Iuliu Maniu, Ion Mihalache si eliticidul comunist

Regimul comunist din Romania (asemeni oricarui regim totalitar), a fost unul care a detestat valorile reale, politice, culturale, morale. A utilizat intreaga forta a unui stat capturat pentru a distuge elitele politice, religioase, artistice, stiintifice ale acestei tari. Spre a relua un concept propus de profesorul Virgil Nemoianu, a fost o dictatura eliticida. A fost un regim axiofob (ostil valorilor) si mitocratic. Adevarul a fost inlocuit prin himere ideologice, prin fantasme propagandistice. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ioan Barbus, Dinu Bratianu, Iosif Jumanca, Vladimir Ghika, Corneliu Coposu, Constantin Ticu Dumitrescu sunt reperele constiintei care refuza ingenuncherea, consimtamantul abject, pactizarea cu demonismul totalitar. Profesorul Ioan Stanomir a scris un text rascolitor despre destinele deopotriva tragice si exemplare alelui Iuliu Maniu si Ion Mihalache:

“Sunt zile în care se întrupează teribila încercare a unui timp istoric, zile care se cer amintite de vreme ce fără memoria lor riscăm să confundăm acest prezent etern al mocirlei şi ezitărilor cu viitorul pe care am putea să îl clădim, în libertate. 6 februarie 1953, ziua morţii lui Iuliu Maniu în închisoarea de la Sighet, este una dintre acestea: mai mult decât şubreda  efigie monumentală pe care oficialităţile i-au închinat-o, tardiv şi ipocrit, 6 februarie 1953 este urma pe care Iuliu Maniu o lasă în vieţile noastre, ca un semn că nu tot ceea se află în jur este pieritor şi sterp, ca un semn  că dincolo de moarte se află sensul pe care îl dăm vieţii, prin alegerile noastre.

În locul  comemorărilor indecente sau groteşti de care suntem înconjuraţi, să ne întoarcem la februarie 1953 şi să evocăm,în măsura în care gândurile noastre mai au puterea de a închipui solitudinea carcerală, curajul ce nu se confundă cu vitejia ridicolă din conferinţe de presă sau lupte de televiziune. Şi să ne întoarcem către locul în care Iuliu Maniu moare, spre a a putea opune arlechinadelor cotidiene şi relativismelor etice sobrietatea unui crez a cărui simplitate de granit îl face imun la îndoiala laşă. Libertatea, demnitatea, democraţia nu sunt simple  înşiruiri de litere, ele sunt miezul ce pulsează şi ne dă imboldul de a rezista.

Şi ori de câte ori ni se va spune, pe un ton de superioritate intelectuală rafinată,  că toate acestea sunt abstracţiuni utile doar în campaniile electorale, să ne imaginăm celula de la  Sighet a lui Iuliu Maniu, în îndepărtatul februarie 1953, şi să ne deschidem către puterea vântului care se duce peste  mormintele  din cimitirul săracilor. Acolo  întâlnim umbrele care ne pot îndruma, în ceasuri de  singurătate. Patriotismul sacrificiului este piedestalul statuilor pe  care le purtăm în inimile noastre.

Destinul îşi are drumurile sale ciudate şi memorabile. La zece ani de la moartea lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache  se stingea în închisoarea de la Râmnicu Sărat. Distanţa temporală nu anula solidaritatea care i-a unit în timpul vieţii.  Un alt februarie, în Republica Populară Română. Cronica închisorii este, pentru Ion Mihalache, una a rezistenţei şi solidarităţii. Ceva din  dârzenia strămoşilor se simţea  în  cerbicia cu care Ion Mihalache a refuzat, până la capăt, concesiile imunde pe care alţii le-au acceptat. Abjurarea cerută de atâţia era  de neimaginat. Chinurile şi  boala, tortura şi abuzurile nu l-au îngenunchiat.

Cea mai dreaptă dintre lumile posibile  se zidea, peste cadavrele  duşmanilor poporului.De la colectivizare la mulţimea de blocuri interşanjabile, visul comunist se împlinea. Cei de astăzi, cei mulţi şi docili, vin din acel trecut întemeiat pe laşitate, compromis şi tăcere.”

http://www.contributors.ro/cultura/iuliu-maniu-5-februarie-1953-sighet-ion-mihalache-5-februarie-1963-ramnicu-sarat/

Comments are closed.

%d bloggers like this: