Moldova.

Pentru Igor Cașu, istoria, memoria si adevarul sunt inseparabile. In opinia mea, cu noua sa carte, el ne ofera o lucrare fundamentala pe care o vor pretui toti cei care tin la libertatea fiintei umane, o recuperare, erudita, pasionata si onesta, a unuia dintre capitolele prea putin cunoscute din ceea ce marele istoric Martin Malia a numit tragedia sovietica.

“Volumul propune, în premieră în felul său, o analiză complexă a fenomenului represiunilor politice în stânga Nistrului (a ceea ce va deveni din 1924 Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească) și în Basarabia după ocupația sovietică din 1940, până în 1956, când asistăm la condamnarea publică a crimelor comuniste, atribuite lui Stalin, la congresul al 20-lea al PCUS.

Dușmanul de Clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956

Documente inedite

Bazat pe documente inedite de arhivă, devenite abia recent accesibile, fiind vorba mai ales de fondurile fostului NKVD/KGB și al Ministerului de Interne de la Chișinău, dar și din arhiva fostului CC al PCM, volumul scoate în vileag mecanismele și scopul terorii comuniste în perioada lui Lenin și Stalin în spațiul transnistrean și basarabean, circumscrise într-un cadru mai larg, în special al teritoriilor sovietice anexate la 1940 (Țările Baltice, Ucraina de Vest), dar și a altor regiuni ale URSS.

Mărturii ale victimelor represiunilor

În egală măsură, sunt utilizate mărturii mai mult sau mai puțin cunoscute, dar și inedite, ale victimelor represiunilor politice sovietice și a urmașilor lor, precum și lucrări de referință din domeniu publicate în Republica Moldova și România, spațiul post-sovietic și occidental deopotrivă.

Deși nu e apanajul exclusiv al regimului bolșevic, aplicarea violenței la scară de masă față de populația civilă, pe timp de pace, plasează experiența sovietică într-o ipostază unică în epocă. Cadrul general al evoluției fenomenului represiunilor în masă este alternat cu numeroase studii de caz a unor persoane din diferite straturi sociale, grupuri etnice, profesiuni și confesiuni religioase.

Reacția societății la campaniile de terorizare a populației

Pe un alt palier al analizei, este evocată reacția societății la diferite campanii de terorizare a populației, precum arestări, execuții sumare, deportări și ucidere prin înfometare. Rezistența unor grupuri sociale sau etnice față de politica regimului este abordată de o manieră care încearcă să explice, în paralel, și fenomenul colaborării strânse a unei părți a populației cu regimul sovietic.

Relația statului-partid cu societatea nu e privită ca una statică, între doi actori monoliți, ci ca o relație dinamică, sinuoasă și complexă, în care există numeroase cazuri de solidaritate umană între oamenii de rând și membri ai administrației, mai ales la nivel local.

Privelegiile nomenclaturii comuniste

Este evocat și subiectul privilegiilor nomenclaturii comuniste, care explică, fie și parțial, brutalitatea cu care elita comunistă s-a dedat jafurilor și nelegiurilor la adresa unei populații disperate și atomizate. Sunt documentate cazuri de tortură și violență folosite de organele legale și extrajudiciare ale regimului comunist (Troicile, mai ales).

Holodomorul moldovenesc?

Este evidențiat într-un capitol separat amploarea și mecanismele declanșării foametei din RSSM în anii 1946-1947 care, după numărul de victime raportat la totalul populației, plasează fenomenul foametei moldovenești alături de marile tragedii în masă ale secolului al 20-lea, precum Holodomorul ucrainean din anii 1932-1933.

De ce e important să cunoaștem crimele comunismului?

Importanța cunoașterii de către intelectuali și cetățenii simpli a crimelor comunismului, în speță din teritoriul actual al Republicii Moldova, rezidă în faptul că o societate care își uită trecutul recent, în care au fost pedepsiți pe nedrept cei mai harnici, educați și pricepuți cetățeni ai săi, nu are nici un viitor. — Igor Cașu

Recenzie (Fragment din prefata)

”Deopotrivă erudită și accesibilă, impresionanta sinteză oferită de Igor Cașu vine să umple un gol istoriografic regretabil și nejustificat. Acum nu va mai fi posibil să spui: „N-am ştiut” ori „Nu cunosc subiectul”. Ceea ce a realizat în chip admirabil Igor Caşu înseamnă o recuperare a unui adevăr prea mult timp ocultat şi desfigurat, o împlinire a acelui deziderat pe care Anna Ahmatova, Monica Lovinescu şi Nadejda Mandelstam l-au numit salvarea memoriei. Închei această scurtă prefaţă reluând cuvintele marelui scriitor iugoslav Danilo Kiš: „Consider că istoria universală a infamiei o constituie secolul XX cu ale sale lagăre de concentrare – cele sovietice în primul rând. Infamia înseamnă că în numele ideii unei lumi mai bune, pentru care întregi generaţii au pierit, în numele unei idei umaniste, să construieşti lagăre şi să le ascunzi existenţa, distrugând deopotrivă oamenii şi visurile lor intime legate de o lume mai bună”.
Nu se lasă influenţat de acele mode care pun accentul pe o istoricitate impersonală, pe social în detrimentul politicului, ca şi cum cele două ar putea fi cumva separate. În Moldova sovietizată politicul a dictat toate opțiunile sociale, economice, culturale. Dacă nu acceptăm acest fapt, neglijăm chiar natura sistemului. Iar politicul era el însuşi impregnat de ideologie.” — Vladimir Tismăneanu

Despre Autor

Igor Cașu (născut la 8 octombrie 1973, Borogani, fostul raion Comrat, actualmente Leova, Republica Moldova) este un istoric, educator și realizator de manuale român din Republica Moldova.
În octombrie 2010 devine director (fondator) al Centrului pentru Studierea Totalitarismului de la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova. Este de asemenea editorialist la Adevărul, ediția Moldova, unde ține și o rubrică săptămânală intitulată Arhivele Comunismului. Reporter la Radio Europa Liberă, rubrica istoria trăită.”

http://www.bestseller.md/dusmanul-de-clasa-represiuni-politice-autor-igor-casu.html


Malitie, rea credinta, opacitate: Dialectica nodului in papura

24/01/2014

Constat, fara stupoare, ca reaua credinta este, ca intotdeauna, vigilenta. Ori, poate, e vorba doar de opacitate, de ignoranta, de incapacitatea de a deslusi intentia reala a autorului. Sa confunzi o analogie cu o echivalenta este induiosator. Ma refer la articolul despre Protestul jurnalistilor si Carta 77. Echivalenta presupune o identitate de functii si semnificatii. Nu e cazul. Suntem in 2014, la un sfert de veac de la naruirea Blocului Sovietic, nu in 1977, in plina glaciatiune brejnevista.

N-am comparat semnificatiile istorice ale Cartei 77 cu cele ale Protestului jurnalistilor independenti. Ar fi fost absurd. Am spus doar ca, asemeni liantului moral al Cartei, adica angajamentul pentru drepturile omului, si aici intalnim o valoare care ii apropie pe oameni altminteri diferiti ca optiuni filosofice, politice etc Am spus doar ca, fie ca imi place sau nu un semnatar, fie acela Andrei Plesu, Mircea Marian, Dan Andronic, Rasvan Lalu, Dan Tapalaga, Vlad Mixich, Andreea Pora, Andrei Badin, Armand Gosu, Malin Bot, Horia Patapievici, Andrei Cornea, Radu Moraru, Doina Jela, Gabriel Liiceanu, Dan Alexe, Dragos Paul Aligica, Vera Campeanu, Tia Serbanescu, Dan Turturica, Tudorel Urian, Radu Vancu, Robert Turcescu, Rodica Culcer, Alexandru Cautis, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Daniel Cristea-Enache, Ion Vianu, Andrei Oisteanu, Alexandru Hancu, Radu Pavel Gheo, Cristian Campeanu, Smaranda Vultur, Laurentiu Ciocazanu, Simona Ionescu, Grigore Cartianu, Marcel Tolcea, Gelu Trandafir, Andrei Craciun, Nicoleta Savin, Florea Ioncioaia, Alexandru Lazescu sau Sabina Fati, acest lucru nu ar trebui sa ma impiedice sa subscriu, cu nume si prenume, la un document in a carui valoare intelectuala si etica nu am motive sa nu cred.

Altminteri, totul devine o simpla cautare de nod in papura. Stau cu lupa si caut numele care ma deranjeaza. Scriu apoi un articol si imi justific acreala echidistanta, spleenul meu cosmic. Caut pe Google sa vad cam ce-au scris, ieri, alaltaieri, acum zece ani, cei care semneaza. Ii prind cu ocaua mica, am dat lovitura, sunt fericit, nu semnez langa ei, ma felicit pentru a mea impecabila, proverbiala intransigenta. Ma rog, o specialitate in care unii exceleaza. Vorba Ioanei Hincu, plutim in gandologie: “Totodata, gandologul, tocmai pentru ca e impartial si echidistant, daca te pune demonul interior de-l contrazici, sau nu, nici macar, zici undeva, public, ceva care contravine cumva convingerilor sale intime si impartiale, iar gandologul afla, te trezesti c-o echidistanta peste ochi de nu poti s-o duci (unde “echidistanta” se citeste fandaxie curata).” Trebuie sa fii gandolog de mare clasa ca sa interpretezi cu atata malitie ce-am scris. Sa ma mir ca, unidirectional neutri, gandologii nu observa absenta elocventa a celor care au semnat in iulie 2012 apelul catre Bruxelles in favoarea pucistilor, un document caruia “Antenele” i-au facut o zgomotoasa, vehementa publicitate?

Recomandare:

http://ihincu.wordpress.com/2014/01/24/gandologie-versus-filosofie/


Cei peste 500 si Carta 77: Puterea celor fara de putere

23/01/2014

Stiu ca vor sari destui care imi vor reprosa ca indraznesc sa compar Protestul jurnalistilor din Romania anului 2014 cu Carta 77, una dintre cele mai respectate miscari disidente din anii comunismului. N-au decat sa o faca, e dreptul lor. Dupa cum este dreptul meu, ca istoric al comunismului si ca filosof politic preocupat de conceptul disident al libertatii, sa observ analogii si sa le supun reflectiei dezinhibate. Care este legatura intre cele doua documente? Una esentiala: faptul ca ambele au fost semnate de oameni care se afla, din zeci, sute de motive, pe pozitii diferite, ideologice, politice, religioase etc Ceea ce-i uneste, liantul care face posibila coagularea unei pozitii comune, este angajamentul impartasit de toti semnatarii in raport cu drepturile omului, cu libertatea individului ca valoare non-negociabila. Erau cu totii convinsi de ceea ce Havel a numit puterea celor fara de putere.

Rita Klimova a fost o inflacarata tanara comunista in anii 50, a inteles apoi ca s-a inselat, a sustinut Primavara de la Praga, a devenit, asumandu-si imenese riscuri, purtatoarea de cuvant a acestei initiative civice nascuta in conditiile sufocante ale “normalizarii” lui Husak. In ianuarie 1990, a devenit asmbasadoarea Cehoslovaciei democratice la Washington. Petr Uhl era trotkist, Aleksander Vondra liberal, Michal Zantovsky (biograful lui Woody Allen), neo-conservator, Vaclav Benda, cel care a propus conceptul polisului paralel, era un ginditor catolic conservator. Milan Simecka era marxist. Martin Palous era arendtian si voegelinian. Vaclav Havel, inspirat de Patocka, discipolul lui Husserl si al lui Heidegger, era un adept al fenomenologiei existentialiste.

Cei care sunt deranjati de prezenta pe lista celor peste 500 de un nume sau altul, uita ca nu este vorba de intemeierea unei comunitati a celor fara de prihana. Cand un cunoscut scriitor si jurnalist il ataca pe Dan Tapalaga ca ar fi fost “omul lui Vantu”, el comite o revoltatoare nedreptate. Asemenea proteste n-ar trebui sa fie prilejul unor atacuri nefericite, ci, mai degraba, al unei apropieri intre oameni care, altminteri, au optiuni diferite. Nimeni nu este obligat sa semneze. Unii sunt pur si simplu reticenti in raport cu orice demers colectiv. Altii, insa, incearca sa inventeze rationalizari pentru propriile frustrari. A protesta impotriva a ceea ce Andrei Plesu a numit, cu chirurgicala precizie, obscenitatea publica, mi se pare un comandament moral, nu unul politic. O faci, bine. Nu o faci, it’s fine, dar poate ii cruti pe cei care au semnat si te abtii de la judecati negative, peremptorii, apodictice si esential false.

http://www.revista22.ro/protest-al-jurnali350tilor-mpotriva-practicilor-degradante-din-presa-36864.html

http://www.polirom.ro/catalog/carte/reinventarea-politicului-europa-rasariteana-de-la-stalin-la-have-2758/