Demonismul totalitar şi spectrele istoriei secolului XX

In revista “22”, Angelo Mitchievici, conferentiar la Universitatea “Ovidiu” din Constanta, critic literar, critic de film, prozator si istoric al ideilor, a publicat o recenzie subtila, erudita si patrunzatoare la cartea mea “Diavolul in istorie”. Ii multumesc  cordial si o reiau mai jos. Angelo Mitchievici este unul dintre cei mai informati si nuantati interpreti ai fenomenului comunist, inclusiv a puterii de seductie a utopiei marxist-leniniste asupra intelectualilor din veacul XX. Tot in “22”, o substantiala, incitanta  recenzie semnata de istoricul Codrut Constantinescu. Ii exprim deplina mea gratitudine. Dl Constantinescu a scris superb despre cartea mea “Lumea secreta a nomenclaturii”, am reluat aici cronica sa. Nu pot decat sa sper ca dezbaterea in jurul “Diavolului in istorie”, admirabil tradusa de politologul Marius Stan, va continua. Criticul Dan C. Mihailescu a vorbit calduros despre ea la emisiunea “Omul care aduce cartea”. (VT)

“Vladimir Tismăneanu evită capcana de a lega strict prezenţa diavolului în istorie de existenţa singulară a unor lideri genocidari, analizând sistemul şi circumstanţele care fac posibilă ascensiunea lor politică şi susţinerea de care beneficiază atât la nivelul maselor, cât şi al elitelor.

Într-o anatomie a demistificării totalitare, nume precum cel al lui Vladimir Tis­mă­neanu nu pot fi ignorate, iar filosoful po­litic a făcut, la propriu, istorie în calitate de preşedinte al Comisiei Prezidenţiale pentru Ana­liza Dictaturii Comuniste din România şi coor­do­na­tor al echipei care a în­toc­mit Raportul pe baza căruia preşedintele Traian Bă­sescu a condamnat ofi­cial, pe 18 decembrie 2006, în par­lament, regimul co­munist din România ca ile­gitim şi criminal.

Vladimir Tismăneanu este o figură em­ble­matică a gândirii antitotalitare, filosof po­litic de excepţie, unul dintre marii in­te­lectuali critici ai Europei, alături de Les­zek Kołakowski, Ágnes Heller, Milovan Djilas, Czesław Miłosz, Raymond Aron, Fran­çois Furet, Alain Besançon, Adam Michnik, Danilo Kis, Alain Finkielkraut, Miklós Haraszti, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, la care fără doar şi poate pot fi adă­ugaţi Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici sau Andrei Pleşu. Crescut într-o familie devotată utopiei revoluţionare, Vla­dimir Tismăneanu îşi afirmă însă „di­si­denţa“ printr-o vocaţie a examenului cri­tic şi a valorilor liberale, un traseu urmat, mutatis mutandis, de excepţionali gân­ditori de stânga, precum Leszek Ko­ła­kowski, porniţi pe drumul revizionismului marxist în ideea că sistemul comunist este reformabil, că poate dobândi „o faţă uma­nă“, pentru a ajunge ulterior la o netă po­ziţie antitotalitară.

Cea mai recentă carte a sa, Dia­volul în istorie. Despre co­mu­nism, nazism şi lecţiile se­co­lului XX (Humanitas, Bucureşti, 2013, 348 p.), relevă prin in­ter­mediul mizelor intelectuale o agendă in­ternaţională ambiţioasă, pe care recent o configura şi Timothy Snyder în Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin, şi anume, rediscutarea, nu doar dintr-o pers­pectivă comparatistică, a proiectului ge­nocidar al celor două totalitarisme, cel na­zist şi cel comunist, dar şi introducerea în jurisprudenţa şi conştiinţa europeană a ace­loraşi calificări şi tratamente pentru comunism ca regim genocidar (altfel spus, exterminist), ca şi pentru regimul nazist. Cartea de faţă se află la capătul unui lung parcurs intelectual şi civic, care porneşte de la prosopografia ideologică a prin­ci­pa­lilor actori politici ai comunismului ro­mânesc din Arheologia terorii, urmată, pe filiera biografiilor totalitare profesate de eminentul sovietolog Robert C. Tucker, de câteva studii de caz remarcabile, Gheor­ghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, în Fantoma lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi Leonte Răutu în Perfectul acrobat. Le­onte Răutu, măştile răului (împreună cu Cristian Vasile), la care se adaugă au­to­biografia unui insider deziluzionat, Lu­mea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, până la o serie de sin­teze, dintre care exemplară şi unică la noi rămâne Stalinism pentru eternitate: o is­torie politică a comunismului românesc, carte care oferă o viziune de ansamblu asu­pra comunismului în România. Există şi o serie de alte volume de sinteză, precum Fantasmele salvării: na­ţio­nalism, democraţie şi mit în Europa postcomunistă, Despre comunism – des­ti­nul unei religii politice, Despre 1989. Naufragiul uto­piei, pentru a enumera doar câteva titluri, care pre­gătesc apariţia acestui vo­­lum remarcabil, care în­globează un proces în­de­lungat de documentare şi reflecţie prodigioasă.

Trebuie spus de la început că diavolul evocat, şi nu invocat de Vladimir Tis­mă­neanu este un ideolog, aşa cum mai ve­chiul diavol medieval era teolog, mai pre­cis, el apare la confiniile cu sistemele to­talitare, cu ideologiile extremei stângi şi ex­tremei drepte, este un diavol care se remarcă prin capacitatea sa de a organiza în spirit utopic societăţile moderne. Vla­dimir Tismăneanu reţinea de la Leszek Ko­łakowski această problematică a încarnării demonului într-un secol atât de agitat şi constata cu surprindere că pentru filosoful polonez diavolul nu era o metaforă. Într-adevăr, cum poate fi o metaforă Ho­lo­caustul şi Gulagul, expresia numaidecât vi­zibilă a demoniei acestui secol. Însă de­monstraţia pe care o pune în scenă Vla­dimir Tismăneanu este una cu mult mai ambiţioasă, aceea de a deconstrui re­sor­turile răului totalitar intrând în chiar mie­zul său ideologic, în inima întunericului, iar acest fapt angajează trei direcţii, una comparatistă, prin care celor două to­ta­litarisme li se releva fondul comun, dar şi diferenţa specifică, una imagologică, de cercetare a bagajului imaginar la confiniile cu utopia pe care cele două totalitarisme îl vehiculează, şi o a treia care ţine de ur­mărirea unei dinamici care le este proprie, felul în care ele se constituie, de fapt, ca variante ale unei modernităţi avortate, mu­tante.

Demersul comparatistic sugerat în titlu vi­zează altceva decât faptul statistic, analiza cantitativă, cum remarcă îndreptăţit po­lemic Vladimir Tismăneanu, adică o con­tabilitate a cadavrelor, de o parte şi de alta, cum o face în cazul regimurilor co­muniste Stéphane Curtois, editorul Cărţii negre a comunismului, carte care altfel a jucat un rol important în stabilirea pro­por­ţiilor hecatombei umane generate de co­munism ca sistem politic. Vladimir Tis­măneanu îşi propune să demonstreze faptul că acest caracter criminal al re­gi­murilor comuniste forjate după chipul şi asemănarea celui bolşevic se regăseşte în gena sa ideologică, iar autorul realizează prin comparaţie cu nazismul ca sistem ge­nocidar un genom al corpului totalitar, urmărit în mutaţiile sale succesive de la stalinizarea accelerată în anii ’30 în Rusia sovietică, culminând cu ejovscina, apexul Marii Terori şi procesele spectacol de la Moscova, la destalinizarea treptată, tre­când prin glasnost şi perestroika, către co­lapsul general care-şi găseşte expresia în reinventarea societăţii civile, a unui spaţiu public spiritual decomunizat şi deziluzionat şi, în cele din urmă, în „revoluţiile de catifea“ din 1989 (cu excepţia românească) şi prăbuşirea Uni­unii Sovietice, în 1991.

Dincolo de configurarea unei mor­fologii politico-ideologice a celor două sisteme totalitare pe baza unei analize minuţioase care relevă erudiţia spec­ta­cu­loasă a profesorului de ştiinţe politice, avem în Diavolul în istorie aproape un ma­nual al genului proxim şi diferenţei specifice a acestor gemini totalitari, co­munism şi nazism. Pornind de la ceea ce Vladimir Tismăneanu apreciază ca afi­ni­tăţi tactice între marxism şi nazism, avem un tablou aproape mendelevian al afi­nităţilor între comunism şi nazism, am­bele sunt ideologii revoluţionare, mile­narisme reconvertite teoretic, decretând rolul conducător al unei comunităţi sa­cerdotale de aleşi care alcătuiesc o par­tocraţie, întemeindu-şi religia politică pe practica unei disoluţii programate a va­lorilor burgheze şi a democraţiei liberale, cultivând ceea ce Mikhail Epstein numeşte mitocraţie, aliaj între mitologie, ideologie şi ştiinţă şi dezvoltând un cult al liderului carismatic, mesianic. Însă Vladimir Tis­mă­neanu evită capcana de a lega strict pre­zenţa diavolului în istorie de existenţa singulară a unor lideri genocidari, ana­lizând sistemul şi circumstanţele care fac posibilă ascensiunea lor politică şi sus­ţi­nerea de care beneficiază atât la nivelul ma­selor, cât şi al elitelor. Desigur, cartea îşi găseşte locul într-un context prestigios al unor demersuri similare, precum cele ale lui Ian Kershaw şi Moshe Lewin, Stalinism and Nazism: Dictatorships in Com­pa­ri­son, François Furet şi Ernst Nolte, Fas­cism and Communism, Henry Rousso şi Richard Joseph Golsan, Stalinism and Nazism: History and Memory Compared, sau Michael Geyer şi Sheila Fitzpatrick, Beyond Totalitarianism: Stalinism and Nazism Compared, pentru a numi doar câteva contribuţii esenţiale în domeniu.

Un element de noutate şi în felul în care este tratată tema se referă la cele două sisteme totalitare ca deraieri de la mo­dernitate (Vladimir Tismăneanu) sau mo­dernităţi avortate, în cazul comunismului ca mutaţie malefică a unui legat iluminist. Mi se pare extrem de importantă aducerea în discuţie a caracterului mutagen al co­munismului, care-şi află originea în ca­racterul utopic al filosofiei marxiste trans­formată cu succes, la începutul secolului XX, în praxis revoluţionar de către Lenin şi acoliţii săi, aşa cum Hitler îşi întemeia viziunea despre lume pe concluziile „şti­inţifice“ ale teoreticienilor purităţii şi su­periorităţii rasei ariene. Această mo­der­nitate de orizont utopic a fost adesea adu­să în discuţie în favoarea regimurilor to­talitare, pentru că a permis o dezvoltare economică în salt, cu incomensurabile sa­crificii umane în societăţi de tip neo­scla­vagist cu mână de lucru ieftină recrutată din rândul duşmanilor de clasă, a „in­fe­riorilor“ rasiali, a coloniilor penitenciare, a cetăţenilor subjugaţi, tinzând să elimine un decalaj substanţial faţă de ţările dez­vol­tate din nord-vestul Europei. În centrul mo­dernităţii comuniste stă un mit al pro­gresului cu corelatul utopiilor scientiste, însă această modernitate posedă şi o puternică dimensiune regresivă, o an­ti­modernitate ca premodernitate sau neo­tradiţionalism, pe care-l invocă utilizarea mitologiei nordice sau ideologia neoro­mantică a lui Blut-und-Boden în cazul na­zismului şi modelul vechilor solidarităţi medievale, prin resuscitarea unui na­ţio­nalism în forma sa extremă, primitivă, antisemită şi xenofobă (ceea ce Vladimir Tismăneanu numeşte comunismul di­nas­tic pentru cazul românesc, exemplu sui-generis de „baroc stalino-fascist“). Însăşi gregaritatea propusă de cele două ideo­logii, care afirmă primatul colectivităţii asupra individului, a masei nivelate şi agre­sive asupra elitei izolate, configurează un neotribalism cu riturile lui sângeroase, sacrificiale: procese spectacol, şedinţe de demascare a duşmanului de clasă sau de rasă, interminabile parade animate de un demon al violenţei etc.

Dragul meu turnător al lui Gabriel Liiceanu şi Diavolul în istorie al lui Vladimir Tis­mă­neanu vizează actualitatea post­comunistă, şi nu trecutul unei iluzii (François Furet), sunt cărţi care redeschid la nivelul celei mai elevate reflecţii problema răului în istorie, ca lec­ţie de filosofie politică şi educaţie civică pentru o societate care nu a ieşit pe deplin din sfera tentaţiilor totalitare. Ambele ar putea candida foarte bine la titlul de Carte a Anului 2013.”

// VLADIMIR TISMĂNEANU

// Diavolul în istorie.     Comunism, fascism şi câteva lecţii     ale secolului XX

// Humanitas, 2013

http://www.revista22.ro/demonismul-totalitar-si-spectrele-istoriei-secolului-xx-o-pedagogie-suigeneris-36169.html

http://www.revista22.ro/fenomenele-totalitare-ale-unui-secol-devastat-36171.html

https://tismaneanu.wordpress.com/2013/04/03/balta-rosie-a-nomenclaturii-o-cronica-de-codrut-constantinescu/

Comments are closed.

%d bloggers like this: