Sunt catelul lui Basescu!

Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa! Sunt “suflet de sclav”, spune un fost presedinte al Romaniei (Emil Constantinescu). Sunt macinat de un teribil, auto-distructiv servilism, spune un fost disident cu care am dus candva importante batalii impreuna (Dorin Tudoran). Sunt “Homo Brucanus” (ma rog, “Homo Sovieticus”, in versiune corectata), spune un fost jurnalist al “Europei Libere” post-decembriste, azi membru in CNA propus de PNL (Radu Calin Cristea). Pe scurt, sunt un iremediabil “basist”. Am citit un excelent articol de Andrei Plesu despre fixatia pe Basescu. Basescu nu e perfect, Doamne fereste, dar mai exista si alte teme pe lumea aceasta. Era sa uit, sunt “catelul lui Basescu”, spune alt fost presedinte al Romaniei, eternul Ion Iliescu.

Public aici un aticol mai vechi care, mi-e teama, nu si-a pierdut nimic din actualitate. Sincer, nu o fac cu nicio urma de bucurie. Mai degraba cu dezolata lehamite:

“Aflu ca Ion Iliescu se simte hartuit. Se simte urmarit, prigonit, haituit, victimizat. Ca si in 1990, forte malefice, in slujba stim noi cui,  conspira sa-l distruga.  Pe el, salvatorul natiunii.  Mai tineti minte sloganul: “Iliescu apare/Soarele rasare”?  Cititi mai jos o stire despre interviul sau din Gandul din care reiese ca beneficiarul caderii regimului Ceausescu (pe care a indraznit sa-l atace abia dupa ce s-a dovedit ca nu mai risca nimic), omul care a organizat mineriada fratricida din iunie 1990, ma considera, “catelul lui Basescu”.  Prins in lesa prezidentiala, incurabil “cotrocenizat”, calomniator de profesie, impostor intelectual, “scribalau”, autor de “monstruoase facaturi”, alerg dupa el, sunt cel care il terorizez, ii ruinez, cu tupeu, malitie si rea-credinta,  linistitele batraneti…

Asa arata, descumpanita si angoasata, viziunea politica de ultima ora  a nedezmintitului politruc. Nici vorba sa-si asume vreo responsabilitate, vreo culpa. Crescut in cultura politica a bolsevismului, Iliescu ramane, iata, prizonierul ei.  Intrucat nu poate polemiza, el insulta. Intrucat nu poate argumenta, el vitupereaza.  Il insulta pe Doru Maries, il insulta pe Radu Moraru. Ma insulta, pentru ca nu poate acepta adevarul despre mostenirea sa politica.  Recurge la sudalma pentru ca nu ne poate pune botnita.  Pentru ca, oricat s-ar indoi unii si altii, Legea Lustratiei va avea efecte intarziate, dar reale. Pentru ca am fost deschis unui dialog (criticat de multi), pentru ca l-am ascultat cu atentie, pentru ca am descoperit cat neadevar moral ascunde, iar la ceasul bilantului, marturia mea va conta…

Este drept ca orice om de stat are, in democratiile asezate, dreptul la o batrinete cat mai putin agitata. Prin forta lucrurilor, nu poate fi insa si cazul unui presedinte sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc. Rudele si aliatii morali ai victimelor nu pot sa taca. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la virsta de 80 ani, un om hartuit de trecutul cu care a refuzat sistematic sa se impace. N-a scos la iveala vinovatii. Dimpotriva, a oferit oricarui suspect inalta sa protectie. Acum, apasat de verdictul dovezilor empirice, sfirseste printr-o nesfirsita lamentatio. Odinioara capabil de oarecari nuante, el nu poate gandi decat manicheist, vindicativ si clientelar. A oferit slujbe si privilegii in schimbul unor servicii politice.  E nevoie de exemple? Recentul caz Voicu spune totul.

Ca atare, Ion Iliescu nu poate concepe ca mai suntem unii care credem in valori, ca nu totul este un aranjament material.  Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia in momentul cand regimul intrase in paranoia terminala.  Nu a fost un Nagy sau un Dubcek.  Nu a fost un Gorbaciov a la roumaine. Dupa 1989, ar fi putut sa sustina democratizarea veritabila. A ales si a sustinut formula unei restauratii neo-comuniste (cu o ideologie in care bolsevismul rezidual se ingemana cu un populism etnocentric agresiv).  S-a opus cat a putut liberalizarii economice, reformei morale, terapiei-soc in economie, pluralismului autentic si decomunizarii.  A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanta din 1996 a contrecoeur.  Discursul sau de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa in cazul victoriei CDR.  Atunci a scris Cristian Tudor Popescu in Adevarul un articol antologic despre “Ranjetul bolsevic al presedintelui Iliescu”.  In ultimul sau mandat a acceptat sa mearga in directia NATO si UE, patronand in acelasi timp structuri mafiotice care au parazitat (“mexicanizat”) economia si societatea acestei tari.  Nu a a rupt niciodata categoric cu ideologia si sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Fostii sai colegi din conducerea PCR (Stefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul si fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru ca i-a “tradat” si pentru ca nu le-a grabit amnistierea.  De fapt, nu a facut-o pentru ca intoate actiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste.  Voia sa dovedeasca o fictiva despartire de aparatul vechiului regim. Timp in care ii promova pe Hrebenciuc, Cozmanca si chiar pe Adrian Paunescu. Din comunismul paria al lui Dej si Ceausescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a nascut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.

