Peruca lui Robespierre

E trist destinul justitiarului de catacomba. Se credea menit sa aduca lumina, sa-si indrume semenii spre zonele pure ale unei moralitati fara cusur, a luptat cu leii si paraleii, si-a construit un nume, se visa recunoscut, aplaudat, aclamat. Facuse ceea ce altii nu indraznisera macar a-si inchipui. Nenorocul l-a urmarit ca un blestem al celor pe care ii sfidase. Pare sa fie logodit cu esecul. Este mistuit de un soi de impotenta interioara, de o incapacitate de a realiza ceva in chip sustinut, pe care el o cunoaste si care il roade pe dinauntru, ca un ulcer. Asta e, cred, cauza chinului sau devastator, neimpacat, un resentiment plin de ura — constiinta unei fundamentale mediocritati, impotente, incapacitati interioare.

El stie ca, atunci cind e comparat cu altii, cu adevarat mari, doar seamana cu ei, dar nu este ca ei: iar asta il innebuneste. El stie mai bine decit toti ca nu face doi bani si ca esecurile sale, marginalitatea sa sunt consecinte nu ale conjuncturilor adverse sau ale ghinionului, ci ale neputintei sale sufletesti: ale lipsei sale interioare de calibru. “E marunt, domnule”, asta e. E facut doar din maruntis. Isteria punitiva a lui Robespierre se situa la antipodul acelei bucurii a vietii care il facea pe Danton atat de uman.

Iacobinul nostru a fost lasat in urma, a pierdut toate trenurile posibile, traieste din dosare ingalbenite de vreme, dintr-o gloriola vesteda. Da note, trage de urechi, vorbeste in numele universului. Nu i-a ramas decat atat, ecoul propriei secretii a urii, al unui icter metafizic pentru care nu s-a gasit si nu se va gasi niciodata vreun leac. Avea ambitia sa lase in urma o opera morala. Nu ramane decat rumegus ranced. N-a avut dusman mai mare decat auto-imaginea sa. Un Dorian Gray al timpurilor noastre…

Absolutismul sau de mic Saint Just la pensie nu mai convinge pe nimeni, traieste pe margine, isi admira pozele din timpuri de mult apuse. Din personajul tonitruant de-odinioara a ramas doar o voce ragusita. Din Robespierre n-a mai ramas decat peruca. Splendoare in baltoaca, buruieni, mucegai, noroi.

Locuieste pe un napastuit, dezolant Bulevard al Amurgului, intre icoane sfaramate si margele desirate. Nu-i mai mai bate nimeni pragul casei, vorbele sale, candva sorbite cu nesat de mai tinerii invatacei, se sting intr-o pacla fara noima. Lectiile sale suna ca o pedagogie a neantului. Declin, scrum, tacere, pustiu.

O prima versiune a acestui articol a aparut in revista online LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/01/17/peruca-lui-robespierre/

Recomandare:

http://www.curteaveche.ro/anatomia-resentimentului.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/cultura/peruca-lui-robespierre/

Comments are closed.

%d bloggers like this: