La circ: Andrei Cornea despre spectacolul din USL

18/02/2014

“Doi cai de circ joacă diferite acte ale numărului favorit numit separarea și reîmpăcarea – totul, chipurile, de dragul a șapte-virgulă-patru milioane de spectatori cam afanisiți în ultimul timp și cu nervii la pământ.

Parafrazând o vorbă a lui Constantin Noica, să spunem că politicienii se aseamănă cu niște cai: unii, foarte puțini, sunt precum caii de curse; alții – mai mulți – se asea­mănă cu caii de po­vară; în fine, cea de-a tre­ia categorie este aceea a politicienilor (cai) de circ. Din aceștia avem din belșug, însă niciunii nu binemerită mai ple­nar de­numirea respectivă decât Ponta și An­to­nescu.

Dar meritul aparține și marelui lor dresor, zis „profesorul“, după ale cărui toane se con­duce țara asta de peste doi ani. Ba se supără și-l sus­pendă pe președinte, ba pro­clamă reîmpăcarea cailor favoriți și ordonă realinierea pe marșul Antenelor. Iar de câr­tește vreunul, îl trimite pe Gâdea cu biciul și – poc! – îl învață mersul în pas de gâscă.

Între timp, cei doi cai de circ joacă diferite acte ale numărului favorit numit separarea și re­îm­păcarea – totul, chipurile, de dragul a șapte-vi­r­gulă-patru milioane de spec­ta­tori cam afanisiți în ultimul timp și cu ner­vii la pământ. An­to­nescu e foarte vehement La circ: acum în a denunța ro­lul partidului-par­ticulă al dresorului-șef, dar cum de s-a deș­teptat așa pe neașteptate din lun­gul său somn etic? Nu știa el, care a exclus-o ime­diat din partid pe Mona Muscă fiindcă avu­sese o colaborare cu Securitatea, de ani buni ci­ne este superturnătorul Voiculescu? Nu-i cu­noș­tea veninul? Nu-i ignora, de­si­gur, nici ambițiile fără limită de a controla totul în România, mai ales justiția. Așa cum nu ignora nici obsesia PSD pentru puterea completă, fără reală di­vi­ziune. Sigur că le știa pe toate. A crezut el oare vreodată că PSD îl va face președinte al Ro­mâ­niei? Acum spune că nici măcar naiv nu-i cel ca­re mai crede asta. Știa și din timp, după cum s-a aflat, de „pactul de coabitare“ din­tre Bă­sescu și Ponta. Dar a preferat să nege și să facă pe purul, pe principialul, pe ra­dicalul an­ti­bă­sist. Da, Antonescu a jucat în ultimii ani în tot felul de „reprezentații“, dar mereu cu „ochelari de cal“: n-a văzut ni­ciodată altceva decât pri­mul rând de spectatori – cei pe care îi tocmise chiar el să șadă acolo și care țipau în delir la fie­care al său tur de pistă. La altceva a fost orb și surd, sacrificând totul: liberalism, principii de guvernare, etică. Acum, simțind – chiar și caii de circ mai au uneori vagi instincte – că e pe ducă și că PSD îl va abandona în cu­rând la mă­celărie, s-a cabrat și l-a adus în ajutor pe Jo­hannis: un bun cal de povară!

Dar e prea târziu: chiar dacă va părăsi acum cir­cul USL, e puțin probabil să poată reîncălzi su­pa liberală și, din opoziție, să refacă prestigiul mozolit al PNL. Oricum, în cal de curse pentru prezidențiale nici zâna cea bună, nici vră­ji­toa­rea cea rea nu-l vor preschimba!

Cât despre celălalt, acela cu nume de circ „dr. Ponta“ – ce mai e de spus? Deo­cam­dată fuge la trap sprinten; uneori e cât pe-aci să cadă, dar ne spune că așa era „numărul“ sau că „Magul cel rău“ a otră­vit ovăzul. Oricum, promite că la viitoarea reprezentație a circului va galopa mult mai repede. Până se decide lupta cu An­tonescu, ne-a prezentat viitorul de aur al frumoasei noastre țări: mantra liberală – cota unică – va dispărea din strategia fis­cală 2014-2016, în favoarea impozitului re­gresiv, nu progresiv – cu cote de im­po­zi­tare de 16, 12 și 8%. Ura! Publicul aclamă în delir. Și nu va fi frumos spectacolul? Bogații nu pierd nimic, săracii câștigă, fericirea generală va domni peste țară. Muzica, muzica!

Dar de unde va veni diferența de bani, pen­tru a nu majora strașnic deficitul bugetar? O, ce întrebare meschină! Numai băsiștii pot să o pună și, eventual, unii li­berali perfizi deveniți băsiști! Sunt oameni diabolici, care pândesc afară, mânați de interese murdare să strice numărul, să dis­trugă circul USL și să trimită după gratii dresori, cai și acrobați laolaltă! Dar caii de circ nu trebuie să răspundă la întrebări, ci numai să facă sărituri pe arenă. Cât timp, desigur, le mai lăsăm arena!”

Artticol aparut in editia scrisa a revistei 22:

http://www.revista22.ro/articol.php?id=38102


Mistica “luptei de clasa” si tragedia Moldovei sovietizate

17/02/2014

Soarta urmașilor celor etichetați de regimul stalinist drept dușmani de clasă. Vasile Botnaru în dialog cu Igor Cașu.Ilustrații din volumul „Dușmanul de clasă” de Igor Cașu.

Ilustrații din volumul „Dușmanul de clasă” de Igor Cașu.

„Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924 – 1956”, astfel se întitulează un nou volum lansat joi seară la Chișinău de istoricul comunismului Igor Cașu. Un volum care, în cuvintele altui istoric cu origini basarabene, profesorul american Vladimir Tismăneanu, va umple „un gol istoriografic regretabil și nejustificat”. Cartea adresată în primul rând generației tinere atinge și soarta urmașilor celor etichetați de regimul stalinist drept dușmani de clasă, cum i-a spus într-un interviu lui Vasile Botnaru istoricul Igor Cașu.

Europa Liberă: Când preluați terminologia torționarilor, „Dușmanul de clasă”, riscați să nu fiți înțeleși de oamenii care nu văd ghilimelele de rigoare. Sau, în felul acesta, de fapt, intrigați cititorul care singur să dezmintă această impresie, răsfoind cartea?
Igor Cașu: „Este o invitație, într-adevăr, după cum spuneți, să parcurgă această carte. Cred că senzația, pe care poate să o aibă cineva, atunci când vede titlul, imediat se evaporează, dacă începe să parcurgă cuprinsul, când vede că este vorba de execuții în masă, de înfometare, deportări și așa mai departe. Referitor la acest termen, „dușmanul de clasă”, această expresie, de fapt, în această carte am încercat să arăt, cum a evoluat de-a lungul timpului, din 1917 până la congresul XX al partidului din 1956, cum a evoluat identificarea dușmanului, cine a fost acest dușman de clasă. Și, de fapt, un răspuns simplu ar fi că practic toți erau dușmani de clasă sau erau pasibili de a fi etichetați ca atare, inclusiv cei mai loiali membri ai partidului. Dacă vorbim de marea teroare din 1937-1938, imediat, în perioada următoare, asistăm la transformarea torționarilor în victime. Chiar ei, începând cu [Nicolai] Ejov, dar și la nivel local, în RSSM, un Ivan Șirokii și așa mai departe.”Europa Liberă: Mai era un termen, „dușmani ai poporului„ care reverberează chiar și acum în Rusia. Unde sunt rădăcinile acestei atitudini față de cetățenii care nu se înregimentează?

Igor Cașu: „Termenul în sine este mai vechi fie în formula „dușman de clasă”, fie în formula „dușmanul poporului”, de fapt, a doua este cea mai veche, o înregistrăm încă în perioada marii revoluții franceze. În ceea ce privește „dușmanul de clasă”, este o invenție a regimului sovietic, bolșevic și, dacă vorbim de această perioadă formativă a regimului, „dușmanul de clasă” a fost expresia care a dominat din 1917 până în 1953. Cum evoluează acest termen? Inițial, sub termenul acesta de „klasovo ciujdâie elementî” sau „klasovo ciujdâi vrag”, el domină în discursul politic sovietic. Inclusiv în Basarabia, avem perioada 1940-1941, chiar pregătesc un volum pe această temă și termenul care apare este acesta, „klasovo ciujdâi vrag”,  nu „vrag naroda”. Deci  „vrag naroda” (dușmanul poporului) a fost mai rar folosit.”

Europa Liberă: Există riscul să reapară această atitudine față de anumite clase sau anumiți reprezentanți?

Igor Cașu: „Eu cred că în perioada post-sovietică, mai ales, în Rusia, dar nu numai, recent și la noi, până în 2009, exista această tentație și unii chiar au folosit-o. Unii actori politici au folosit această terminologie de inspirație sovietică sau care vine de pe filiera sovietică, bolșevică, însă s-au schimbat puțin accentele. Dacă înainte se spunea de „dușmanul de clasă”, acum se vorbește de „dușmanul națiunii”, de faptul că nu ești patriot și așa mai departe. Deci este această continuitate, cu o ușoară schimbare de expresie. Dar rămâne același calapod, aceeași optică de a-i eticheta pe cei care nu sunt de acord cu viziunea statului sau a unui partid politic.”

Europa Liberă: Mulți dintre descendenții familiilor în care existau dușmani de clasă, dușmani ai poporului, erau stigmatizați, nu aveau cum să facă o carieră pe timpul sovietic și nici nu îndrăzneau să se reabiliteze. Dumneavoastră pentru oamenii aceștia scrieți sau nu doar pentru ei?

Igor Cașu: „Sigur că am scris și pentru ei, dar, așa cum am menționat în introducere, am scris, în primul rând,  pentru generația tânără. Dacă vreți, este o carte care e adresată, în primul rând, tineretului și țintește întreruperea procesului de reproducere a nostalgiei față de comunism la generațiile care nu au cunoscut acest fenomen. Cu cei care au cunoscut, nu avem cum să ne luptăm pentru că este vorba de viața lor și așa mai departe.

Dar, referitor la începutul întrebării dumneavoastră, în perioada stalinistă, dacă o rudă, un părinte, în mod special, era calificat, la un moment dat, dușman de clasă sau vrag naroda, dușman al poporului, practic era imposibil ca urmașii lui să acceadă în elita de partid sau să devină profesor și așa mai departe, deci, elita în sensul cel mai larg al cuvântului. Excepție fac doar militarii care au fost reabilitați în timpul războiului. Știm foarte bine, foarte mulți generali, circa 40 de mii de ofițeri din Armata roșie au fost victime ale marii terori, nu înseamnă neapărat execuție, înseamnă internarea în lagăr de concentrare, acești militari au fost reabilitați imediat. Dar în ceea ce-i privește pe ceilalți, practic copiii lor au trebuit să poarte această pecete.

După 1953 lucrul acesta nu devine neapărat un handicap în accederea pe scara ierarhică, avem exemplul cel mai reprezentativ, [Mihail] Gorbaciov și [Boris] Elțin. Fiecare dintre ei au un bunic care a suferit în perioada marii terori , au fost arestați și pe urmă au fost achitați, dar însuși faptul a rămas. Dacă vreți un exemplu din RSSM, este vorba de Semion Grosu, el provine dintr-o familie și a fost o anchetă la începutul anilor ʾ70 pe această chestiune, că el provine dintr-o familie de culaci. Dar iarăși lucrul acesta nu a pus capăt carierei lui pentru că avea protectori foarte serioși și aici mă refer, în primul rând, la Ivan Ivanovici Bodiul și poate odată Petru Chirilovici Lucinschi va spune mai mult despre acest lucru pentru că era secretar pe ideologie atunci.”

Europa Liberă: Totodată, acești oameni, la care faceți trimitere, au tratat cu simpatie foștii călăi.

Igor Cașu: „Aici putem vorbi pe scurt despre așa-numitul sindrom Stockholm în care victima interiorizează, dacă vreți, atitudinea puterii, a torționarului. Și vă dau un exemplu cu [Vladimir] Voronin. Voronin este tot dintr-o familie în care rudele sale nu erau neapărat foarte loiale regimului, ca să nu spun despre bunicul său, Isidor Sârbu care pleacă după 1944 în România – și Voronin a recunoscut lucrul acesta în direct la În Profunzime cu Lorena Bogza, acum câțiva ani – că el a plecat în România, bunicul său, pentru că a fost etichetat de sovietici drept trădător.

Și, a propos, în această carte am și un studiu extins despre soarta lui Isidor Sârbu. Este un caz reprezentativ de represiune în anii ʾ30 în Transnistria, practic 10 ani de zile el este hărțuit, și el, și familia sa pe motiv că Corjova, localitatea sa de baștină, din Dubăsari, pe maul Nistrului, este inclusă din 1933 în regiunea de frontieră, unde trebuia să fie un sistem aparte de pașapoarte și așa mai departe, trebuiau să fie eliminate anumite persoane care nu inspirau încredere regimului.

Deci, Voronin, din acest punct de vedere, dacă vedem evoluția sa ulterioară, nu suferă din cauza acestui handicap și, probabil că, faptul că avea un bunic tratat drept trădător de sovietici l-a determinat să acționeze cu anumit exces de zel și a fost foarte vulnerabil. Observăm lucrul acesta la un moment dat în anii ʾ70, când este promovat în Ungheni. Și am văzut documente de la comitetul de partid de acolo, el este, cred că, din această perioadă, inclus într-o listă de potențiali urmași ai lui Ivan Ivanovici Bodiul sau unul din cei care vor reprezenta elita din RSSM după plecarea lui Bodiul.”

Europa Liberă: Rezerva partidului.

Igor Cașu: „Exact. El face parte din eșalonul întâi al partidului. Probă a ceea ce spun eu este faptul că sunt o serie de încălcări pe care le face el acolo – distribuiri ilegale de apartamente. Am și publicat în „Adevărul” despre acest lucru și lucruri absolut documentate. Și, prin comparații cu încălcări similare făcute de alți lideri, el este lăsat basma curată și, din contra, chiar după jumătate de an după semnalarea acestei încălcări, este promovat în funcția de deputat în Sovietul Suprem, ceea ce însemna intrarea chiar în elită pentru că acolo erau reprezentați toți miniștrii, toți din CC [PCM] în care puterea avea încredere.”

Europa Liberă: Deci vorbim despre zisul fenomen Pavlik Morozov, care s-a dezis de familie, de tată, de dragul loialității și încrederii pe care să o cucerească în fața puterii?

Igor Cașu: „Exact. Este vorba, în general, de competiția aceasta dintre partid-stat-școală-familie. Întotdeauna a existat această competiție. Și în prima perioadă a regimului observăm că familia este văzută ca purtătoare a valorilor burgheze, dacă vreți, ca o oază în care statul nu poate pătrunde, nu poate controla totalmente educația copiilor, a tinerei generații care trebuia să construiască comunismul. Întotdeauna a existat această problemă. Stalin, când a văzut, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, că distrugerea familiei duce la descreșterea natalității și, în condițiile începutului unui război, era nevoie de un suport demografic care să suplinească armata roșie, recruții, se revine la reabilitarea familiei. Și acesta este un compromis care va aveau urmări grave pentru regim, în durată lungă pentru că familia va câștiga acest duel cu statul. Pentru că prin familie se va reveni la valorile anti-Pavlik Morozov, în care valorile familiei aveau prioritate în fața celor ale partidului, ale statului, ale comunității, în general.”

Interviu transmis la postul de radio Europa Libera.


Pasiunea lui Cioran

16/02/2014
“Ce-ar ramane din toate tragediile noastre daca o insecta ne-ar putea prezenta-o pe a sa?”– E. M. Cioran
A fost, nu mă îndoiesc, cel mai central-european intelectual român (dar şi francez) al veacului XX.  A trăit o existenţă sub zodia utopiei, a dilemelor identitare şi a nevrozelor politice. Născut la Răşinari în 1911 şi mort la Paris în 1995, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism descărnat, orice formulă filosofică îngheţată, s-a îndoit de toate, precum şi de el însuşi. A trăit sub semnul disperării, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios, gelos şi adeseori  irascibil, căruia s-a obstinat să-i azvârle mereu mănuşa unui dispreţ înfrigurat. A fost îndrăgostit de neant, se simţea bine doar în acel deşert al melancoliei cotropitoare căruia îi putem spune geniul inadaptării ori vocaţia de a fi mereu împotrivă şi mereu dezrădăcinat, Emil cel fără-de ţară, Emil cel fără-de-casă (Heimatslosigkeit). A fost marele vagabond al unei metafizici îmbătrânite.  Dintre filosofii francezi ai timpului sau, l-aş asemui cu un Vladimir Jankélévitch ori cu Emmanuel Levinas. Unii l-au numit nihilist. Nu cred că putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degrabă de o supremă, apăsătoare, terorizantă descumpănire. Lumea este strâmb alcătuită, suntem mereu dependenţi de obligaţii decizionale care se dovedesc de atâtea ori nefericite, chiar dezastruoase.
 
Pentru textul complet al acestui eseu:

http://literaturadeazi.ro/content/marele-vagabond-al-unei-metafizici-%C3%AEmb%C4%83tr%C3%A2nite-pasiunea-lui-emil-cioran


Recomandare de lectura: Bogdan Călinescu despre răul lumii noastre

15/02/2014

Motto: “Ce que l’on conçoit bien s’énonce clairement,/Et les mots pour le dire arrivent aisément.”–Nicolas Boileau

A aparut zilele trecute la Editura Humanitas (in traducerea semnata de Iuliana Glavan si Patricia Radulescu) o carte excelenta scrisa de politologul Bogdan Călinescu, autor, sub numele Nicolas Lecaussin, al unor remarcabile volume publicate in Franta. Este vorba de un exercitiu de subtila deconstruire intelectuala, de o dezvaluire a relatiilor dintre stat, economie, societate civila, institutii politice si individ in societatile democratice. Studiile de caz sunt Franta si Romania. Tematica este europeana, de fapt globala. Tocquevillian si aronian, Bogdan Călinescu este un ganditor liberal original, ostil apriorismelor sectare si radicalismelor redemptive. Se situeaza, cum o marturiseste el insusi, in linia de gandire emblematic reprezentata de regretatul Jean-François Revel. Ma  astept ca stangistii locali sa sara ca arsi la tezele rostite cu maxima claritate, rigoare metodologica si admirabil respect pentru evidentele factuale de catre politologul franco-roman. Pentru acesti ideologi impenitenti ramane valabil adagiul fanatismelor dintotdeauna: “Cu atat mai rau pentru fapte!”

Bogdan Călinescu nu are inhibitii in a demonta rationalizarile unui etatism care se doreste panaceu universal. Cand unii se obstineaza sa diabolizeze (a cata oara in istoria moderna?) piata libera si proprietatea privata, Bogdan Călinescu indeamna la minimalist etatist si la incredere in capacitatea fiintei umane de a trai si fara umbrele paternaliste. Rodomontadele neo-marxiste ale unui Alain Badiou si ale discipolilor acestuia sunt demistificate drept tot atatea imposturi intelectuale. Leninismul a reprezentat apoteoza etatismului birocratic, nicidecum acel “eveniment” emancipator pe care il glorifica Alain Badiou si Slavoj Zizek.

Cartea beneficiaza de un persuasiv argument semnat de H.-R. Patapievici. Reiau aici un fragment: „Această carte perfect argumentată constată răul lumii noastre. Nu e capitalismul, cum poate aţi crede, dacă i-aţi asculta pe socialişti, care azi ocupă pieţe, ca să nu mai existe piaţă. Socialiştii, care au ruinat cu principiile lor trei sferturi din lume în doar două generaţii, ar trebui să ştie mai bine că fără ajutorul statelor marxiste nu ar fi putut niciodată obţine aceste rezultate. Răul lumii noastre civilizate e statul, statul care ne-a naţionalizat societăţile, ne-a etatizat vieţile, ne-a ipotecat proprietăţile, a pus botniţă libertăţilor – uniformizând egalităţile şi înregimentând fraternităţile. Statul este monstrul cel mai rece, monstrul care ne-a confiscat totul în numele minciunii că el, statul, este poporul, este societatea, este civilizaţia. Nu, nu este. Iar din cartea lui Bogdan Călinescu aflaţi, din observaţii, şi nu din teorii, de ce nu este şi ce anume, de fapt, este. Concluzia sa, atent şi îndelung susţinută de dovezi, este tranşantă: «Iar singura reformă posibilă a statului este renunţarea acestuia la prerogativele sale, aşa cum se întâmplă în alte ţări. Cu cât mai puţin stat, cu atât mai bine.»“

http://www.humanitas.ro/humanitas/fran%C5%A3a-europa-rom%C3%A2nia

Pentru comentarii:

Recomandare de lectura: Bogdan Călinescu despre răul lumii noastre


Pledoarie pentru o memorie morala: Scrisoarea istoricului Dorin Dobrincu catre Sorin Iliesiu

13/02/2014

“Domnule Sorin Iliesiu,

Intrucat am primit de la dumneavoastra un email cu un text intitulat Declaraţie politică – apel moral…, adresat unor responsabili politici si/sau institutionali, as vrea sa ridic doar cateva probleme. In primul rand, nu pot uita ca dvs. ati fost membru al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, calitate in care ati asumat Raportul final in integralitatea lui. Ba mai mult, l-ati sustinut in mod public, inclusiv in anii 2006-2009/2010 (daca memoria nu ma insala inclusiv in unele emisiuni ale unor televiziuni altfel deloc binevoitoare cu activitatea Comisiei amintite). Si nu v-ati dezis nici de actiunile dlui Vladimir Tismaneanu in acei ani. Si nu v-ati dezis nici de activitatea colegilor dvs., membri sau experti ai Comisiei. In eventualitatea in care ati uitat, precizez ca eu insumi am lucrat ca expert in cadrul Comisiei. Asadar, nu reusesc sa inteleg cum de o activitate buna timp de mai multi ani a devenit pur si simplu rea in ultimul timp. Si nu reusesc sa inteleg cum de presedintele, membrii si expertii Comisii erau merituosi in primii ani, dar nu au mai fost dupa aceea, ba dimpotriva, si tot cu referire la aceeasi activitate.

Si la cine apelati acum pentru condamnarea „exclusiv morală” a comunismului? La primul ministru in exercitiu, care a calcat pe memoria victimelor comunismului, aratandu-se pur si simplu vrajit de Che Guevara, cel care a insangerat Cuba alaturi de Fidel Castro tocmai in numele comunismului pe care il vreti condamnat? Este plin internetul de fotografii si de inregistrari video cu dl Victor Ponta purtand la diverse manifestari publice cand un tricou pe care este imprimat chipul lui Che Guevara, cand o sapca avand o stea rosie in partea din fata, ceea ce ne aminteste de Mao Zedong, din cauza caruia au murit zeci de milioane de oameni in China, dupa cum au demonstrat istoricii preocupati de subiect. Mai mult, il veti gasi pe dl Ponta alaturi de Radu Mazare, acesta din urma purtand frecvent o bereta rosie. Este vorba de acelasi domn Mazare care, asa cum probabil stiti, cu o alta ocazie a defilat pe o scena, la o prezentare de moda, in uniforma de ofiter nazist, ceea ce a dat nastere unor binevenite proteste internationale. De asemenea, din cate stiu, dl Ponta nu s-a dezis niciodata de actiunile lui Ion Iliescu, cel care a fost nu doar un activist comunist de frunte, dar si responsabil de multe dintre actiunile care au tinut Romania in loc dupa 1989, cand nu impins-o inapoi in trecutul de care incerca sa se desprinda. Tara, nu fostul presedinte. Sa va amintesc de utilizarea metodelor comuniste de instigare a unor categorii de populatie impotriva altora in 1990, dar si dupa aceea? Este nevoie sa va amintesc de reprimarea violenta a manifestatiei din Piata Universitatii, in iunie 1990? In privinta prezentului, probabil ati observat si dvs. ca atunci cand sunt sedinte (importante ?) ale formatiunii politice din care dnii Ponta si Iliescu fac parte, ei apar impreuna, deseori chiar la prezidiu. Ceea ce ne spune multe.

Si unde vreti sa aiba loc aceasta condamnare? In Parlamentul Romaniei? Din cate am aflat acolo exista deja o majoritate a partidului domnilor Ponta si Iliescu. Presupun ca stiti chiar mai bine acest fapt, intrucat va desfasurati activitatea alaturi de atat de numerosii „reprezentanţi ai poporului român”. De ce credeti ca acesti oameni, care isi fac un titlu de glorie din a se fi „descurcat” si inainte de 1989, dar si dupa, vor proceda altfel decat la 18 decembrie 2006, cand presedintele Traian Basescu asuma Raportul final si condamna oficial regimul comunist din Romania ca „ilegitim si criminal”? Va mai amintiti spectacolul trist derulat atunci de cei care nu ar fi vrut ca acea condamnare sa aiba loc? Am fost amandoi atunci in Parlament, alaturi de colegii nostri din Comisie, si am vazut nemijlocit ce s-a intamplat. Dar prin intermediul televiziunilor au vazut si acei cetateni romani care au vrut sa vada. Nu doar Vadim Tudor si membrii partidului sau – care la randul lor sustineau ca „reprezentau poporul roman” – au fost impotriva Raportului final si a condamnarii oficiale a comunismului, ci si multi dintre fostii comunisti (re)vopsiti in culorile social-democrate.

Si cu cine vreti sa faceti aceasta actiune? Amintiti de Academia Romana. Va fac insa atent asupra faptului ca presedintele de atunci al Sectiei de Stiinte Istorice, din cadrul amintitului for, dl Alexandru Zub, a fost coleg cu dvs. in Comisie, si tot la fel ca dvs. si-a asumat Raportul final. Nu am cunostinta sa se fi dezis de ceea ce a asumat. Vreti cumva sa o faceti cu Dinu C. Giurescu, la randul sau membru al amintitei Sectii de Stiinte Istorice, dar si al Parlamentului, propulsat acolo ca urmare a prestatiei sale la Antena 3, prin intermediul partidului condus de un securist dovedit (si de CNSAS, si de instanta)? Ma refer la Dan Voiculescu , fireste. De fapt, insusi dl Giurescu a avut o relatie deloc onorabila cu Securitatea, dupa cum reiese, daca am inteles bine, dintr-o adeverinta eliberata relativ recent de CNSAS.

Ma opresc aici, nu inainte de a preciza ca sunt de acord ca este de dorit, de fapt este indispensabil sa avem memorie. Si pe cat posibil nu selectiva. Si pe cat posibil morala…

Cu ganduri bune,

Dorin Dobrincu”

Text publicat pe platforma LaPunkt.ro:

http://www.lapunkt.ro/2014/02/13/scrisoare-catre-sorin-iliesiu/


Fierbe Venezuela! Curge sange la Caracas…

12/02/2014

Proteste si violenta in Venezuela, “socialismul bolivarian” in actiune. Morti la Caracas. Ciocniri dure intre demonstranti si politie, sustinuta de detasamente paramilitare. Regimul Maduro se vede confruntat cu demonstratii masive. De citeva zile sint tulburari intense in San Cristobal (estado Trujillo) si Merida (acelasi estado). Ieri, in Merida, au fost cinci studenti raniti si multi arestati. Azi (miercuri) s-au mobilizat toate marile orase. In Caracas,  primul mort, se pare ca din “tabara” chavista – asa numitele “colective” pe care le-a inarmat Chavez, cam 11.000 persoane in toata tara. Guvernarea autoritar-populista scartaie din toate incheieturile. Evident, Maduro ii numeste pe protestatari “extremisti” si “fascisti”. Parca am mai auzit acest refren…

Venezuela Protest

Intre timp: S-au confirmat trei morti, intre care un student din Caracas (Universitatea Humboldt). Sunt si raniti, datele nu sint clare. Studentii convoaca la reluarea protestelor miine. Nu e limpede pozitia politicienilor consacrati care au condus manifestatia: Leopoldo Lopez, Maria Corina Machado si Antonio Ledezma. Fostul candidat prezidential, adversarul lui Maduro, Henrique Capriles, a participat in manifestatie; nu a avut initiativa acestei actiuni dar s-a alaturat in ultimul moment. Lipsit de carisma predecesorului sau, impulsiv si virulent, Maduro pare decis sa recurga la orice mijloace pentru a-si pastra puterea. Protestatarii cer respectarea drepturilor omului, incetarea persecutarii celor care critica regimul, libertatea presei, a cuvantului.

Protesters with their mouths covered with tape protest the detention of four students in Caracas (8 February 2014)

(Reuters) – One person was killed during standoffs at the end of an anti-government rally in Caracas on Wednesday, witnesses said, escalating the worst bout of unrest in Venezuela since protests against President Nicolas Maduro’s April 2013 election.

A Reuters cameraman and a photographer heard shots and saw one protester had fallen to the ground. The man was then carried away dead, the witnesses said, apparently shot in the head.

With both pro- and anti-government demonstrations underway in the city, neither the identity of the man nor the gunman were immediately clear.

But National Assembly head Diosdado Cabello said he was a government supporter. “He’s a comrade assassinated by the right-wing fascist hordes,” he said in a speech.

The fatality came at the end of rival demonstrations to support and denounce Maduro’s government after several weeks of opposition street protests.

The raucous and colorful competing rallies in the Venezuelan capital had passed off largely peacefully, until some 100 young opposition supporters began burning tyres in the streets, witnesses said.

Opposition supporters demonstrate against Venezuela's President Nicolas Maduro's government in Caracas February 12, 2014. REUTERS-Jorge Silva

Police responded with teargas and rubber bullets.

Under the banner “The Exit,” meaning Maduro’s departure, hardline opposition groups have been holding mostly small protests around the country for the last two weeks, to complain about rampant crime, corruption, and economic hardships.

Some have degenerated into rock-throwing skirmishes with security forces in the first sustained unrest since last year’s post-election riots that killed half a dozen people.

Maduro, a 51-year-old former bus driver and union activist who has pinned his presidency on maintaining the legacy of late socialist leader Hugo Chavez, says right-wing “fascists” are seeking to destabilize his government and topple him.

“A Nazi-fascist current has emerged again in Venezuela, they want to lead our nation to violence and chaos,” Maduro told pro-government demonstrators clad in the red colors of the ruling Socialist Party at their rally.

“Do not fall for their provocations!” he said in a speech just minutes before the violence.

A few blocks away, thousands of opposition supporters had gathered in a square and marched toward some government buildings, chanting and blowing horns and whistles.

“We don’t want a Cuban dictatorship,” some chanted, in a reference to accusations that Maduro is a stooge of Cuba’s President Raul Castro and his brother Fidel.

“You need therapy to live in Venezuela!” read one banner, held up by members of a university psychology department.

ARRESTS AND INJURIES

The marches were held as part of Wednesday’s “Youth Day” commemoration that celebrates the participation of students in a 19th century independence battle against colonial authorities.

“We are the young revolutionaries, hand-in-hand with the Venezuelan government,” shouted one Maduro supporter at the pro-government rally in Caracas.

About 20 demonstrators have been arrested since Popular Will and another hardline opposition group began calling for street protests to force Maduro’s exit from power two weeks ago.

Opposition activists said armed pro-government supporters belonging to militant community groups known as “colectivos” attacked and shot at people protesting in the western Andean city of Merida on Tuesday, injuring five.

“They were attacked by the colectivos while exercising their right to peaceful protest,” said Tamara Suju, who is tracking the violence for Popular Will.

Maduro blamed the Merida incident on opposition provocateurs posing as Socialist Party sympathizers.

“They cannot take us back to the scenes of 2002,” Maduro said in a reference to massive street protests that culminated in a brief, military-led coup against Chavez.

Some student protesters in the state of Merida have thrown rocks and blocked roads. Policemen have been injured during student-led protests in another western state, Tachira.

The current protests in Venezuela have been much smaller than the 2002 wave. Many in the opposition favor a more moderate approach.

“While there are plenty of reasons to protest, there does not seem to be an agenda for the current wave. “La Salida (The Exit) is not a strategy, it’s a hashtag!” complained the anti-government blog Caracas Chronicles.

“The street protests, along with the public bickering they are engendering, are creating a false sense that our actions can undo the regime, while at the same time casting doubt on the opposition’s unity.”

http://www.reuters.com/article/2014/02/12/us-venezuela-protests-idUSBREA1B1K220140212

http://www.bbc.co.uk/news/world-latin-america-26166094


Discursul nimicirii: Epilog la o disputa inexistenta

12/02/2014

Nu am niciun fel de disputa cu dl Dorin Tudoran. Nu o pot avea dintr-un motiv extrem de simplu: nu se poate polemiza, in termeni rationali, cu o obsesie. Nu ai cum sa raspunzi celui care practica discursul nimicirii. Critica de exterminare, cum o numeste H.-R. Patapievici, nu lasa loc pentru dialog.

Istoria este relativ simpla si, poate, instructiva: am purtat odinioara batalii impreuna cu Dorin Tudoran in numele unor valori comune. Revistele “Agora” si “Meridian” stau marturie in acest sens. Am tradus si prefatat, pentru editia americana, in anii 80, eseul sau anti-totalitar “Frig sau frica”. Citam atunci titlul unei povestiri de Delmore Schwartz: “In Dreams Begin Responsibilities”. Cred ca era potrivit pentru ceea ce-a reprezentat poetul atunci. In acei ani nu erau multi cei care, in tara fiind, sa-si ridice vocea deschis impotriva dictaturii. El a facut-o si merita respectul nostru pentru acel comportament demn. Nu erau multi nici cei care, in exil, sa duca lupta pe care a dus-o Dorin Tudoran si pe care, indraznesc sa o spun, am dus-o si eu. Mai ales dupa 2005, drumurile noastre s-au despartit.

Unii care azi sunt foarte vocali in a ma ironiza si a-mi pune sub semnul intrebarii trecutul, taceau malc in acei ani ai luptei impotriva dictaturii. Imi amintesc de cei care ma mustrau ca-mi pierd vremea scriind pentru “Europa Libera”, BBC si “Vocea Americii”. Din pacate, pe unii ii vad semnand comentarii tongue-in-cheek chiar pe blogul lui Dorin Tudoran si in alte locuri unde pamfletele acestuia sunt foarte pretuite. Pacat. Trecutul nu poate fi rescris daca vrem sa ramanem fideli adevarului. Nu cer nimanui sa-mi impartaseasca opiniile. Cer insa sa mi se acorde creditul onestitatii, se nu se insinueze ca fiecare luare de pozitie a mea (ori absenta, reala ori imaginara, a unei luari de pozitie) este motivata de scopuri ariviste si ticaloase. Spunea candva Lucian Blaga: “Sa fim noi insine sub stelele noastre si sa ingaduim celorlalti sa fie tot ei insisi sub stelele lor”.

In interventiile mele pe subiectul relatiei cu dl Tudoran nu am citat fragmente din corespondenta personala, nu o voi face nici acum. Am spus ca, in Raportul Wiesel, apare numele domniei sale (Dorin Tudoran), Raportul a fost postat pe site-ul presedintiei in timpul lui Ion Iliescu (2003). Se afla acolo si acum. Am facut referinta la texte publicate de domnii Dorin Tudoran si Michael Shafir. Daca dl Shafir crede ca nu despre mine era vorba intr-un pamflet de Dorin Tudoran aparut in 1999 in “Romania Lieterara”, ma bucur sa o aflu, fie si dupa aproape 15 ani. La vremea respectiva, dl Tudoran i-a consacrat, in “Romania Literara”, un alt pamflet cu titlul “Mimoza si olita”. Era, intre altele, un raspuns la afirmatia d-lui Shafir ca doar cine nu voia sa vada ca e vorba despre mine nu vedea acest lucru. Poate ca profesorul Shafir va reusi acum sa obtina ceea ce dl Tudoran a cerut inca din 2006 (ori poate mai devreme) si mie nu mi-a stat in puteri: rescrierea paginii in care este pomenit in Raportul Comisiei Wiesel, asumat de Ion Iliescu, ori chiar scoaterea acelui document de pe site-ul presedintiei Romaniei. Oricum, let bygones be bygones.

Sunt de acord cu dl Tudoran, viata nu este atat de lunga incat sa ne pierdem vremea cu “futilitati”. Doar ca identificam in chip diferit “futilitatile”. In mai 2006, cand incepusera atacurile imunde impotriva Comisiei Prezidentiale, dl Tudoran scria in “Jurnalul National”–eu plecasem de-acolo inca din septembrie 2005–un articol intitulat “Comisii de fultilitate publica”. Citez: “Necesitatea “analizei stiintifice” pretinsa de dl Basescu este un pretext rizibil. Comisia  –  o futilitate. Iar eu nu pot fi parte a unei futilitati rizibile prin care dl Basescu incearca sa imbrobodeasca opinia publica, ascunzandu-si lipsa vointei politice de a condamna comunismul si crimele sale in spatele unei comisii.” Este adevarat ca in decembrie 2006, dl Tudoran a salutat Raportul si condamnarea dictaturii comuniste din Romania. Tot in mai 2006, senatorul Dan Voiculescu mi-a adresat o scrisoare oficiala (cred ca exista in arhiva Comisiei Prezidentiale) in care, dupa numeroase laude la adresa mea ca politolog si istoric al comunismului, imi solicita sa ne ocupam de cazul sau (erau de-acum stiute acuzatiile de colaborare cu Securitatea). Scrisoarea d-lui Voiculescu a fost citita la sedinta Comisiei din iunie 2006. S-a considerat ca problema nu era de competenta noastra, ci a Colegiului CNSAS. Decizia este cunoscuta.

http://jurnalul.ro/editorial/comisii-de-futilitate-publica-i-21682.html

Cat priveste numele mentionate in Raportul Wiesel, nu pe mine trebuie sa ma chestioneze domnul Tudoran. N-am facut parte din acea Comisie, deci nu eu am scris capitolul in care este pomenit numele sau. Am crezut atunci, cred si acum ca accentuarea unei presupuse dorinte de “monopolizare a suferintei” de catre un grup etnic este o eroare. In 2000, cand s-a pornit o campanie in Franta impotriva Monicai Lovinescu, a lui N. Manolescu, Gabriel Liiceanu si chiar Dorin Tudoran, m-am opus public. Am cerut, intr-um mesaj adresat lui Claude Lanzmann, directorul revistei “Les Temps Modernes”,  sa nu se abandoneze nuantele si sa nu se cultive maniheisme pagubitoare. Textul nu a aparut acolo, din cate stiu a fost publicat in revista “Esprit” (dl Mihnea Berindei cunoaste mai bine detaliile).

Cand, in 2006, mi s-a incredintat mie conducerea unei Comisii Prezidentiale, l-am invitat pe Dorin Tudoran sa faca parte din ea. Numele sau este mentionat pe lista disidentilor, a celor care s-au opus cu demnitate dictaturii, in Raportul Final. Asa era normal sa se intample, asa s-a intamplat. Nu am niciun merit special in acest sens. Este meritul intregii Comisii si al expertilor, dar mai ales este meritul unui om care, in acele timpuri sumbre, a dovedit verticalitate. Despre trecutul recent si despre prezent, cu alt prilej ori, poate, niciodata…


Sunt catelul lui Basescu!

10/02/2014

Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa! Sunt “suflet de sclav”, spune un fost presedinte al Romaniei (Emil Constantinescu). Sunt macinat de un teribil, auto-distructiv servilism, spune un fost disident cu care am dus candva importante batalii impreuna (Dorin Tudoran). Sunt “Homo Brucanus” (ma rog, “Homo Sovieticus”, in versiune corectata), spune un fost jurnalist al “Europei Libere” post-decembriste, azi membru in CNA propus de PNL (Radu Calin Cristea). Pe scurt, sunt un iremediabil “basist”. Am citit un excelent articol de Andrei Plesu despre fixatia pe Basescu. Basescu nu e perfect, Doamne fereste, dar mai exista si alte teme pe lumea aceasta. Era sa uit, sunt “catelul lui Basescu”, spune alt fost presedinte al Romaniei, eternul Ion Iliescu.

Public aici un aticol mai vechi care, mi-e teama, nu si-a pierdut nimic din actualitate. Sincer, nu o fac cu nicio urma de bucurie. Mai degraba cu dezolata lehamite:

“Aflu ca Ion Iliescu se simte hartuit. Se simte urmarit, prigonit, haituit, victimizat. Ca si in 1990, forte malefice, in slujba stim noi cui,  conspira sa-l distruga.  Pe el, salvatorul natiunii.  Mai tineti minte sloganul: “Iliescu apare/Soarele rasare”?  Cititi mai jos o stire despre interviul sau din Gandul din care reiese ca beneficiarul caderii regimului Ceausescu (pe care a indraznit sa-l atace abia dupa ce s-a dovedit ca nu mai risca nimic), omul care a organizat mineriada fratricida din iunie 1990, ma considera, “catelul lui Basescu”.  Prins in lesa prezidentiala, incurabil “cotrocenizat”, calomniator de profesie, impostor intelectual, “scribalau”, autor de “monstruoase facaturi”, alerg dupa el, sunt cel care il terorizez, ii ruinez, cu tupeu, malitie si rea-credinta,  linistitele batraneti…

Asa arata, descumpanita si angoasata, viziunea politica de ultima ora  a nedezmintitului politruc. Nici vorba sa-si asume vreo responsabilitate, vreo culpa. Crescut in cultura politica a bolsevismului, Iliescu ramane, iata, prizonierul ei.  Intrucat nu poate polemiza, el insulta. Intrucat nu poate argumenta, el vitupereaza.  Il insulta pe Doru Maries, il insulta pe Radu Moraru. Ma insulta, pentru ca nu poate acepta adevarul despre mostenirea sa politica.  Recurge la sudalma pentru ca nu ne poate pune botnita.  Pentru ca, oricat s-ar indoi unii si altii, Legea Lustratiei va avea efecte intarziate, dar reale. Pentru ca am fost deschis unui dialog (criticat de multi), pentru ca l-am ascultat cu atentie, pentru ca am descoperit cat neadevar moral ascunde, iar la ceasul bilantului, marturia mea va conta…

Este drept ca orice om de stat are, in democratiile asezate, dreptul la o batrinete cat mai putin agitata. Prin forta lucrurilor, nu poate fi insa si cazul unui presedinte sub mandatul caruia a curs singe nevinovat pe strazi: dupa 22 decembrie 1989, in 13-15 iunie 1990, etc. Rudele si aliatii morali ai victimelor nu pot sa taca. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la virsta de 80 ani, un om hartuit de trecutul cu care a refuzat sistematic sa se impace. N-a scos la iveala vinovatii. Dimpotriva, a oferit oricarui suspect inalta sa protectie. Acum, apasat de verdictul dovezilor empirice, sfirseste printr-o nesfirsita lamentatio. Odinioara capabil de oarecari nuante, el nu poate gandi decat manicheist, vindicativ si clientelar. A oferit slujbe si privilegii in schimbul unor servicii politice.  E nevoie de exemple? Recentul caz Voicu spune totul.

Ca atare, Ion Iliescu nu poate concepe ca mai suntem unii care credem in valori, ca nu totul este un aranjament material.  Ion Iliescu a fost un aparatcik obedient, eliminat din structurile supreme de partid abia in momentul cand regimul intrase in paranoia terminala.  Nu a fost un Nagy sau un Dubcek.  Nu a fost un Gorbaciov a la roumaine. Dupa 1989, ar fi putut sa sustina democratizarea veritabila. A ales si a sustinut formula unei restauratii neo-comuniste (cu o ideologie in care bolsevismul rezidual se ingemana cu un populism etnocentric agresiv).  S-a opus cat a putut liberalizarii economice, reformei morale, terapiei-soc in economie, pluralismului autentic si decomunizarii.  A acceptat (mai precis spus a tolerat) alternanta din 1996 a contrecoeur.  Discursul sau de la Alba Iulia din noiembrie 1995 prevestea apocalipsa in cazul victoriei CDR.  Atunci a scris Cristian Tudor Popescu in Adevarul un articol antologic despre “Ranjetul bolsevic al presedintelui Iliescu”.  In ultimul sau mandat a acceptat sa mearga in directia NATO si UE, patronand in acelasi timp structuri mafiotice care au parazitat (“mexicanizat”) economia si societatea acestei tari.  Nu a a rupt niciodata categoric cu ideologia si sistemul pe care le-a servit vreme de decenii. Fostii sai colegi din conducerea PCR (Stefan Andrei, Silviu Curticeanu, Dumitru Popescu, chiar prietenul si fostul protector Paul Niculescu-Mizil) nu l-au iertat pentru ca i-a “tradat” si pentru ca nu le-a grabit amnistierea.  De fapt, nu a facut-o pentru ca intoate actiunile pe care le-a prezentat drept realiste a fost vorba de calcule oportuniste.  Voia sa dovedeasca o fictiva despartire de aparatul vechiului regim. Timp in care ii promova pe Hrebenciuc, Cozmanca si chiar pe Adrian Paunescu. Din comunismul paria al lui Dej si Ceausescu (spre a relua conceptul lui Ken Jowitt), s-a nascut post-comunismul paria al lui Ion Iliescu.