Ar fi de adaugat ca Ion Iliescu nu a fost niciodata exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi insemnat o sanctiune de partid, si inca una extrem de grava.  Pur si simplu, in 1984, deci destul de tarziu, el nu a a fost reales in CC.  Din care facuse parte, fara sa cracneasca, incepand cu anul 1965.  Douazeci de ani!  De fapt, dupa stiinta mea, Iliescu nu a fost niciodata sanctionat pe linie de partid, proba a indefectibilei sale discipline. Nu a  semnat, in martie 1989,  ”Scrisoarea celor 6″.  Din surse de credibile, am aflat ca a fost invitat sa semneze si ca s-a derobat.  La fel, in cartea de dialoguri Marele soc, aparuta in 2004, cu cateva luni inainte de expirarea ultimuili sau mandat, Iliescu a evitat sa dea un raspuns lipsit de ambiguitati la intrebarile mele pe acest subiect.  A reactionat indignat si ulcerat impotriva biografiei sale continuta in anexa Raportului Final al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste.  Regimul Iliescu a fost intemeiat pe amnezie, pe siluire a istoriei si pe minciuna. In acest sens, si nu numai, a fost unul situat in prelungirea comunismului. Dar societatile, ca si indivizii, traiesc ceea ce psihanaliza numeste reintoarcerea a ceea ce a fost refulat.  A trebuit sa se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morala generalul Augusto Pinochet in Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski in Polonia nu are nici el o batranete calma.  Viitorii ani nu vor fi unii in care Ion Iliescu sa beneficieze in continuare de privilegiile uitarii.  Sunt prea multi cei care nu vor sa mai fie, vorba Monicai Lovinescu, orfanii curajului si ai adevarului.

Am citit deunazi un text al unui eseist care sustine ca de fapt nu a existat un proiect neo-comunist dupa 1990.  Ca singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, ca nu era asadar o aspiratie a grupului hegemonic.  Nu neg ca impulsul utopic nu mai exista de multa vreme in Romania si in genere in statele din Blocul Sovietic (desi perestroika a fost de fapt ultima utopie comunista).  Dar , in 1990, Iliescu, Martian Dan, Barladeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Magureanu, Voican-Voiculescu si altii din echipa de varf ramaneau atasati de o viziune etatist-colectivista, autoritarista, corporatista, paternalista, xenofoba, anti-oocidentala, anti-liberala si anti-intelectuala.   O putere neo-comunista?  Neo-fascista?  Daca ne gandim la rangile minerilor, analogia cu fasciile, cu detasamentele de asalt,  nu ar fi chiar deplasata… Ion Iliescu ar vrea sa intre in istorie ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decat un activist mai putin grobian, mai putin diletant si mai putin obscurantist decat cei mai multi dintre colegii sai de inalta nomenklatura.  Dupa 1990, a fost promotorul unui neo-comunism (ori cripto-comunism) care a esuat lamentabil.  Dar care a lasat in urma victime umane, cinism, pesimism, iresponsabilitate, jefuirea tarii, pierderi uriase la capitolele stat de drept, reforme si modernizare.

A fost Iliescu o personalitate importanta? Fireste, intrucat Romania de azi poarta in mare masura amprenta deciziilor sale.   Tot asa cum Serbia a fost marcata de actiunile lui Slobodan Milosevici ori Slovacia de acelea ale lui Vladimir Meciar.  A fost rolul sau istoric benefic?  Ma indoiesc. Nu trebuie sa fii “catelul lui Basescu” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient sa nu suferi de orbire.

Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD, sustine ca se simte si acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, la fel de urmarit ca inainte de 1989.

“Ma simt ca inainte de 1989, cand zeci de ani am fost urmarit, acasa si pe strada, de securitatea lui Ceausescu. Am ajuns astazi sa fiu atacat, aproape in fiecare zi, de catelusii lui Basescu. E inadmisibil”, a spus Iliescu, pentru Gandul.

Iliescu sustine ca nu intelege atacurile din ultima peroada, concertate impotriva sa. ”Eu nu mai sunt in functie si tocmai asta imi ridica multe semne de intrebare in privinta cauzelor unor astfel de atacuri. E rusinos ca niste catei ai lui Basescu, acest Maries, care nu are niciun fel de calitate morala, Tismaneanu si Nasu-asta, Moraru, la emisiunea lui sa ma atace zi de zi”, a mai spus Iliescu.”

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/30/sunt-catelul-lui-basescu-de-la-ion-iliescu-cetire/

Pentru articolul lui Andrei Plesu:

http://adevarul.ro/news/politica/basistii-1_52f7abb3c7b855ff5633b51c/index.html#

O precizare: Cum scriu mai sus, am purtat batalii impreuna cu Dorin Tudoran in numele unor valori comune. Revistele “Agora” si “Meridian” stau marturie in acest sens. Am tradus si prefatat, pentru editia americana, in anii 80, eseul sau anti-totalitar “Frig sau frica”. Citam atunci titlul unei povestiri de Delmore Schwartz:” In Dreams Begin Responsibilities”. Cred ca era potrivit pentru ceea ce-a reprezentat poetul atunci. In acei ani nu erau multi cei care, in tara fiind, sa-si ridice vocea deschis impotriva dictaturii. Nu erau multi nici cei care, in exil, sa duca lupta pe care a dus-o Dorin Tudoran si pe care, indraznesc sa o spun, am dus-o si eu. Unii care azi sunt foarte vocali in a ma ironiza si a-mi pune sub semnul intrebarii trecutul, taceau malc in acei ani. Din pacate, pe unii ii vad semnand comentarii tongue-in-cheek chiar pe blogul lui Dorin Tudoran. Pacat. Trecutul nu poate fi rescris daca vrem sa ramanem fideli adevarului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sunt-catelul-lui-basescu/

Comments are closed.

%d bloggers like this: