Radicalism politic si absolutism ideologic: Victor Neumann despre “Diavolul in istorie”

“De ce este important să decodăm gîndirea intelectuală și politică a secolului al XX-lea? De ce istorisirea ideologiilor radicale și a crimelor săvîrșite în numele lor este de dorit să fie o temă de sudiu și de reflecție în școli și în universități, în presă și în societate? Cum se explică faptul că marile tragedii ale umanității au fost produsul Europei? Este posibil să definim Europa drept continentul întunericului (“the dark continent”) pentru că a inventat lagăre de exterminare și a pus în aplicare crime fără precedent în istoria omenirii? Să fie realistă observația lui Marc Mazower cum că Estul continentului ar fi fost partea cea mai întunecată a Europei şi a totalitarismului în general? Ce înseamnă în ideologiile comunistă și fascistă dușmanul de clasă și dușmanul de rasă? Dar “figura diabolică a trădătorului”?

Investigarea și evaluarea regimurilor totalitare ale secolului precedent a provocat și va mai provoca numeroase inrerogații. Unele dintre ele sînt necesare spre a investiga geneza, evoluția și impactul regimurilor totalitare asupra individului și a colectivităților umane. Altele, pentru a descrie “potențialul seducător al ideologiilor”, utopiile, minciuna, complicitățile, teroarea, dar mai ales atrocitățile sistemelor concentraționare. În fine, sînt întrebări cărora le putem găsi un răspuns analizînd trecutul mai îndepărtat, dimpreună cu reflexele mentale îndatorate timpului, locului și mediilor sociale în mijlocul cărora s-au născut.

O literatură din ce în ce mai bogată se concentrează asupra istoriei celor două sisteme totalitare. Politologi, istorici, sociologi, filologi au investigat temele din perspective diferite, unele dintre acestea păstrînd distanța dintre gîndirea savantă și ideologie așa cum își propusese și recomandase istoricul François Furet. Intitulată Diavolul în istorie. Comunism, Fascism și cîteva lecții ale secolului XX (traducere și indice de Marius Stan, Humanitas, 2013), cartea lui Vladimir Tismăneanu este una remarcabilă prin informația pe care o pune în circulație, nararea comparativă a ideologiilor, identificarea izvoarelor intelectuale ce au alimentat mistica și fanatismul celor două sisteme. Ea este deopotrivă o contribuție excelentă la problematizarea stalinismului sovietic și a național-socialismului german. Accentul cade asupra prezentării cu numeroase exemple a politicilor hegemonice instaurate de statele totalitare, asupra textelor lui Marx și Lenin care au influențat religiile politice, asupra naționalismelor care au contribuit la discriminare, epurare sau exterminare.

Structurată în șase capitole, avînd titluri sugestive precum “Dictatori totalitari și hybris ideologic”, “Radicalism utopic și dezumanizare”, “Pedagogia diabolică și (i)logica stalinismului”, “Secolul lui Lenin”, “Dialectica dezvrăjirii”, “Ideologie, utopie și adevăr”, “Malaise și resentiment”, Diavolul în istorie prezintă regimurile politice totalitare ale secolului al XX-lea ce au debutat prin războaiele antisociale ale lui Stalin și au culminat cu exterminarea în masă pe criterii etnice, religioase și politice de către Hitler. Chiar dacă istoria este tema principală, autorul consideră că “nu este vorba de un tratat istoric, ci mai degrabă de o interpretare politico-filozofică asupra aspirațiilor utopice maximaliste care au putut face posibil coșmarul lagărelor sovietice și naziste de tipul Kolîma sau Auschwitz” (p. 11).

E vorba de o nouă și fecundă lectură, în care Vladimir Tismăneanu probează cunoștințe vaste, structurate cu știință și metodă și în care primează reflecția asupra ideologiilor, represiunii în masă și falsificării realităților, așa cum apar ele în discursurile și în acțiunile lui Stalin și Hitler. Prin această carte avem o amplă examinare a marxismului, a convertirii și a ajustării lui de către Lenin, a tradițiilor ruse și a iluziilor îndelung întreținute de intelectualii ce se opuseseră tradițiilor liberale și individualismului occidentale. Diavolul în istorie se ocupă de “teoriile și practicile revoluționare”, identificînd „hybris-ul ideologic” în temeiul căruia au fost declanșate tragediile secolului al XX-lea. Fuzionarea comunismului și fascismului într-o “sinteză barocă”, precum și confuziile astfel generate sînt evidențiate în multe dintre paginile acestei cărți. Cititorul are ocazia să descopere traseul ideologic și politic al personajelor-cheie ale regimurilor totalitare, caracteristicile gîndirii lor radicale, lecțiile „secolului extremelor”.

Analizînd comunismul și fascismul, Vladimir Tismăneanu a identificat elementele lor comune, răul fundamentat pe construcții ideologice, revoluționarismul și distrugerea valorilor fundamentale ale vechii societăți. Prin abordarea comparativă sînt identificate trăsăturile similare ale comunismului și fascismului. Ele pleacă de la ideologiile lor. Aflăm, de exemplu, de ce bolșevismul a dezvoltat idei și acțiuni de extremă dreaptă; de ce șovinismul și rasismul deveniseră componente nu doar ale fascismului și nazismului, ci și ale comunismului; în ce anume a constat antisemitismul stalinist postbelic (p.95-100); respectiv la cine se referea “lupta împotriva cosmopolitismului fără rădăcini” instrumentată de URSS; cum a fost preluată și adaptată aceasta de partidele-stat comuniste din Europa de Est după al doilea război. Erau tactici și practici inspirate de naziști, înclinații ale ideologiilor totalitare de a pune în aplicare teoria țapului ispășitor în momentele de criză. Vladimir Tismăneanu interpretează toate acestea în mod convingător, în paragrafe și capitole dense în care se ocupă de paranoia lui Stalin, de inventarea și desemnarea evreului ca “dușmanul” perfid al poporului, suspectul ce trădează cauza partidului avînd un atașament ascuns față de sionism (p.97).

Din descrieri reiese degradarea speţei umane în “secolul extremelor”, acel belicos discurs ce include raportul dintre imaginarele „noi” și „voi”, activarea prejudecăţilor prin etnicisme și refacerea comunității naţionale excluzînd “străinii” din interior. Un răspuns satisfăcător poate fi formulat și prin invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor săvîrşite sub comanda sovietică sau nazistă. Prezentarea politicilor care au decis crimele în masă are ca scop dezvăluirea iraționalității după care s-au condus regimurile totalitare. După cum observa Timothy Snyder, răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, acesta rămîne fără termeni de comparaţie. Același istoric a înțeles că descrierea faptelor într-un registru cronologic-evenimențial contribuie la îmbogățirea și problematizarea cunoștințelor, făcînd posibilă recunoașterea marilor tragedii. Cît privește contribuția lui Vladimir Tismăneanu, ea aduce în prim-plan relația dintre cuvinte și fapte, dintre ideologii și decizii politice.

Într-o notă interpretativă diferită, comparația între comunism și fascism a fost făcută adesea în scopul evidențierii particularităților lor. Între cărțile cel mai citate este aceea intitulată Fascism şi comunism (traducere din limba franceză de Matei Martin, prefaţă de Mircea Martin, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007) și în care a fost publicat dialogul dintre François Furet şi Ernst Nolte. Cum reiese din corespondența celor doi istorici, comentată de Vladimir Tismăneanu, dincolo de similitudini este importantă identificarea particularităţilor celor două ideologii, a acelor elemente culturale ce au făcut posibili germenii regimurilor politice totalitare. François Furet arată că rădăcinile istorice ale nazismului se găsesc în istoria germană a secolului al XIX-lea, ceea ce poate fi demonstrat prin zeci de scrieri ale intelectualităţii romantice și postromantice. François Furet – aidoma lui, mulți alții a căror rigoare și obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială – s-a distanţat de interpretarea lui Ernst Nolte potrivit căreia statul nazist s-ar fi născut ca o replică la statul comunist-bolşevic.

„Violenţa particulară a culturii germane împotriva democraţiei” – observa François Furet – a fost „un element explicativ al nazismului, anterior bolşevismului”. Cît despre “originile nazismului”, acestea sînt „mai vechi şi mai specific germane decît ostilitatea faţă de bolşevism…” (Cf. Fascism şi comunism, p. 68-69). Într-o notă proprie demersului și stilului său inconfundabil, Vladimir Tismăneanu nu lasă fără explicații această temă. Dincolo de identificarea și discutarea multiplelor similarități dintre cele două ideologii și sisteme politice, el spune: “comunismul nu este fascism, iar fascismul nu înseamnă comunism. Fiecare experiment totalitar își avea propriile atribute ireductibile, deși ele împărtășeau un număr de fobii, obsesii și resentimente care puteau genera alianțe toxice precum pactul nazisto-sovietic din august 1939” (Cf. Diavolul în istorie, p.10-11).

Pornind de la operele lui Tony Judt, Leszek Kolakovscki și Robert C. Tucker, stimulat de cercetările lui Timothy Snyder, luînd în considerare observațiile lui François Furet și ale lui Ernst Nolte, Vladimir Tismăneanu propune o reevaluare a ideologiilor celor două sisteme politice radicale. În vreme ce istorici precum Timothy Snyder sînt preocupați de competițiile dintre URSS și al Treilea Reich, de Europa dintre Hitler și Stalin, de tărîmul morții și necunoscutele omucideri în masă (cf. Tărîmul morții, traducere de Dana-Ligia Ilin, Humanitas, București, 2012), Vladimir Tismăneanu este interesat de absolutismul ideologic, de cultul și rolul partidului unic, de proiectele și formele instituționalizate ale statului totalitar, de evaluarea experiențelor istorice ce s-au bazat pe intoleranță, suspiciune, organicism comunitar, șovinism, antisemitism, rasism și care au dus la uciderea a milioane de oameni pentru opinii, origini și apartenențe social-culturale și religioase diferite de ale unei majorități dominante.

Temele din cartea lui Vladimir Tismăneanu necesită dezbateri libere, fără inhibiții și fără stereotipiile din limbajele politice şi din imaginarul colectiv și mai ales dincolo de “«colivia conceptuală» ce împiedică gîndirea şi scurtează trecerea la acţiune” (cf. Reinhart Koselleck, Conceptele şi istoriile lor, traducere de Gabriel H. Decuble şi Mari Oruz, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2009, p. 242). Capitolele cărții definesc preocupările autorului din ultimele decenii, interesul pentru elementele relevante ale comunismului, etnocentrismului și fascismului. Vladimir Tismăneanu a citit enorm, a parcurs o complexă literatură științifică elaborată de istorici, sociologi, filologi, filozofi, politologi, studiul său fiind unul interdisciplinar prin excelență. Cît privește ideologiile totalitare, autorul le-a urmărit prin intermediul celor mai relevante opere, discursuri, memorii, jurnale și corespondențe. Dar și prin experiențele acumulate în România deceniilor comuniste, unele dintre acestea stimulîndu-i interpretările.

Impresionantă este însăși povestea acestor ideologii, aceea care așează cititorul față în față cu un sistem politic monopartinic, monocultural, monologal, condus de lideri ignoranți și brutali, ulilizînd exclusivismul și violența față de alteritățile de orice fel, sociale, culturale, religioase. În sprijinul reevaluării trecutului, autorul invocă o mulțime de trimiteri la școli și curente de idei, la intelectuali și oameni politici din fostele nomenclaturi comunistă, fascistă și nazistă. Cît privește disidența, invocarea acesteia în mai multe dintre paginile cărții, oferă ocazia unor memorabile reflecții. Ceea ce Vladimir Tismăneanu o face cu dezinvoltură, mai ales că îi sînt familiare și atașante mișcările anticomuniste și străluciții lor reprezentanți din Polonia, Cehoslovacia și Ungaria.

O observaţie a istoricului François Furet sună astfel: “Istoria pare cu atît mai suverană cu cît ne-am pierdut iluzia că o putem stăpîni… A înţelege şi a explica trecutul nu mai înseamnă un lucru atît de simplu”. Rezultă acest aspect și din amplul și bine fundamentatul travaliu restitutiv al lui Vladimir Tismăneanu. O analiză a noțiunilor, limbajelor și vocabularului celor două sisteme totalitare trebuie continuată, ea putînd îmbogăți cunoștințele și perspectivele privind regimurile politice radicale. Este de așteptat ca în acest fel să fie completat tabloul ideologiilor și al oribilelor experimente. Am să închei aceste rînduri concluzionînd că Diavolul în istorie este o carte excelentă, o contribuție foarte importantă privind înțelegerea tragediilor petrecute în „secolul extremelor”.

Cît despre societățile fostei Europe comuniste, ele vor trebui să înțeleagă de ce este util studiul ambelor sisteme totalitare. Sînt sigur că descrierile, interpretările și concluziile lui Vladimir Tismăneanu vor ajuta la o cunoaștere matură și responsabilă a realităților, subliniind ideea potrivit căreia rescrierea istoriei/istoriilor, conceptualizarea și reevaluarea modernității sînt demersuri fundamentale pentru orice cultură ce respectă omul și principiile democrației.”

Articolul profesorului Victor Neumann a aparut in revista “Orizont” din Timisoara, no. 3, martie 2014

http://www.revistaorizont.ro/

 

 

Pentru libertatea de expresie: Nu vreau sa cant “Internationala”

Libertatea de expresie tine de nervul vital al democratiei liberale. Mi-am amintit ce presiuni se faceau, in anii 70 si 80, aici, pentru ca American Jewish Committee sa-si retraga sponsorizarea oficiala a lunarului neo-conservator “Commentary” condus de Norman Podhoretz, la bete noire a stangii “progresiste”. In anii 50, “Commentary” fusese o reduta a liberalismului. Dar n-a fost niciodata anti-anticomunist. Chiar dimpotriva. Scriau acolo Daniel Bell, Nathan Glazer, Irving Kristol si Lionel Trilling. Ba chiar si Hannah Arendt.

Cand polemicile s-au intensificat, s-a ajuns la o atmosfera exploziva. Nu i se ierta lui Podhoretz sprijinul pentru razboiul din Vietnam. Nu i se ierta sustinerea lui Aleksandr Soljenitin, anti-sovietismul asumat fara rezerve, publicarea articolelor lui Richard Pipes in care “destinderea” kissingeriana era descrisa, cu argumente imbatabile, drept o imensa iluzie. Abundau invectivele, mai ales dupa publicarea unor texte dure la adresa lui Gore Vidal, dar si a lui Irving Howe, intelectual de stanga (Democratic Socialists of USA) acuzat de ipocrizie, de dubla contabilitate morala. Isteria a ajuns la paroxism in 1980, cand Midge Decter, sotia lui Norman Podhoretz, redactoare la celebra casa editoriala “Basic Books”, a publicat un articol despre o insula devenita resedinta de vara a proto-miscarii gay. Nu se ierta nici tonul acid al unor comentarii despre feminismul radical.

Au fost denuntate cu vehementa articolele unor Daniel Patrick Moynihan si Jeane Kirkpatrick. Moynihan a vestejit amagirile liberale despre Welfare State. Jeane Kirkpatrick, in celebrul articol “Dictatorship and Double Standards”, a schitat ceea ce avea sa devina Doctrina Reagan. Adica acea doctrina care a orientat politica Statelor Unite in deceniul in care s-a prabusit comunismul. S-a vorbit despre “extremism de dreapta”, “homofobie”, “rasism”, “instigare la razboi”. In pofida orientarii liberale (in sens american) a AJC, acest lucru nu s-a intamplat, santajul n-a tinut, n-au cedat…

Este vorba, mai presus de orice, de dreptul la libertatea opiniei si a expresiei, de prezervarea unui spatiu public nesupus comandamentelor ideologice. Altfel ni se va impune sa cantam cu totii, in cor, “Internationala”, primul imn oficial al URSS…

Despre radicalisme si diversiuni: Scrisoare catre Anca Cernea, Mihaela Barbus, Gelu Trandafir si Costin Andries

Dragi prieteni,

Aflu ca presiunile si santajul au efecte. Dl Vasile Ernu ne-a somat, pe Horia Patapievici, pe Dragos Aligica, pe mine, GDS si Revista 22 sa ne delimitam de site-ul “In Linie Dreapta” (ILD), pe care tocmai el, admiratorul lui Lenin si al bolsevismelor eterne, stangist impenitent, mandru de optiunile sale anti-capitaliste, il numeste “extremist”. Nu este singurul. Metodele stigmatizarii oricarui adversar de idei drept fascist sunt prea bine stiute pentru a le mai examina eu aici. Stiti ca putem avea dezacorduri pe unele teme, este cat se poate de normal, dar ne unesc angajamentul comun pentru libertate si pluralism. Ne unesc refuzul colectivismelor gregare, al arhaismelor tribaliste, al excluziunilor intemeiate pe viziuni suprematiste de orice fel. Intr-un moment dificil pentru mine, cand fusesem calomniat de o maniera incalificabila, voi, Anca si Gelu, mi-ati trimis o scrisoare deschisa de solidaritate. N-am uitat-o, am regasit-o si o re-public mai jos. Prietenii veritabili se cunosc in asemenea clipe de incercare. In ce ma priveste, va rog sa contati pe prietenia mea statornica.

Nu am nici cea mai mica intentie sa sterg linkul la ILD de pe blogrollul-ul meu. Un blogroll nu inseamna identificari neconditionate, ci recomandari de lectura. La voi am citit prima oare texte de Olavo de Carvalho. La voi a fost prima oara deconspirat proiectul dughinist, aceasta combinatie de fascism si bolsevism. La voi se mentine vie memoria victimelor democratice ale ambelor totalitarisme. Pana ca Ramnicu Sarat sa ajunga un loc de memorie, el exista astfel pe site-ul ILD. Voi respingeti amnezia, legitimarile pseudo-dialectice ale barbariei totalitare. Tot atatea motive pentru ca Vasile Ernu si cei ejusdem farinae sa va eticheteze drept “extremisti”.

Incapabili sa poarte polemici de idei, ei recurg la auto-victimizari, pamflete, denigrari si amenintari. “Minciuna este sufletul nemuritor al comunismului”, a spus Leszek Kolakowski. Nu gresea catusi de putin. Daca vrea sa gaseasca exemple de extremism, dl Ernu nu are decat sa citeasca ce se scrie pe forumurile propriilor articole de pe site-ul “CriticAtac”. Si nu doar pe forum. Isi poate citi propriile productiuni.

Cu cele mai bune ganduri,

Vladimir

 

“Dragă Vladimir,

Cum ti-am mai spus, articolul lui Paul Gottfried/Mircea Platon e interesant ca studiu de caz.

Ne scrii ca Paul Gottfried este un intelectual respectabil, autor al unui studiu valoros despre declinul marxismului. Ne asumam evaluarea ta, recunoscand ca nu i-am studiat operele complete. Iti admiram spiritul de fair-play fata de un om care incearca din rasputeri sa te jigneasca. Mai ales ca e evident, din acuzatiile pe care ti le aduce, ca te cunoaste doar din texte atent selectate. Te invinuieste pentru prabusirea PNT, de propaganda pentru oranduirea obamista, de a-i fi trecut cu vederea lui Vadim faptul ca i-a slujit pe comunisti, etc, etc, numai aberatii. Daca se documenta putin, ar fi evitat penibilul. S-a multumit însa cu sesizarea lui Mircea Platon, care ii traduce scrierile in romaneste. Astfel începe sa fie citat de acesta, ca argument anti-Tismaneanu, articolul prof. Gottfried, conservator american… si asa se inchide, tot în romaneste, referinta circulara. Si tu devii “comisarul Tismaneanu”.

Lucrurile astea ar fi ridicole, daca nu s-ar petrece intr-un context foarte serios, al unor confruntari mult prea importante ca sa ne permitem sa radem de prostii.

In Romania, stanga post-comunista se lupta cu inversunare pentru hegemonie culturala. Pune in joc bani, presa, cartulii, zvonistica; acestea se imbina armonios cu operatiunea de reeducare aflata în sarcina agentilor corectitudinii politice.

Totusi, dincolo de zgomote si diversiuni, la noi lumea înca stie în ce crede si are repere clare. Un astfel de reper e condamnarea regimului comunist, facuta de Traian Basescu în baza Raportului Comisiei pe care ai condus-o. Ea delimiteaza taberele, si nimeni nu are scuza ca nu a inteles ce se întâmpla. Furia “structurilor” fata de actul care le denunta crimele explica valurile de murdarii aruncate împotriva ta, a lui Traian Basescu si a personalitatilor care au sprijinit condamnarea comunismului. Nu e deloc placut sa fii tinta lor si îti suntem alaturi, recunoscatori pentru ca ti-ai asumat acest risc.

In operatiunea de asasinat moral împotriva acelora au facut posibila condamnarea comunismului si a crimelor sale, nu conteaza care dintre executanti sunt agenti profesionisti si care tovarasi de drum. Conteaza rezultatul, caci “dupa roade îi cunoasteti”. Dupa acest criteriu, atacul condamnarii comunismului dinspre dreapta, serveste cel mai bine stângii si cauzei securisto-comuniste. Se pretind crestini, “conservatori”, de dreapta, dar nu pare sa-i tulbure faptul ca în corul celor care te înjura pe tine, care ai facut un lucru concret si moral-indispensabil acestei natiuni, le stau alaturi comunisti, stângisti, ateisti, corecti politic, nationalisti lunatici etc..

Isi aroga pretentii de judecatori a tot ce misca, fara a mai fi obligati sa tina cont de proportii, nuante, virtutile si slabiciunile unor persoane sau initiative, fara a-i îngadui cuiva evolutia spirituala. Degrevati de responsabilitati concrete, cauta nod in papura celor care si le asuma în lumea reala în care traim. Sunt oameni care pot trece cu vederea circul din Parlament, din 18 decembrie 2006, si pe autorii acestuia, dar nu uita sa mentioneze sau ta acuze pentru ADN-ul pe care il porti.

Lenin si Gramsci ar zambi multumiti de prestatia unei asemenea “drepte”, care caricaturizeaza crestinismul de la care se revendica.

Intre timp, în lumea reala, Moscova nu se sfieste sa-si afirme pretentiile imperiale. Pana de curand, ne puneam speranta in conservatorii americani, inca puternici, spre deosebire de colegii lor din Europa de Vest, predati cu totul stangii. Dar administratia Obama are o agenda radicala de stanga, deschisa fata  de rusi, chinezi, islamisti, marxisti si adepti ai guvernului mondial. Noi astia, oameni de dreapta, zicem noi, desi Gottfried si Platon nu or fi de acord, nu putem decat sa ne dorim ca America sa isi revina, sa isi reia rolul de lider si aparatoare a Lumii Libere.

Unde se situeaza profesorul Gottfried in acest context? Nu e clar. In orice caz, nu are nimic bun de zis despre America, americanii sa stea la ei acasa, sa nu ne invete pe noi. Ii plac nemtii. Nu ii place deloc Israelul. Nici Polonia. Slava Domnului, macar ii plac balticii. Incercand sa ne facem o idee despre aceasta familie de idei, am mai citit articole scrise de colegi de-ai lui de pe takimag.com. Ei sustin, de exemplu, ca America sa se retraga din NATO, sa-i lase dracului pe ucrainieni si pe polonezi, cine i-a pus sa-i enerveze pe rusi? Europa de Est? Sa o apere UE! Vina pentru invazia ruseasca de vara trecuta in Georgia e atribuita georgienilor, si se recomanda abtinerea de la orice sprijin american pentru ei. Desemenea, vina pentru terorismul arab e atribuita Israelului, si cere ca SUA sa îsi preseze aliatul din Orientul Mijlociu la concesii sinucigase fata de cei care afirma fara jena ca vor moartea Israelului, Americii, Occidentului. Aplicarea in lumea reala a acestor recomandari ar fi ceea ce numea Voegelin “prostie criminala”. Ce conteaza ca ele sunt facute de pe pozitii de “dreapta” sau de stanga? Daca vorbim de rezultate, asemenea pozitii au permis persistenta si expansiunea comunismului, cu toate crimele lui. Ele sunt in continuare un pericol pentru civilizatia occidentala.

Anca Cernea, Gelu Trandafir”

https://tismaneanu.wordpress.com/?s=gelu+trand

PS Am primit din partea domnului Peter Manu acest mesaj:

“Inlaturarea ILD de pe blogroll-ul Revistei 22 este urmarea protestului meu, trimis redactiei pe 12 Februarie:

‘Va scriu pentru a cere scoaterea portalului In Linie Dreapta de pe coloana blog-roll a editiei electronice a revistei 22.  Portalul In Linie Dreapta a publicat numeroase articole, si a permis numeroase comentarii, care propaga homofobia si islamofobia. Aceste actiuni au caracter discriminatoriu si sunt interzise explicit prin legile Romaniei. Revista 22 nu trebuie sa incurajeze si sa faca publicitate unui forum de acest fel. Sunt sigur ca veti considera cererea mea cu obiectivitate si va asigur ca voi include reactia dumneavoastra in petitia pe care o voi adresa, cu acelasi subiect, Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii.’

Cu cele mai bune ganduri,

Peter Manu, MD, FACP

Professor of Medicine

Hofstra University

Hempstead, NY ‘

Te rog mult sa consideri includerea acestei clarificari in textul de pe blogul tau.”

La randul sau, Vasile Ernu considera ca lui i se datoreaza scoaterea linkului:

“E trist că V.T. a ajuns să fie portavocea şi promotorul unui grup şi site care elaboreaza “liste negre” şi promovează un fundamentalism şi extremism cum numai România Mare o mai făcea pe vremuri. Dovadă e şi faptul că Revista 22 a reacţionat pozitiv la textul meu Listele negre pentru zile albe” au revenit. Cu binecuvîntarea establishmentului cultural şi a scos site-ul cu pricina de la recomandări.”

Astept cu maxim interes si real amuzament alti candidati la titlul de autor moral al acestei operatiuni 🙂

Un text important:

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/dragos-paul-aligica-cand-gds-cedeza-la-somatiile-si-presiunea-unor-neispraviti-nu-e-regula/

La capitolul amuzament, imi trimite un amic acest text postat de doamna Victoria Stoiciu pe FB. Din cate stiu, Papa Ioan Paul al II-lea, ca sa dau un exemplu, era anti-gay marriage si anti-avort (nu cunosc pozitiile sale pe teme feministe). Era si el calificabil ca exponent al “Dreptei radicale”? Cat priveste exprimari elegante si subtile gen “toparlan care se ascunde in spatele intelectualului cu pretentii”, le socot memorabile si o felicit cordial pe autoare 🙂 Precizez ca pozitiile mele nu sunt cele amintite, nu fara o tendinta de caricaturizare, mai sus. Nu sunt anti-avort, nu am o pozitie categorica pe tema gay marriage (depinde de situatii, de conditii istorice, culturale etc), iar feminismul il discut nuantat, asa cum trebuie abordata orice ideologie. Exista feminism moderat, dupa cum exista si feminism radical. Dar faptul ca nu impartasesc unele din pozitiile celor de la ILD nu ma face sa le socot “extremiste” ori “radicale de dreapta”. Este dreptul lor sa sustina ideile in care cred, viziunea lor despre traditia iudeo-crestina si fundamentele morale ale Europei democratice. Este o viziune liberal-conservatoare, una care pune pret pe traditie, in niciun caz una extremista. M-am ocupat suficient, cred, de tematica radicalismelor politice pentru a sti cand e vorba de radicalism de stanga ori de dreapta. Nu aduc in discutie argumentul, indoielnic, al autoritatii, ci pe acela, demn de luat in seama, al competentei. Lev Trotki, de pilda a fost un radical de stanga. Aleksandr Dughin unifica in viziunea sa radicalismul de dreapta cu cel de stanga. Autorii de la ILD nu sunt radicali de dreapta. Conceptul care vrea sa desemneze o realitate trebuie sa surprinda acea realitate, nu sa o desfigureze propagandistic.

Victoria Stoiciu

Este In Linie DreaptaLi un site fascist si extremist? Nu, NU este. A fi anti- feminist, anti-gay marriage sau anti-avort te califica ca fiind de dreapta radicala, dar atat, esti un fel de neocon mai inversunat. Extremist e Capitalismpepaine si Giurea. ILD e doar un fel de Antena 3 a dreptei radicale cu pretentii de staif intelectual. Pe fond, insa, totul se reduce la atacuri la persoana, infierari, etichete trantite alandala, doar ca sa faca platforma mai sexy, totul bine condimentat cu citate si trimiteri de ochii lumii.
A facut bine Revista 22 ca a scos ILD din lista de blog roll? Da, a facut foarte bine. Si nu pentru ca ILD e extremist, ci pentru ca Revista 22 se pretinde o publicatie de analiza care respecta niste standarde intelectuale – or, bascalia artagoasa de pe ILD nu e chiar ceea ce se cheama analiza fina. Sa citezi 10 autori obsesiv nu te face nici intelectual, nici analist. Faptul ca unii intelectuali, cum e Tismaneanu sau Paul Dragos Aligica iau apararea ILD demasca toparlanul ce se ascunde in spatele intelectualului cu pretentii, care atunci cand peroreaza savant teze de la catedra, de fapt isi doreste tainic sa arunce o flegma zdravana in mutra adversarului.

 

 

 

 

Ţarul Putka si fantoma lui Elțîn: Conspirații, mesianism, paranoia

Autocratul rus Vladimir Putin are un trecut și reprezintă o ideologie. Este șeful unui grup infracțional de tip mafiot, a unei tagme de escroci și experți în manipulare, deseori descriși drept „tehnologi politici”. Cu alte cuvinte, în pofida unei imagini abil construită de „om fără chip”, pentru a folosi titlul captivantei biografii scrise de Masha Gessen, Putin nu este personajul enigmatic împins de forțe anonime la cârma navei “Mama Rusia” într-una dintre cele mai turbulente perioade ale istoriei acestei țări. Putin este progenitura culturii politice a poliției secrete sovietice și moștenește din acea constelație de pasiuni, emoții și fobii practicile politice și disprețul profund pentru drepturile individuale. Jurnalistul Ben Judah reușește să deconstruiască admirabil originile, evoluția și ramificațiile traiectoriei lui Putin, din perioada sa timpurie în Leningrad, când adolescentul „Putka”, cum il numeau colegii, era un simplu golan (bully) care isi teroriza colegii de scoala (v. subcapitolul “Little Putin”, pp. 7-11), la cariera sa în KGB, la metamorfozarea sa într-un adept al lui Anatoli Sobceak, un susținător entuziast al glasnostului in orașul mohorât de pe răul Neva si, apoi, spectaculoasa ascensiune spre puterea suprema la Kremlin.

Sobceak la rândul lui era departe de a fi un sfânt. Și-a dobândit faima datorită asocierii sale cu potentați locali, vizibili și invizibili, a adoptat un populism nesăbuit, angajându-se și în dubioase afaceri. Sobceak se baza pe fostul locotenent-colonel de KGB Putin, iar Putin a găsit în Sobceak, care era adânc implicat în eforturile de menținere la putere a lui Boris Elțîn, un patron care l-a susținut constant. Judah menționează de câteva ori că Putin este profund loial față de cei care îi sunt credincioși. Da fapt, el a dovedit această trăsătură de caracter în relația cu Sobceak.

Pe lângă grupul lui Sobceak, Putin a beneficiat de încrederea maximă pe care i-a acordat-o oligarhul machiavelic și obsedat de putere, Boris Berezovski, omul responsabil de realegerea lui Elțin, un al doilea mandat agonizant de inept. Ce avea nevoie Berezovski, și Putin părea să-i ofere acest lucru, era un lider disciplinat, servil și ascetic, capabil să reinjecteze speranță într-o populație din ce în ce mai deziluzionată, sătulă și saturată de corupție, cinism și de devalizarea sălbatică a statului. Nimic din trecutul lui Putin nu indica cupiditate, avariție și chiar rapacitate. Trecutul său în KGB sugera admirație pentru modele de ascetism precum fondatorul Ceka, Feliks Dzerjinski, sau șeful organizației în timpul persecutării dizidenților în anii șaptezeci, Iuri Andropov. Putin părea maleabil și, mai important, controlabil. Berezovski s-a înșelat profund. A interpretat greșit caracterul lui Putin și a plătit pentru această enormă eroare. Putka era interesat atât de bani cât și de putere. El îi considera pe oligarhi drept simple mijloace pentru a atinge cele două obiective. Cei care i-au acceptat regimul draconic au continuat să prospere. Cei care, precum Berezovski, nu au înțeles că dezmățul ultimei perioade, de senilitate, a lui Elțîn urma să se încheie, au fost forțați să emigreze. Nemesis-ul lui Putin, miliardarul Mihail Hodorkovski, a plătit cu ani în lagăr de muncă pentru ambiția nesăbuită de a-l contesta pe noul țar. Puterea pentru Putin este indivizibilă, nu poate fi fragmentată.

Cele mai bune capitole ale volumului analizează cercul intim al lui Putin și concepțiile sale asupra statului, istoriei, și rolului Rusiei în lume. În mod evident, el nu este un doctrinar sofisticat. Principalele sale idei își au originea în surse obscure precum Aleksandr Dughin, un maniac al imperialismului eurasiatic. Judah vorbește despre Dughin, dar fără să insiste. De fapt, Dughin a fost cel care a formulat în cei mai virulenți termeni doctrina conservatorismului imperial pe care Putin l-a adoptat fără rezerve. Trebuie să adăugăm și fascinația bizară legată de viziunea lui Aleksandr Soljenițîn despre un imperiu rus renăscut care în mod necesar ar cuprinde Federația Rusă, Ucraina, Belarus și nordul Kazahstanului. Este ironic că același Soljenițîn, voce centrală a dizidenței ruse în anii șaptezeci, autorul „Arhipelagului Gulag”, devastatoarea carte-monument despre universul concentrationar din URSS, a ales să îl sprijine pe Vladimir Putin, considerându-l un patriot rus veritabil. A acceptat distincții din partea lui Putin pe care le refuzase când i-au fost oferite de Boris Elțîn. Fostul disident era entuziasmat să-l vadă pe fostul ofițer KGB adoptându-i ideile naționaliste și idealurile anti-liberale.

A înțelege comportamentul lui Putin din ultimii ani, inclusiv opoziția față de Revoluția din Ucraina în 2014, însemnă a sesiza mentalitatea autoritară a acestuia, care cuprinde și convingerea că puterea creează adevărul. Valorile sale sunt machiste, autoritar-verticale, militariste, opuse toleranței, incluziunii și diversității. Disprețuiește opoziția democratică (personaje precum Boris Nemțov, Gary Kasparov, și Aleksei Navalnyi) și dovedește o neîncredere endemică în inițiative civice sau în liberalismul occidental. Ajutat de operatori de un enorm cinism, precum Serghei Markov și Vladislav Surkov, cultul personalității lui Putin a devenit o axă de susținere al acestui sistem autoritar-cleptocratic. Judah documentează impresionant cum promisiunea unei „dictaturi a legii” s-a evaporat într-un sistem clientelar cu un camuflaj ideologic similar fascismului.

Se poate oare intui o lumina la capătul acestui tunel sumbru? Putem spera că partidele și mișcările democratice vor câștiga la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, și vor crea un state bazat pe domnia legii? Reacția panicardă și violent agresivă la Revoluția din Ucraina demonstrează că Putin este conștient de curentele profunde din societatea rusă. El știe că regimul său cvasi-dictatorial, bazat pe minciună, intimidare și dispreț pentru valorile civice poate fi distrus printr-o revoluție populară. Judah incheie această excelentă carte apelând la o formulare cu tentă evidentă de presentiment: „Paranoia este omniprezentă, iar în birourile lui Putin există un spectru a cărui umbra este atât de mare încât cuprinde absolut tot fiind astfel invizibilă. Fantoma lui Boris Elțîn. Întreaga carieră a lui Putin a fost așa fel încât el să nu fie Elțîn.” (p. 329)

Revoluțiile au loc brusc, rapid și neprevăzut. Într-o zi, Putin s-ar putea să se trezească și să realizeze că întreaga impostură de grandoare imperială s-a dovedit încă un miraj rus, un efort fatalmente falimentar de deraiere a drumului către democrație al țării sale. În timp ce scriu această recenzie, analogiile cu Stalin, Hitler și Mussolini predomină. De la Zbigniew Brzezinski la Hillary Clinton există un consens în cristalizare conform căruia Putin este un nou dictator totalitar. Volumul lui Ben Judah este un îndreptar excelent pentru oricine încearcă să înțeleagă acțiunile aparent absurde ale lui Putin. El nu trăiește într-o lume ruptă de realitate, așa cum a declarat Angela Merkel, ci mai degrabă în propria lui realitate bântuită de obsesii conspiraționiste și motivată de iluzii mesianice. Putin se consideră salvatorul Rusiei și, în consecință, persistă în orbitoare, funeste fantasme ale salvării.

PS: Fiind in Elvetia saptamana trecuta, am stat de vorba cu un respectat expert in relatii internationale, cercetator la Institut de Hautes Etudes Internationales din Geneva, de origine finlandeza, autorul unei excelente carti despre Henry Kissinger. Mi-a spus ca Putka in limba finlandeza inseamna inchisoare. Initial, am crezut ca glumeste. Am verificat, chiar asa este…

Articolul de mai sus este o versiune lărgită a recenziei de Vladimir Tismăneanu la cartea lui Ben Judah, “Fragile Empire: How Russia Fell In and Out of Love with Vladimir Putin” (New Haven and London: Yale University Press, 2013), in curs de aparitie în revista “International Affairs”, Royal Institute of International Affairs, Chatham House. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob.

http://yalepress.yale.edu/yupbooks/book.asp?isbn=9780300181210

Recomandare:

http://articles.baltimoresun.com/2014-03-27/news/bs-ed-romania-russia-20140327_1_russian-ambassador-crimean-romanian-friends

De asemenea:

http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/dragos-paul-aligica-putinism-in-romania-intre-aberatii-dughiniste-si-veselia-tampa-a-unor-semiliterati/

http://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/

https://tismaneanu.wordpress.com/2014/03/09/visul-lui-putin-fantasmele-salvarii-si-viitorul-europei/

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/tarul-putka-si-fantoma-lui-el%c8%9bin-conspira%c8%9bii-mesianism-paranoia/

 

“Umanistul” Felix si realitatea statului de drept (un excelent articol de Dan Tapalaga)

“Pe vremea cand nu era condamnat inca la cinci ani de inchisoare cu executare si scria “Societatea Umanista”, un moment crucial in istoria Partidului Conservator,  Dan Voiculescu anunta o adevarata revolutie a societatii prin infiintarea unor ministere si taxe noi. In paranteza fie spus, in planurile sale figura chiar un Minister Anticoruptie. O Directie intr-un Parchet i se parea cam putin. Banuia el ceva, doar era in plina guvernare Nastase. Dar, alte propuneri lansate acum 10 ani atrag azi, in mod special, atentia.

Cu un an inainte de infiintarea Antenei 3, Voiculescu propunea, atentie mare, introducerea Taxei pentru Tulburarea Armoniei (TTA) gestionata de un Minister al Armoniei. Nu e nici o gluma. Voiculescu pleda pentru taxarea oricaror produse care fac zgomot, polueaza, sunt toxice, adica tulbura armonia sociala. Tot in lucrarea sa de acum zece ani, Voiculescu mai avea in vedere si un bizar “Minister al Convectiei Sociale, care va veghea la armonizarea dintre valoare si responsabilitatile sociale pe de o parte, dintre merit si recompensa pe de alta parte”. Cat de util era azi un Minister al Armonei! Cate taxe ar fi incasat statul numai de la Antena 3! Plus ca asa avea sansa de a-l neutraliza pe marele sau adversar mult mai eficient, luandu-i banii!

Voiculescu a inceput in aceste zile, cand se apropie un nou termen in procesul sau aflat spre final, sa se agite in spatiul public mai tare decat de obicei. Lanseaza carti, sustine candidati la Parlamentul European impotriva legii, participa la intalniri cu studentii la ASE. Agitatia publica nu e stilul lui, intra in trepidatii, iese din barlog doar in momente de disperare. Spatiile de joc i se inchid incet. Ca tot veni vorba de economie, acum zece ani, din complicata gandire voiculesciana se nastea “Ministerul Armonizarii Productiei cu Consumul, care va evita supraproductia din capitalism, si penuria din comunism”.

Dintre toate, un singur minister propus in “Societatea Umanista” functioneaza azi exact asa cum si l-a imaginat autorul. Este “Ministerul Achizitiei si Prelucrarii Informatiei, care va avea ca obiectiv micsorarea incertitudinii”. Acest minister este format astazi din televiziunile mogulilor. A mai avut o revelatie care se implineste azi. Ministerul Anticoruptiei, desi nu exista sub acest nume, functioneaza din plin. Pe opt aprilie, Dan Voiculescu are un nou termen in dosarul ICA, in care este judecat pentru fapte de coruptie comise prin 2003, adica pe cand incepuse sa viseze la Societatea Umanista. In prima instanta, Voiculescu a primit o condamnare de cinci ani cu executare. Daca sentinta se mentine in apel, Romania face un pas hotarat catre societatea umanista, armonie, convectie sociala, recompensa si toate bla-bla-urile care acum zece ani pareau pura fantezie. ”

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-16922495-pacalit-dan-voiculescu-loc-ministerul-armoniei-dat-antena-3.htm

De asemenea:

http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-16916951-vrea-spuna-voiculescu-cartea-lui.htm

 

Mentalul stalinist: Ketman, Murti Bing si Noua Credinta

Dedublarea, heteronomia, auto-distrugerea subiectivitatii, sacrificarea libertatii pe altarul unei Istorii divinizate, fanatismul real sau simulat, acestea au fost patologiile mentale ale stalinismului. Mentalul stalinist provenea, neindoios, din acela leninist, cele doua Weltanschauung-uri nu erau esential diferite. Sigur, sub Lenin, mai existau licariri critice, sub Stalin ele disparusera total. Intelectualii au fost subjugati de masinile ideologice totalitare pe diverse cai, care au mers de la constrangere la corupere si cooptare. Au existat si mecanismele auto-amagirii, consumul pastilelor adeziunii cvasi-mistice. Secolul XX a fost nu doar unul al lagarelor de concentrare si proceselor-spectacol, ci si unul al betiilor ideologice, al servitutii voluntare.

Czeslaw Milosz (1911-2004) a fost unul din marii poeti ai veacului XX, un eseist si un ganditor de o autentica noblete, un adversar ireconciliabil al totalitarismului fascist si comunist. Gratie lui, putem opera azi cu concepte precum Ketman si Murti Bing, ambele esentiale pentru priceperea infeudarii spiritului in regimurile totalitare. In 2008, editura Humanitas a publicat lucrarea sa clasica “Gandirea captiva” in colectia “Zeitgeist” (tradusa de Constantin Geambasu). Alaturi de “Omul revoltat” de Camus, “1984″ de Orwell si “Intuneric la amiaza” (“Darkness at Noon” cunoscuta si ca “Zero si infinitul”) de Koestler, cartea lui Milosz a spus adevarul despre nihilismul totalitar intr-o vreme cand nu putini intelectuali participau cu iresponsabil entuziasm la ritualurile propagandistice staliniste. A fost si ramane un leac impotriva fanatismului. Oricine va dori sa inteleaga ce a insemnat orbirea comunista va trebui sa citeasca aceasta carte de o luciditate coplesitoare.

Czeslaw Milosz si Papa Ioan Paul al II-lea, circa 1980

Ii datoram lui Milosz si extraordinara carte de convorbiri cu Aleksander Wat, alt mare poet polonez, “Secolul meu”, una dintre cele mai tulburatoare marturii despre catastrofele acelui veac pe care Eric Hobsbawm l-a numit al extremelor, un volum care va apare in 2014, tot la Humanitas. Amintesc aici fascinanta carte a profesoarei Marci Shore despre Wat si prietenii sai de idei, “Caviar and Ashes: A Warsaw Generation’s Life and Death in Marxism, 1918-1968″ aparuta la Yale University Press in 2006 pe care Tony Judt o recomanda drept “a moving elegy to a turbulent century and a forgotten world”. Am langa mine,pregatind acest eseu, numarul din “Partisan Review” consacrat “Festivalului International Czeslaw Milosz” (Winter 1999). Intre participanti, mari poeti precum Seamus Heaney,Edward Hirsch, Robert Pinsky, Tomas Venclova, Adam Zagajewski. Un simpozion special, inclus in volum, s-a ocupat de “Gandirea captiva”. Au vorbit istoricul ideilor Andrzej Walicki, fostii disidenti Irena Grudzinska-Gross si Adam Michnik, precum si profesoara Edith Kurzweil, redactor-sef al acelei legendare reviste.

Apropiat de Isaiah Berlin si de Leszek Kolakowski, ani indelungati profesor la Universitatea Notre Dame, Andrzej Walicki a scris texte esentiale despre mentalitatile revolutionare si sfidarile modernitatii. Amintesc monumentala sa carte despre marxism si saltul in “imperiul libertatii”, comparabila cu trilogia lui Kolakowski. Iata un pasaj revelator despre cartea anti-totalitara a lui Milosz: “‘Gandirea captiva’ descrie totalitarismul comunist drept o tiranie ideocratica, spirituala si nu doar ca pe un sistem de coercitie exterioara. George Orwell a definit aceasta trasatura distinctiva drept constrangere din interior prin controlul asupra gandurilor si sentimentelor–nu doar precum control negatic, ci si drept unul pozitiv, deci unul care dicteaza ce trebuie sa gandeasca oamenii si, pe aceasta cale, ii priveaza de libertatea de a fi ei insisi. In acest scop, statul stalinist a utilizat orice mijloc, de la teroarea nuda la opresiune ideologica organizata. Constrangerea exterioara si teama fizica au fost fortificate, uneori chiar inlocuite, de un fel de teroare morala sau cvasi-morala, de catre santajul moral organizat, capabil sa paralizeze vointa oamenilor printr-un fel de frica ideocratica. Dar unanimitatea ideocratica nu era un scop in sine, in contrast cu unanimitatea traditionala, intemeiata pe obiceiuri; era o unanimitate a vointei revolutionare colective care subordoneaza totul scopului suprem inca neatins. De aici si importanta ingredientului chiliastic al comunismului ca o noua credinta dinamica, o religie seculara a salvarii colective in acesta lume si in aceasta istorie. Aceasta credinta, a aratat Kolakowski, il inzestra pe individ cu cel mai intens sentiment al sensului vietii. A fost traita de victimele proceselor de la Moscova, pentru care acest sens era mai important decat viata insasi, si care se consolau cu convingerea ca Stalin reprezenta curentul dominant al istoriei”. Este ceea ce Eduard Goldstucker, intelectual marxist, veteran comunist, specialist in Kafka si victima a proceselor-spectacol din Cehoslovacia anilor 50, presedintele Uniunii Scriitorilor in 1968 si unul dintre liderii intelectuali ai Primaverii de la Praga (v. articolul lui Marius Stan despre Zavis Kalandra), numea substituirea ratiunii prin credinta.

Scriind aceste randuri, mi-am amintit ca profesorul Virgil Nemoianu mi-a povestit despre felul cum s-a cunoscut cu Czeslaw Milosz, despre relatia lor de prietenie intelectuala. L-am rugat sa astearna pe hartie cateva amintiri, lucru pe care l-a facut chiar pe data de 10 octombrie 2011 cu o generozitate pentru care ii raman indatorat:

“Uite, el era profesorul de polona in departamentul de slave de la Berkeley. Eu am venit acolo in 1975/76 initial ca lector de schimb cultural pentru predare de romana. Mai fusesera si altii sau altele inaintea mea pe acest post, figuri destul de sterse. Sosirea mea a stirnit oarecum “senzatie” in departament, aveam personalitate si inteligenta (comparativ cel putin). Vorbeam mult mai liber, asta stirnea curiozitate. Milosz s-a lansat fata de mine in judecati etice; sosit aici ar fi trebuit sa ma fi incarcat de unele vinovatii, nu? Asa era logic. Eu ii recunosteam ponderea si superioritatea etica si am discutat destul de amanuntit cu el cum stau (si cum au stat) lucrurile. Am sfirsit prin a ne imprieteni. A contribuit la asta si faptul ca ne intilneam citeodata duminica la biserica (catolica) din coltul strazii unde locuiam (Grove, acum Martin Luther King). Am mai stat doi ani la Berkeley, de asta data pe banii universitatii (predind 1/2 norma literatura comparata, 1/2 norma romana); departamentul era numit “de slave si est-europene”) .

Un lucru care imi placea era ca Milosz mi se adresa cu “Nemoianu” (deci nici Virgil, nici Dr sau Prof. sau Mr), asa ca dascalii la scoala in Romania. Asta 76/78. El era stiut ca tip de mare succes la femei. la partyuri vorbeam literatura. Pregatea un mic paper ca paralela Solovyov/Jules Verne. Toata lumea a ris. Eu am inteles ca se referea la un mic text la lui Solovyov care si mie imi placea grozav. Era un barbat chipes, trup si miscari de cavaler, de calaret, tinuta atletica si aristocratica (de fapt chiar era), desi in vederi cu totul democrat. Iubea California, ii placeau culorile ruginii, sau brun/galbui ale dealurilor. In 79/80 am fost Asst Prof. la Univ. Cincinnati. El a fost invitat acolo nu stiu pe ce linie. A locuit in casa noastra, un townhouse spatios dar practic nemobilat. I-am cedat patul nostru (singurul) noi am dormit pe o saltea. Am vorbit mult comparind situatia din Polonia cu cea din Romania. El se minuna ce inapoiata si represiva era cea din Romania: nu-si daduse seama pina atunci (79/80).

In perioada aceea se ocupa de traducerea unor parti din Biblie in polona. Am dat si un mic party pentru el; am vorbit de literatura. El spunea ca romantismul in engleza are ca stilpi ai democratiei pe Blake si pe Whitman. Patrunzator, si-a dat iute seama ca eu eram pentru Keats si Coleridge. Ii placea de Martin. Am mai pastrat apoi oarecari legaturi Mi-a trimis istoria sa a literaturii polone cu dedicatie. Pe asta o scrisese la biroul din Berkeley, dictind direct, din memorie , unei dactilografe. Facea apoi o revizie. Mi s-a spus ca intors in Polonia a actionat foarte abil si tenace spre a obtine ca loc de inmormintare Domul cracovian, alaturi de regii din vechime.”

Czeslaw Milosz a fost bun prieten cu Jeanne Hersch, studenta, apoi asistenta si colaboratoarea lui Karl Jaspers, autoarea unei carti, “Ideologie et realite”, despre care a scris randuri de o mare adancime Monica Lovinescu. Iata un poem filosofic scris de Milosz despre ceea ce a invatat el de la distinsa ganditoare elvetiana (“Selected Poems. 1931-2004″). Intr-adevar, the past is never closed down:

 

1. That reason is a gift of God and that we should believe in its ability to comprehend the world.
2. That they have been wrong who undermined our confidence in reason by enumerating the forces that want to usurp it: class struggle, libido and will to power.
3. That we should be aware that our being is enclosed within the circle of its perception, but not reduce reality to dreams and phantoms of the mind.
4. That truth is a proof of freedom and that the sign of slavery is a lie.
5. That the Proper attitude toward being is respect and that we must, therefore, avoid the company of people who debase being with their sarcasm, and praise nothingness.
6. That, even if we are accused of arrogance, it is the case that in the life of the mind a strict hierarchy is mandatory.
7. That intellectuals in the twentieth century were afflicted with the habit of barati , i.e., irresponsible jabber.
8. That in the hierarchy of human activities the arts stand higher than philosophy, and yet bad philosophy can spoil art.
9. That objective truth exists; namely, out of two contrary assertions, one is false, one is true, except in strictly defined cases when maintaining contradiction is legitimate.
10. That quite independently of the fate of religious denominations we should preserve a “philosophical faith,” i.e., a belief in transcendence as a measure of humanity.
11. That time excludes and sentences to oblivion only those works of our hands and minds which prove worthless in raising up, century after century, the huge edifice of civilization.
12. That in our lives we should not succumb to because of our errors and our sins, for the past is never closed down and receives the meaning we give it by our subsequent acts.

Din minunatul volum “Milosz’s ABC” (New York, Farrar Straus Giroux, 2001, pp. 86-89), voi cita un fragment despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizatie de atatea ori calomniata, una dintre putinele forme de rezistenta intelectuala concertata impotriva ofensivei ideologice comuniste in primii ani ai Razboiului Rece: “I could write an entire book about it, but I have no desire to. After all, there are already books about the ‘liberal conspiracy,” as it was called. … ‘le Congres’ was the work of minds which had passed through Marxism, revisionism, Trotskyism,: only such minds, it turned out, understood the danger of the Stalinist system because they were the only ones in the West who had the desire to follow what weas going on there. In short, it was mainly Jewish intellectuals from New York who founded the Congress. Jozsef Czapski and Jerzy Giedroyc participated in the founding convention in Berlin, which explains my early familiarity with the Congress. … Today, looking back with hindsight, I have to say that the ‘liberal conspiracy’ was necessary and justified. It was the sole counterweight to the propaganda on which the Soviets expended astronomical sums.” Milosz nu a idealizat Congresul, a vazut si slabiciunile sale interne, inclusiv o inclinatie spre lux in conditiile in care scriitorii est europeni refugiati in Franta (intre care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si atatia altii) cu greu reuseau sa supravietuiasca. Dar, spre deosebire de anti-anticomunisti, nu a pus sub nicio forma sub semnul intrebarii ratiunea de a exista a acestui forum anti-totalitar.

 

Public mai jos o versiune largita si actualizata a prefetei scrisa pentru editia romaneasca a “Gandirii captive”.

http://www.humanitas.ro/humanitas/gandirea-captiva-0

“Nu sunt multe cărţile despre care putem spune că şi-au pus pecetea asupra unui veac. Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunista din Polonia şi de a rămâne în Vest, apărută la Paris în 1953, eseul lui Czeslaw Milosz “Gândirea captivă” a devenit un document esenţial al literaturii anti-totalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunista („Noua Credinţă”) asupra atâtor intelectuali din însângeratul şi absurdul secol XX. Un secol al abdicării raţiunii, al exaltării violenţei extremiste şi al ascensiunii unor dictatori paranoici pentru care jocul iresponsabil cu destinele a milioane de oameni era răspunsul la ceea ce ei considerau a fi „comandamentele Istoriei”.

La vremea publicării sale, scria Milosz în prefaţa din 1981, “Gândirea captivă” a provocat furia intelighenţiei de stânga de pe Rive Gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotită pe cale de fascizare. Îşi suspendaseră raţiunea critică şi îşi plasaseră speranţa la Răsărit. Scria Milosz: „Aceia dintre compatrioţii lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menţioneze reţeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuşi al sistemului pretins socialist, erau ponegriţi şi ostracizaţi”. Tot astfel, cartea lui Milosz a reuşit să-i agaseze atât pe gauchiştii fanatizaţi, cât şi pe acei membri ai exilului care aşteptau de la el un rechizitoriu, nu un eseu filosofico-politic extrem de nuanţat.

Tema “Gândirii captive”, concentrată în discuţia asupa Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifică universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în aşa-zisele democraţii populare a fost o încercare de a obţine controlul total asupra spiritului uman. De aici şi rolul capital al condiţionării prin ideologie. Pentru marxişti, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea înţeleasă”. Adică explicată în funcţie de interesele partidului. Cum scrie Milosz: „Omul trebuie făcut să înţeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu înţeleg”. În cazul lor, soluţia este glonţul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un instrument de anesteziere a conştiinţei morale şi o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni şi acţiuni criminale. Ideologia te învaţă ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăşti oaamenii în carne şi oase.

Într-o lume în care noii Neceaievi organizează atentate teroriste în inima New Yorkului, la Londra şi la Madrid, avem toate motivele să gândim şi să regândim originile şi implicaţiile utopismului radical. Într-adevăr, subiectul cărţii este, cu cuvintele lui Milosz, „vulnerabilitatea minţii în secolul douăzeci la seducţia exercitată de doctrine sociopolitice şi disponibilitatea sa de a accepta teroarea totalitară de dragul unei ipoteze. În acest sens, cartea transcende limitele de loc şi timp şi explorează cauzele profunde ale aspiraţiilor contemporane către certitudine, oricât de iluzorie”. Aici este miezul chestiunii – dorinţa individului de a aparţine, de a găsi un scop politico-moral care să confere un sens nemuritor propriei sale existenţe. Este ceea ce gânditorul conservator american William F. Buckley Jr. a numit „imanentizarea eschatonului”, convingerea că revoluţia poate întemeia împărăţia divină hic et nunc. Milosz examinează patru cazuri de asemenea înregimentare în mişcarea comunistă prin îmbrăţişarea frenetică a credinţei marxiste. Este poate partea cea mai fascinantă a unei cărţi menită să dăinuie ca expresie a adevărului alături de scrierile lui Orwell, Koestler ori Soljenitin. Tony Judt avea dreptate scriind despre ‘Gandirea captiva’: “Between Ketman and the Pill of Murti-Bing, Milosz brilliantly dissects the state of mind of the fellow traveler, the deluded idealist, and the cynical time server.”

Subtila istorica a ideilor politice si literare, Irena Grudzinska-Gross nota la un colocviu din 1993 închinat aniversării apariţiei “Gândirii captive” că este vorba de o carte a prieteniei, a deziluziilor şi a rupturilor sfâşietoare. Milosz scrie despre oameni de care a fost apropiat şi a căror evoluţie postbelică l-a uluit. Cazurile discutate pot neîndoios lumina comportamente şi raţionalizări similare în rândurile intelighenţiei din România. Mă gândesc la Jerzy Andrzejewski (Alfa), cel care a scris în anii 50 romanul “Cenuşă şi diamant” justificând cu sofisticate artificii viziunea comunistă asupra luării puterii. Sigur, era un roman cu implicaţii metafizice, manicheismul era mult mai bine deghizat decât în schemele primitive ale realismului socialist. Şi totuşi Alfa pactizase, îngenunchease, se autoconvinsese (efect ketmanic) că sistemul este nu doar inamovibil, dar şi „just”. Nu a semnat, în felul său, Petru Dumitriu acelaşi pact cu diavolul? Ulterior, Andrzejewski s-a raliat forţelor democratice, a fost un susţinător al studenţilor revoltaţi în martie 1968, al Comitetului de Apărare a Muncitorilor (KOR). Sa nu uitam impactul filmului lui Andzej Wajda cu Zbigniew Cybulski in rolul principal.

Mai ales dupa 1956, acţiunile intelectualilor dezamăgiţi, ale apostatilor revizionisti, au dovedit că înrobirea gândirii nu este eternă. Conflictul dintre „preoţi” şi „bufoni” despre care a scris Kolakowski a dus la eroziunea dogmei şi la resurecţia demnităţii. Cazul unui poet precum Adam Wazyk, atutorul ‘Poemului pentru aduliti’ din 1955, text care a facut sa explodeze certitudinile mitologice staliniste, este revelator pentru posibilitatea de a anula, prin regasirea libertatii interioare, efectele halucinogene ale pastilelor de Murti Bing. Se pot aminti si alte asemenea reactii, de la tanarul Francois Furet (tocmai a aparut biografia sa scrisa de Christophe Prochasson la dramaturgul marxist Gyula Hay).

Beta a fost inspirat de cazul tragic al lui Tadeusz Borowski (supravieţuitor al Auschwitz-ului, autorul celebrului volum „Pe acest drum către camera de gazare, doamnelor şi domnilor)”. Itinerariul lui Delta este cel al unui poet care a virat de la naţionalismul şovin legat de ideile lui Roman Dmowski către un comunism oportunist. În fine, Gamma, modelat după comisarul ideologic Jerzy Borejsa, este înrudit cu militanţi gen Leonte Răutu ori criticul Paul Georgescu (amândoi impenitenţi leninişti). Un scurt fragment din portretul lui Gamma este revelator: „Loial Centrului, el a dat glas optimismului oficial, în timp ce în realitate, după anii petrecuţi în Rusia, era convins că Istoria este domeniul privat al diavolului şi că oricine serveşte Istoria semnează un pact satanic. Ştia prea mult pentru a mai păstra vreo iluzie şi îi dispreţuia pe acei naivi care continuau să le nutrească. A mai aduce câţiva nefericiţi sub controlul său era pentru el un mijloc de a reduce numărul persoanelor cu libertate interioară care, prin simplul fapt al existenţei lor, îl judecau”. Scriitorul avea să revină asupra cazului Borejsa în volumul “ABC-ul lui Milosz”, insistând asupra rolului acestuia în organizarea „mişcării pentru pace” şi atragerea lui Picasso în rândurile acestei masive operaţii propagandistice staliniste. Numele lui Borejsa este invocat frecvent în interviurile cu foştii demnitari stalinişti purtate de ziarista Teresa Toranska în perioada activităţii libere a Solidarităţii (august 1980-decembrie 1981) şi publicate ulterior în samizdat. Cazul Leonte Răutu este extrem de asemănător, cel puţin pentru perioada stalinizării Europei de Est. Şi acesta cunoscuse războiul în URSS, ceea ce nu l-a împiedicat să impună Noua Credinţă cu demonica stăruinţă. Într-adevăr, cultul Istoriei, sacralizarea unui misterios telos încarnat în entitatea mistică a Partidului, sunt de fapt expresia unei anti-teodicei, a prezenţei Diavolului. Cred că analizele lui Leszek Kolakowski privind relaţia dintre ideologia revoluţionară şi demonism pornesc tocmai de la aceste reflecţii ale lui Milosz.

L-am întâlnit de două ori pe Czeslaw Milosz. Prima oară la conferinţa despre rolul intelectualilor în schimbările din Europa de Est organizată de “Partisan Review” în primăvara anului 1992. A doua oară, la un simpozion organizat la Universitatea Georgetown din Washington unde a vorbit, alături de Jeanne Hersch, despre umanism şi adevăr în lumea de azi. Mi-au povestit mult despre el prieteni care l-au cunoscut îndeaproape, inclusiv Adam Michnik. Dintre scriitorii contemporani, regăsesc stilul lui Milosz la eseistul şi poetul Adam Zagajewski. Milosz a fost un mare poet polonez, (laureat al Premiului Nobel) şi un cetăţean al lumii. I-a repugnat orice formă de tembelism provincial, orice formă de şovinism, rasism şi antisemitism, şi a denunţat cu egală pasiune morală fascismul şi comunismul. Cu excepţia unor Nikolai Berdiaev şi Lev Şestov, nu ştiu să fi scris cineva pagini mai pătrunzatoare despre Dostoievski decât cele datorate lui Milosz. “Gândirea captivă” rămâne una dintre piesele de rezistenţă ale literaturii demnităţii într-un veac dominat de neruşine şi amnezie, o copleşitoare mărturie şi o analiză de o scăpărătoare luciditate a mirajului ideologic totalitar.”

PS: Cred ca reflectiile lui Milosz despre totalitarism, duplicitate, prabusiri morale si salvare prin spirit raman de o ardenta actualitate.La un ceas istoric cand multi intelectuali caposasera etc, Milosz a trasat liniile de forta ale uneri posibile si necesare renasteri a unei subiectivitati demne. Elogiul Europei Centrale, laitmotiv al operei lui Milosz, suna extrem de tulburator acum, cand agresiunea Rusiei putiniste repune in disctie marile castiguri ale ultimelor decenii.Nu e nevoie sa spun ce-ar fi avut de zis Milosz sau Zbigniew Herbert in actualele conditii. Oricine le cunoaste scrierile isi poate lesne imagina. (Washington, DC, 26 martie 2014)

 

Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană

Mario Vargas Llosa este nu numai un formidabil romancier, dar şi un eseist de mare forţă, interesat, aş zice chiar fascinat, de pulsul ideilor în lumea de azi. În cartea sa de eseuri tradusă în engleză sub titlul “Making Waves” (Farrar, Straus and Giroux, 1996) sunt incluse texte despre Marx, Camus, Sartre, Simone de Beauvoir, Bunuel, Faulkner, Fernando Botero, despre “Sendero Luminoso” şi Nicaragua sandinistă, despre invazia Cehoslovaciei în 1968 şi multe alte teme de maxim interes.

 

Este publicată în volum scrisoarea adresată de Vargas Llosa în 1971 lui Haydée Santamaria (fostă luptătoare de guerilla devenită demnitara de vârf a regimului comunist ce avea să se sinucidă în 1980) în care îşi anunţa ruptura cu tirania castristă ca ripostă la prigoana declanşată împotriva scriitorului disident Heberto Padilla.

Despărţirea scriitorului peruvian de utopia absolută şi absolutistă de sorginte marxistă începuse, de fapt, în august 1968 când, în dezacord cu Fidel Castro şi atâţia alţi intelectuali stângişti din America Latină, condamnase intervenţia militară din Cehoslovacia, suprimarea experimentului “socialismului cu chip uman” de către exponenţii socialismului tancurilor. Mario Vargas Llosa nu a renunţat la idealul justiţiei sociale, însă a înţeles că aceasta este o simplă himeră în absenţa libertăţilor politice. În consens cu Camus, el susţine moralitatea limitelor, ideea că scopul, oricât de înălţător, nu scuză mijloacele, că utopiile sunt indispensabile câtă vreme sunt relative şi se menţin în domeniul imaginaţiei, deci nu se transformă în reţete pentru subjugarea şi înjosirea individului. Liberalismul lui Mario Vargas Llosa este unul al lucidităţii, al modestiei epistemice şi al decenţei.

 

 

Adversar al oricărui despotism şi al religiilor seculare cu programe mântuitoare, al milenarismelor, el nu şi-a limitat criticile la Castro, Ortega, Chavez ori Evo Morales. Indignările lui Vargas Llosa nu sunt selective. Despre generalul Augusto Pinochet a scris în termeni la fel de duri, numindu-l “un ucigaş şi un hoţ”. Critica radicalismului de stânga este pentru Vargas Llosa incompletă dacă se ignoră obscurantismul autoritar al diverşilor caudillos de dreapta. Săptămânalul “The Economist” din 16 octombrie 2010 avea dreptate când scria cu prilejul acordării Premiului Nobel pentru literatură: “(…) dl. Vargas Llosa nu este doar cel mai complet scriitor latino-american, el este şi un gânditor care luptă pentru democraţie, pentru economia de piaţă şi libertatea individuală”.

În eseul despre gânditorul liberal Isaiah Berlin din volumul amintit, Vargas Llosa afirmă ca acesta este “un filosof reformist”, un apărător al suveranităţii individuale, convins deopotrivă de necesitatea schimbării şi a progresului social, ca şi de inevitabilele concesii pe care aceasta din urmă le impune celei dintâi. El crede în libertate ca într-o întreprindere alternativă pentru indivizi şi naţiuni, deşi este conştient de obligaţiile pe care condiţiile economice, culturale şi politice le impun acestei opţiuni pentru libertate. Un liberal autentic este un apărător al “pluralismului”, deci al toleranţei şi al coexistenţei diferitelor idei şi forme de viaţă, precum şi un adversar hotărât al oricărui despotism, fie el intelectual ori social. Textul de faţă este un fragment actualizat din articolul pe care l-am publicat in revista online “Literatura de azi”.

Adevărul tragic al vieţii: Mario Vargas Llosa şi condiţia umană – VOCILE DREPTEI > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/adevarul-tragic-al-vietii-mario-vargas-llosa-si-conditia-umana-1088764.html#ixzz2x589ULrK
http://literaturadeazi.ro/content/adev%C4%83rul-tragic-al-vie%C5%A3ii-mario-vargas-llosa-isaiah-berlin-%C5%9Fi-condi%C5%A3ia-uman%C4%83

 

 

Speranțe, mituri și nevroze postcomuniste

Revoluțiile din 1989-1991 au provocat pră­bușirea unor regimuri despotice bazate pe supremația fantasmelor ideologice afir­ma­te drept adevăruri ultime, infailibile. Vi­zi­u­nea marxistă utopică axa­tă pe comunitatea perfectă s-a tradus în statul po­li­ție­nesc și propagandistic le­ni­nist. Regimurile de tip so­vietic au generat critici din zone multiple: liberali, so­cial-democrați, con­serva­tori și naționaliști de varii coloraturi. Toți însă s-au opus experienței sufocante implicate de existența acestui sistem rigid, brutal și profund anchilozat. În asemenea condiții, nu putem fi surprinși de faptul că eșecul leninismului a deschis calea afi­r­mării unor fervente speranțe și iluzii.

Politologul lituanian Tomas Kavaliauskas a scris o analiză pătrunzătoare și captivantă a frustrărilor și spectrelor politice post­co­muniste. O colecție de eseuri profunde des­pre valorile liberale aflate în pericol în sistemele politice postcomuniste, volumul este și o contribuție importantă la dez­ba­te­rile contemporane privind distincția din­tre naționalismul liberal și cel iliberal (chiar antiliberal) și cauzele recrudescenței po­pu­lismului conservator în țări precum Slo­vacia, Ungaria, Polonia și România.

Kavaliauskas examinează cu succes ten­din­țele politice, sociale și culturale într-o re­giune de o maximă diversitate. El arată cum comunismul a creat propria versiune de civilizație cu practici subiective și co­duri normative specifice. Odată ce ase­me­nea constelații simbolice au dispărut, ele au fost înlocuite cu noi constructe mi­to­logice. Autorul dezvoltă creativ, dar și cri­tic ideile propuse de autori precum Jac­ques Rupnik, Zygmunt Bauman, Leonidas Donskis și Vacláv Havel. Am fost plăcut sur­prins de accentul pus pe conceptul de fantasme ale salvării, pe care l-am pro­pus într-un volum publicat la Princeton University Press în 1998 și apoi, ca pa­perback, în 2009 (Fantasmele salvării: na­ționalism, democrație și mit în Europa postcomunistă, Polirom, 1999, traducere de Magda Teodorescu).

Într-adevăr, așa cum remarcă și Ka­valia­uskas, spațiul postcomunist este bântuit de miraje mesianice, așteptări sociale ne­realizate și narațiuni ale excluderii, auto­victimizării și ale grandomaniei etno­cen­tri­ce. Întrebarea rămâne însă: ce s-a în­tâm­plat cu promisiunile umaniste și indi­vidualiste ale anului 1989, când societatea civilă a fost principala forță motrice, iar nu pasiunile etnice și de­magogia populistă? Cum ne putem explica persistența elitelor comuniste în aceste țări, metamorfozarea lor în­tr-o oligarhie cinică de afa­ceriști veroşi? Cum a fost posibil ca politicianul ma­ghiar Viktor Orbán, la un moment dat un personaj mo­derat și respectabil, să se transforme într-o personalitate auto­ri­tar conservatoare în ultimii ani?

Concentrându-ne asupra culturii politice și mai puțin asupra analizei instituționale, Kavaliauskas găsește răspunsuri con­vin­gă­toare în zona ideilor, mentalităților, pa­siunilor și pulsiunilor politice. Explorarea sensurilor libertății în politica post­co­mu­nistă este originală și filosofic persuasivă. Cartea este astfel o admirabilă etnografie politică și intelectuală, o invitație de a re­fuza stereotipurile și de angajare pe calea regândirii a ceea ce Ernest Gellner a nu­mit „condițiile libertății“. Amintind de dis­tincția făcută de filosoful liberal Isaiah Berlin dintre libertatea negativă și cea po­zitivă, Kavaliauskas meditează asupra pro­vocărilor enorme cu care sunt confruntate acele forțe (indivizi, partide, mișcări) care refuză colectivismul și facilitează acțiunea autonomă a ființelor umane.

Principala întrebare, așadar, este cum poa­te liberalismul să se angajeze pe o tra­iec­torie solidă, robustă și credibilă, nu doar din perspectivă doctrinară, ci și din punc­tul de vedere al acțiunii în societăți pro­fund traumatizate de memoria terorii ne­mijlocite și insidioase. Sau, în registru arend­tian: cum pot fi reconciliate gân­direa și acțiunea în căutarea emancipării civice? Acesta a fost sensul conceptului de liberalism al fricii, teoretizat de gân­di­toarea politică Judith Shklar – un li­be­ra­lism consolidat prin conștiința adâncă a con­secințelor tragice ale privațiunii de libertate. Kavaliauskas insistă judicios asu­pra rolului Papei Ioan Paul al II-lea în ar­ticularea unui discurs al libertății în di­rectă opoziție cu minciunile oficiale ale co­munismului. Dar contribuția lui Ioan Paul al II-lea la rezistența împotriva contagiunii fantasmelor salvării a fost importantă și pentru denunțarea antisemitismului, un fe­nomen dezlănțuit în regiune, ca dușman al valorilor creștine.

Volumul de față nu este doar o analiză pa­sionată și erudită a unor curente politice și intelectuale, dar și un avertisment lucid împotriva triumfalismului teleologic: „Chiar dacă tranziția pașnică în Europa Cen­trală a creat un mediu favorabil pentru construirea democrației, aș fi extrem de atent cu interpretarea acestei «povești de succes»“ (p. 53). Democrația liberală rămâne o realitate disputată, con­testată și fragilă. Noi forme de an­ti­ca­pi­talism ro­mantic și-au făcut apariția în ultimii ani, combinând deopotrivă teme și obsesii ale extremelor de stânga și de dreap­ta. În majoritatea țărilor est-euro­pene, reperul central al politicii liberal-democratice, fos­ta temă a triumfului li­beral postcomunist, societatea civilă, pare să fie în regres. Vestea bună este că moș­tenirile le­ni­nis­mului, pentru a folosi ter­menul propus de politologul Ken Jowitt, sunt pe cale de dispariție. Odată cu in­te­grarea în Uniunea Europeană, țările în cau­ză au depășit un prag intimidant de o colosală importanță. Vestea mai puțin în­cu­rajatoare este că acest spațiu geografic este încă bântuit de nevroze colective, de anxietăți și atavisme premoderne și, de fapt, antimoderne, an­ti­democratice si an­tipluraliste.

 

Recenzie apărută în revista International Affairs (Royal Institute of International Affairs, Chatham House), Vol. 89, No. 6, November 2013, pp. 1510-1511. Traducere de Bogdan C. Iacob.

// TOMAS KAVALIAUSKAS – Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts (Lanham, MD, Lexington Books, 2012)

Articol publicat in editia scrisa a Revistei 22:

http://www.revista22.ro/speran539e-mituri-537i-nevroze-postcomuniste-39726.html

 

 

 

Regimul Putin: Imperialism, brigandaj si memorie falsificata

Niciodata nu este prea tarziu pentru realism, luciditate si fermitate principiala. Niciodata nu este prea tarziu pentru reactii categorice de respingere a brigandajului in relatiile internationale. Niciodata nu este prea tarziu pentru ca lumea civilizata sa sanctioneze fara echivoc actiunile pirateresti. In “New York Times”, profesorul Michael McFaul de la Hoover Institution, Universitatea Stanford, pana acum cateva saptamani ambasadorul Statelor Unite la Moscova, examineaza natura experimentului dictatorial putinist. Textul este important pentru ca lumineaza combinatia de fantasme si iluzii care au guvernat atitudinile occidentale in raport cu un regim ostil visceral democratiei liberale si valorilor pluraliste. Reluind imaginea refolutiilor, acele sinteze de reforme si revolutii despre care vorbea istoricul britanic Timothy Garton Ash, as spune ca a sosit momentul ca NATO si UE, Occidentul in genere, sa renunte la fantasluzii.

Michael McFaul schiteaza acum echivalentul a ceea ce-a insemnat “Lunga Telegrama” a lui George Kennan in anii de dupa al II-lea razboi mondial, acel document fondator al unei politici care refuza capitularea in fata unui imperialism ideologic cinic, impertinent si arogant. Este acum limpede ca a sosit momentul unei noi politici de containment, de ingradire si indiguire a pornirilor expansioniste ale Kremlinului. Noului Razboi Rece declansat de Rusia lui Putin trebuie sa i se raspunda printr-o noua politica a rezistentei democratice globale. Una din cladirile de la Bruxelles ale Parlamentului European poarta numele sociaistului belgian Paul-Henri Spaak. Acesta, alaturi de crestin-democratii Maurice Schumann, Konrad Adenauer si Alcide de Gasperi, a inteles pericolul expansionist sovietic. Ar fi poate bine sa recitim ce spuneau acesti oameni de stat in anii in care confruntarea cu expansiunea Kremlinului lui Stalin atingea cote de maxima intensitate. In 1961, acest Cold Warrior primea Medalia Libertatii din partea presedintelui John F. Kennedy.

Profesorul McFaul cunoaste in chip remarcabil subteranele puterii moscovite si motivatiile ideologice ale putinismului. El deconspira rolul manipulativ al fantasmelor anti-americane plasmuite si diseminate de propaganda putinista.Aici nu este vorba doar de tehnici de constructie a unei stari de panica si indignare, atat de necesara la ceasul unor aventuri militare gen invazia din Crimeea, ci si de un set de mituri care n-0au disparut din arsenalulul doctrinar al Kremlinului. Tot asa cum, la Conferinta de infiintare a Cominformului din toamna anului 1947, Stalin, prin intermediul lui Jdanov, impunea un maniheism agresiv prin teoria celor doua “lagare” (cel al “pacii si progresului”, in frunte cu URSS, si cel al “razboiului si reactiunii” condus, fireste, de Statele Unite), Vladimir Putin imparte lumea in tabere ireconciliabil opuse, calca in picioare cu superbie dreptul international, actioneaza in functie de o serie de precepte ideologice obsesive. Originea acestora nu este greu de detectat.

Scrie Michael McFaul: “Asemeni secolului trecut, lupta ideologica dintre autocratie si democratie a revenit in Europa. Intrucat institutiile democratice nu au prins niciodata pe deplin radacini in Rusia, aceasta batalie nu a disparut integral vreodata. Astazi insa, societatile democratice trebuie sa recunoasca domnia lui Putin drept ceea ce este–autocratie–si sa imbratiseze lupta intelectuala si normativa impotriva acestui sistem cu aceiasi vigoare dovedita in luptele anterioare din Europa impotriva guvernelor antidemocratice”. Sustinerea opozitiei ruse este o prioritate la acest ceas de maxima gravitate. La fel, Putin trebuie sa inteleaga ca nu poate actiona cu impunitate imptriva altor foste republici din ceea ce a fost Uniunea Sovietica, inclusiv Moldova.

As adauga ca putinismul se bazeaza pe ideologia national-bolsevismului si a imperialismului eurasiatic, ambele cu puternice afinitati in directia fascismului. Faptul ca Putin se proclama “conservator” si se refera la viziunea lui Aleksandr Soljenitin despre viitorul Rusiei nu schimba datele. “Conservatorismul” sau este unul neo-stalinist, nicidecum unul democratic, iar anexarea numelui lui Soljenitin intr-un proiect politic cu certa ereditate kaghebista este o impostura. Pentru Soljentin drepturile omului erau esentiale. Pentru Putin, admiratorul lui Felix Dzerjinski si al lui Iuri Andropov, ele sunt un moft burghez. Prin actiunile sale, direct inspirate de traditia autocratica rusa si de aceea expansionista stalinista, ea insasi nascuta din mitul marxist-leninist al revolutiei mondiale, Vladimir Putin este deopotriva urmasul tarismului si al bolsevismului.

Am anticipat aceasta dinamica in cartea mea “The Devil in History”, tradusa in romaneste in 2013 la Humanitas de catre Marius Stan. Iata un fragment din textul american in care vorbesc despre salvationismul post-comunist si despre conexiunea dintre asumarea trecutului totaslitar si consolidarea valorilor liberale. In abesenta interiorizarii acestor valori, este naiv sa asteptam comportamente democratice din partea liderilor de la Kremlin, oricine ar fi acestia: “It also explains the power of Putin’s neo-authoritarian politics of “managed democracy” in a memory regime of institutionalized amnesia and historical falsification. As for Putin himself, he has abandoned the Yeltsin era’s adamant anti-Leninism and has become, especially since 2006, the proponent of an increasingly aggressive version of neo-Stalinist and neo-i mperialist restoration. The high school history textbook (dealing with the period 1945 to 1991) commissioned by the Kremlin and published in 2008 symbolizes the return to some of the most egregious Stalinist falsifications and a radical break with the legacies of glasnost. Putinism is an ideological conglomerate bringing together Great Russian nationalism, imperial authoritarianism, and a drive to restore the lost grandeur of the Stalin era. The narrative about the past offered by the Putin administration is the quintessential formula of ‘reconciliation without truth.’ In other words, we are dealing with an apocryphal reconciliation.”

http://www.rulit.net/books/the-devil-in-history-communism-fascism-and-some-lessons-of-the-twentieth-century-read-298694-75.html

Articolul lui Michael McFaul poate fi citit aici:

http://www.nytimes.com/2014/03/24/opinion/confronting-putins-russia.html?_r=0

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/

Să ții piept Răului: un articol de Ioana Pârvulescu

“Celor care l-au apărat pe Andrei Pleşu

Adevărul e că nimeni n-a vorbit în detaliu despre frumuseţea şi chiar măreţia mitingului de sâmbătă, 15 martie. El a fost judecat global, sec, în termeni abstracţi sau, eventual, în termeni de eficienţă. Încerc s-o fac aici, pornind de la forţa amănuntelor care nu înşală, de la acele secvenţe care nu pot fi trucate. Pentru mine, pe scena publică se dă acum o luptă între bine şi rău, exact ca-n romanele copilăriei: binele e uşor de văzut, răul e la fel de clar. E ca-n Dumas, şi nu ca-n Dostoievski, unde cele două, binele şi răul, sunt amestecate, astfel încât e greu să le distingi. La fel ca toţi cei care au venit la miting, ştiu exact cu cine ţin. N-am nici o urmă de îndoială, aşa cum, citind romanele copilăriei ţineam cu „bunii“ care erau buni până şi cu răii, pe când „răii“ erau răi şi cu bunii, şi cu răii.

La miting au luat parte oameni care citesc. Există ceva liniştitor pe chipul oamenilor care citesc, după cum există ceva neliniştitor pe faţa celor care nu citesc, de parcă te-ai aştepta, cum spunea cândva criticul Lucian Raicu, să iasă cine ştie ce monştri de acolo. Un reporter tv. se întreba unde ne sunt vedetele. Căuta, probabil, vedete mass-media, dintre cele fotogenice, strălucitoare, îmbrăcate de la marile case de modă şi numai bune de pus pe coperta vreunei reviste glossy. În locul lor, a văzut nişte oameni obişnuiţi, câţiva cu copii mici, destui cu părul alb, cu riduri lăsate pe chip de gânduri şi frământări, cu haine cuminţi, cu priviri cuminţi, cu vorbe cuminţi. De unde să ştie reporterul că erau chiar vedete: medici, matematicieni, arhitecţi, fizicieni, ingineri, profesori, literaţi, studenţi, filozofi – pe scurt acei oameni care fac lumea românească să reziste în ciuda politicienilor ei.

Obişnuiţi cu discreţia, aceşti oameni nu ştiau să răcnească aşa cum o fac alegătorii de ocazie, plătiţi la mitinguri de diverse partide, şi aduşi cu autobuzul. Se sfiau să strige, dar îşi ridicau cu o anume mândrie cărţile aduse de-acasă. Se simţeau bine vorbind despre ele şi arătându-şi-le unul altuia, ca să le compare, scoţând din genţi şi sacoşe diverse ediţii ale volumelor scrise de Andrei Pleşu, de la Despre îngeri la Comédii la porţileorientului, de la Limba păsărilor la Chipuri şi măşti ale tranziţiei. Nu erau luate întâmplător, fiecare alegere însemna ceva. Ediţia 1988 din Minima moralia era în mâna multora şi am auzit o discuţie între două doamne care comparau coperţile, dintre care una era tare hărtănită. „Pentru că am tot împrumutat-o!” a explicat doamna. La plecarea de acasă, fiecare se uitase, probabil, în „raftul cu Pleşu”, cum a spus cineva, şi-şi alesese „arma”. Cartea împotriva vijeliei politice, a vijeliei istoriei, a vijeliei corupţilor, a celor fără coloană vertebrală –, aşa am interpretat gesturile celor care ţineau în mână puterea cuvântului scris. Uitând o clipă motivul mitingului, oamenii îşi arătau unii altora însemnările şi sublinierile de pe pagini şi evocau impresii de lectură, iar când ridicau mâna, vântul puternic al zilei de sâmbătă se izbea de copertele cărţilor citite. Încă puţin, şi mitingul se putea transforma într-un colocviu sui generis pe tema scrierilor lui Andrei Pleşu. Era ceva optimist pe figurile celor prezenţi, în ciuda revoltei lor: bucuria terapeutică de a şti că împărtăşesc aceleaşi cărţi, aceleaşi valori.

Cineva, pentru că nu-şi adusese „un Pleşu“ de acasă, cumpărase pe loc, de la librărie, un titlu adecvat cu motivul mitingului: Obscenitatea publică. Altcineva renunţase să plece în weekend ca să fie de faţă. Erau mulţi care nu-şi adusesera cărţi, însă le purtau în ei, dacă nu învăţate pe dinafară, ca în Fahrenheit 451, cel puţin asimilate astfel încât să nu poată fi victime ale manipulărilor. Cât despre mine, pentru că mi-a fost greu să aleg, venisem cu trei cărţi: Minima moralia, prima ediţie, şi, cum Parabolele lui Iisus era un volum greu de manevrat, luasem în loc Note, stări, zile. Alături de ele, aveam şi Apel către lichele care, deşi nu e scrisă de Andrei Pleşu, se arăta, cu siguranţă, foarte potrivită cu motivul mitingului.

O doamnă din mulţime mi-a povestit că, întrebată de un reporter de ce suntem aşa cum suntem, i-a dat răspunsul lui Dimitrie Gusti: „Poporul nostru e, încă, neisprăvit”. Eu cred că, în sfioasa lui dârzenie, mitingul de sâmbătă a fost de ispravă. Cât timp se răspunde răului în felul acesta, putem fi optimişti.”

Articol apărut pe LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/03/20/despre-un-miting-contra-raului/