Ar fi de adaugat ca Ion Iliescu nu a fost niciodata exclus din CC al PCR. Acest lucru ar fi insemnat o sanctiune de partid, si inca una extrem de grava.  Pur si simplu, in 1984, deci destul de tarziu, el nu a a fost reales in CC.  Din care facuse parte, fara sa cracneasca, incepand cu anul 1965.  Douazeci de ani!  De fapt, dupa stiinta mea, Iliescu nu a fost niciodata sanctionat pe linie de partid, proba a indefectibilei sale discipline. Nu a  semnat, in martie 1989,  ”Scrisoarea celor 6″.  Din surse de credibile, am aflat ca a fost invitat sa semneze si ca s-a derobat.  La fel, in cartea de dialoguri Marele soc, aparuta in 2004, cu cateva luni inainte de expirarea ultimuili sau mandat, Iliescu a evitat sa dea un raspuns lipsit de ambiguitati la intrebarile mele pe acest subiect.  A reactionat indignat si ulcerat impotriva biografiei sale continuta in anexa Raportului Final al Comisiei de analiza a dictaturii comuniste.  Regimul Iliescu a fost intemeiat pe amnezie, pe siluire a istoriei si pe minciuna. In acest sens, si nu numai, a fost unul situat in prelungirea comunismului. Dar societatile, ca si indivizii, traiesc ceea ce psihanaliza numeste reintoarcerea a ceea ce a fost refulat.  A trebuit sa se confrunte cu acest proces de purificare, de redresare morala generalul Augusto Pinochet in Chile. Generalul Wojciech Jaruzelski in Polonia nu are nici el o batranete calma.  Viitorii ani nu vor fi unii in care Ion Iliescu sa beneficieze in continuare de privilegiile uitarii.  Sunt prea multi cei care nu vor sa mai fie, vorba Monicai Lovinescu, orfanii curajului si ai adevarului.

Am citit deunazi un text al unui eseist care sustine ca de fapt nu a existat un proiect neo-comunist dupa 1990.  Ca singur Iliescu ar fi putut dori un asemenea regim, ca nu era asadar o aspiratie a grupului hegemonic.  Nu neg ca impulsul utopic nu mai exista de multa vreme in Romania si in genere in statele din Blocul Sovietic (desi perestroika a fost de fapt ultima utopie comunista).  Dar , in 1990, Iliescu, Martian Dan, Barladeanu, Petre Roman, N.S. Dumitru, Virgil Magureanu, Voican-Voiculescu si altii din echipa de varf ramaneau atasati de o viziune etatist-colectivista, autoritarista, corporatista, paternalista, xenofoba, anti-oocidentala, anti-liberala si anti-intelectuala.   O putere neo-comunista?  Neo-fascista?  Daca ne gandim la rangile minerilor, analogia cu fasciile, cu detasamentele de asalt,  nu ar fi chiar deplasata… Ion Iliescu ar vrea sa intre in istorie ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decat un activist mai putin grobian, mai putin diletant si mai putin obscurantist decat cei mai multi dintre colegii sai de inalta nomenklatura.  Dupa 1990, a fost promotorul unui neo-comunism (ori cripto-comunism) care a esuat lamentabil.  Dar care a lasat in urma victime umane, cinism, pesimism, iresponsabilitate, jefuirea tarii, pierderi uriase la capitolele stat de drept, reforme si modernizare.

A fost Iliescu o personalitate importanta? Fireste, intrucat Romania de azi poarta in mare masura amprenta deciziilor sale.   Tot asa cum Serbia a fost marcata de actiunile lui Slobodan Milosevici ori Slovacia de acelea ale lui Vladimir Meciar.  A fost rolul sau istoric benefic?  Ma indoiesc. Nu trebuie sa fii “catelul lui Basescu” pentru a nota aceste lucruri. Este suficient sa nu suferi de orbire.

Ion Iliescu, presedintele de onoare al PSD, sustine ca se simte si acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, la fel de urmarit ca inainte de 1989.

“Ma simt ca inainte de 1989, cand zeci de ani am fost urmarit, acasa si pe strada, de securitatea lui Ceausescu. Am ajuns astazi sa fiu atacat, aproape in fiecare zi, de catelusii lui Basescu. E inadmisibil”, a spus Iliescu, pentru Gandul.

Iliescu sustine ca nu intelege atacurile din ultima peroada, concertate impotriva sa. ”Eu nu mai sunt in functie si tocmai asta imi ridica multe semne de intrebare in privinta cauzelor unor astfel de atacuri. E rusinos ca niste catei ai lui Basescu, acest Maries, care nu are niciun fel de calitate morala, Tismaneanu si Nasu-asta, Moraru, la emisiunea lui sa ma atace zi de zi”, a mai spus Iliescu.”

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/30/sunt-catelul-lui-basescu-de-la-ion-iliescu-cetire/

Pentru articolul lui Andrei Plesu:

http://adevarul.ro/news/politica/basistii-1_52f7abb3c7b855ff5633b51c/index.html#

O precizare: Cum scriu mai sus, am purtat batalii impreuna cu Dorin Tudoran in numele unor valori comune. Revistele “Agora” si “Meridian” stau marturie in acest sens. Am tradus si prefatat, pentru editia americana, in anii 80, eseul sau anti-totalitar “Frig sau frica”. Citam atunci titlul unei povestiri de Delmore Schwartz:” In Dreams Begin Responsibilities”. Cred ca era potrivit pentru ceea ce-a reprezentat poetul atunci. In acei ani nu erau multi cei care, in tara fiind, sa-si ridice vocea deschis impotriva dictaturii. Nu erau multi nici cei care, in exil, sa duca lupta pe care a dus-o Dorin Tudoran si pe care, indraznesc sa o spun, am dus-o si eu. Unii care azi sunt foarte vocali in a ma ironiza si a-mi pune sub semnul intrebarii trecutul, taceau malc in acei ani. Din pacate, pe unii ii vad semnand comentarii tongue-in-cheek chiar pe blogul lui Dorin Tudoran. Pacat. Trecutul nu poate fi rescris daca vrem sa ramanem fideli adevarului.

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sunt-catelul-lui-basescu/


O excelenta revista online: “Literatura de azi”

09/02/2014

Cand Daniel Cristea-Enache m-a invitat sa tin o rubrica in revista online “Literatura de azi”, am avut o oarecare strangere de inima. M-am intrebat daca este locul meu acolo, cu preocuparile mele de istorie a secolului XX, politici comparative si filosofie politica, intre poeti, prozatori, critici literari. M-am inselat si sunt bucuros de aceasta colaborare. Am acum o rubrica saptamanala purtand titlul “Ideologii, mituri,  utopii”. Se completeaza cu ceea ce scriu in alta admirabila revista online, “LaPunkt”, cu textele mele din “22”, “Contributors” etc Scriu in “Literatura de azi” autori cunoscuti si altii care acum debuteaza. Nu celebritatea conteaza aici, ci valoarea. Nimic rigid, statut, vested in ceea ce se publica. Este o revista vie, alerta si pasionanta.

“Posta redactiei” o asigura redutabilul, exigentul si, nu mai putin, inimosul Alex. Stefanescu. Textele marelui poet Emil Brumaru sunt, cum altfel, provocatoare, insolite, tragic-iconoclaste, jocuri ale mintii si ale cuvantului de nimic domolit. Proza si eseuri publica Mihaela Miroiu, Claudia Moscovici si Razvan Petrescu. Ioana Bot ne delecteaza cu ale sale comentarii mereu erudite si intotdeauna proaspete. Radu Vancu este rafinat, elegant si imprevizbil in propunerile sale de descoperiri si redescoperiri poetice. Domnita Stefanescu nu ne lasa sa uitam evenimentele definitorii ale istoriei noastre recente. Dan-Liviu Boeriu scrie incitante cronici literare.

Editorialele lui Daniel Cristea-Enache sunt transante si patrunzatoare. Revista cultiva densitatea ideilor, nu pamfletul ieftin si polemicile stridente. Sa-i mentionez intre colaboratorii permenenti pe Daniela Zeca, Dan Romascanu, Ovidiu Nimigean, Dinu Lazar, Irina Dinca, Stelian Turlea, Laurentiu Midvichi, Lia Faur, Gabriela Pop si Florin Bican. In revista “Literatura de azi”, est-etica, spre a relua conceptul Monicai Lovinescu, se intalneste cu o modernitate asumata fara urma de ostentatie, sub semnul firescului, dar si al refuzului conventionalismelor filistine.

Mi-a mers la suflet un superb poem al lui D. Iacobescu. Este un simbolism temperat de acel “acid ironic” gratie caruia ceea ce pare (ori chiar este) tragic devine, nu mai putin, ludic. Poetul a murit de ftizie la 20 de ani, in 1913. Ii multumesc lui Radu Vancu pentru acest dar:

În depărtări se-nchide cetatea de lumină/ Şi rănile de seară prin umbra ei se scurg;/

În balamuc nebunii, uitaţi într-o grădină,/ Stau înecaţi în vraja acestui trist amurg,/ Privind cum unul joacă un dans de balerină.

În salturi delicate, ridicol de naive,/ Îşi leagănă papucii c-un tremur întrerupt,/

Pe faţa lui surâde triumful unei dive,/ În timp ce spectatorii, prin pantalonul rupt,/ Admiră în tăcere picioarele-uscăţive.

Iar unul dintre dânşii, plecându-se, îi strânge/ Un mic buchet de iarbă şi de măceş uscat,/

Cum, însă, dansatorul refuză încurcat,/  Galantul se repede şi-l bate pân’ la sânge.

http://literaturadeazi.ro/


Despre ipocrizie, erori si curajul de a spune “am gresit”

09/02/2014

Primesc, pe platforma “Contributors”, acest mesaj din partea domnului Joe Negut: “Ştiţi ce este jenant domnule Tismăneanu? Faptul că încercaţi tot timpul să amestecaţi lucrurile, cu ipocrizie! Cum că Radu Călin Cristea v-ar fi făcut observaţii care să ţină de origine şi etnicitate? V-a găsit lucrări unde eraţi pe linie, chiar faptul că aţi candidat la un post la o materie ideologică la Construcţii trebuia să documenteze asta! Astea nu sunt incriminări privind alte chestiuni, ci pur şi simplu faptul că eraţi şi dumneavoastră un autor de texte pe linia, cu implicite genuflexiuni la marele Cârmaci. Dacă aţi fi practicat de exemplu matematica, astfel de texte nu ar prea fi existat, doar dacă aţi fi scris editoriale la Gazeta Matematică în ianuarie! Nu ştiu de ce încercaţi să ocultaţi începuturile publicistice? Aşa erau vremurile şi oamenii evoluează. Nu-i nicio nenorocire că la douăzeci de ani aţi fost de stânga… Aţi fost apreciat pentru începuturile politologice şi de studiu asupra comunismului în România post-decembristă. Acum sunteţi contestat pentru anumite ataşamente la personalităţi care nu onorează cu nimic esenţa studiilor dumneavoastră! Dacă v-aţi fi păstrat în registrul echidistanţei, fie şi doar academice, nu ar fi atâtea contestări privindu-vă.”

     Iata raspunsul meu:
Nu as fi raspuns, dar imi atribuiti spuse care nu sunt ale mele. Nu am spus eu, ci un participant la discutie, cred ca profesorul Peter Manu, ca articolul lui RCC a avut initial un titlu (anuntat in OC) care putea sugera asa o interpretare (“Homo Brucanus”). Chiar autorul l-a schimbat, fara insa a explica vreodata de ce. Nu este  un subiect care sa ma (mai) intereseze in vreun fel. V-as fi indatorat daca ati evita atacuri la persoana, macar pe acest forum (“ipocrizie” este un cuvant tare, de-a dreptul insultator). Avem fiecare dreptul la atasamente. Nu despre acest lucru discutam aici. Nu stiu cine ma contesta si de ce. Nu candidez pentru nicio pozitie publica :)
  • Despre “contestatari”, ma consolez cu aceste cuvinte citate de Dan Tapalaga: “Isi rationalizeaza pervers abdicarile si isi sustin reciproc ticalosiile. Cu cat se afunda mai adanc in mlastina, cu atat mai tare simt nevoia sa-i denigreze pe cei care nu o fac. Cand realizeaza ca nu mai au cale de intoarcere, ca s-au compromis jalnic, recurg la metode de acest gen incercand sa se convinga pe ei insisi ca nu ei, ci tocmai cei care nu ingenuncheaza, sunt sclavi. Este o contorsiune psihologica bazata pe sofisme morale si dubla-gandire, auto-dispret camuflat in dispret pentru cei care rezista.”

    Nu trebuie sa fiti de acord cu ele, dar poate ca merita sa meditati putin la atatea schimbari la fata din Romania ultimului deceniu. In ce ma priveste, cand am constatat ca am gresit, am spus-o public. Am spus ca nu ma simt fericit ca am scris la “Jurnalul National”, chiar daca acolo au scris si oameni pe care ii respect profund. Am spus ca am gresit cand i-am acordat lui Ion Iliescu creditul invatarii politice si am subestimat persistenta mentalitatii sale bolsevice (despre care, ma grabesc sa o spun, am scris pe larg de-a lungul anilor, incepand din 1990). Am gresit cand am facut o vizita de o jumatate de ora la Gigi Becali acasa, in 2004. Nu era o “crima”, ci o greseala care putea da nastere si a si dat la unele confuzii. Nu stiu macar un semnatar al scrisorii catre Bruxelles din iulie 2012 in care se justifica nejustificabilul, in chip sofist si distorsionant, care, macar acum, sa spuna “Am gresit”. Nu suntem perfecti, domnule Negut, dar putem sa ne corectam erorile daca admitem ca sunt erori.

    Profesorul Peter Manu a adaugat:

    @joenegut

    “Acum sunteţi contestat pentru anumite ataşamente la personalităţi care nu onorează cu nimic esenţa studiilor dumneavoastră! Dacă v-aţi fi păstrat în registrul echidistanţei, fie şi doar academice, nu ar fi atâtea contestări privindu-vă.”

    Pentru documentarea unui protest adresat Centrului de Monitorizare al Antisemitismului din Romania, am identificat, intr-un interval de 6 ani (2006-2012), sute de comentarii antisemite la adresa profesorului Tismaneanu intr-o singura publicatie (ziarul electronic Cotidianul). In contrast, numarul celor care-l contestau pe profesorul Tismaneanu, in aceiasi publicatie, pentru “atasamente la personalitati..” se puteau numara pe degetele unei singure maini.

    http://www.contributors.ro/global-europa/comunism-antisemitism-negationism/