Să ții piept Răului: un articol de Ioana Pârvulescu

“Celor care l-au apărat pe Andrei Pleşu

Adevărul e că nimeni n-a vorbit în detaliu despre frumuseţea şi chiar măreţia mitingului de sâmbătă, 15 martie. El a fost judecat global, sec, în termeni abstracţi sau, eventual, în termeni de eficienţă. Încerc s-o fac aici, pornind de la forţa amănuntelor care nu înşală, de la acele secvenţe care nu pot fi trucate. Pentru mine, pe scena publică se dă acum o luptă între bine şi rău, exact ca-n romanele copilăriei: binele e uşor de văzut, răul e la fel de clar. E ca-n Dumas, şi nu ca-n Dostoievski, unde cele două, binele şi răul, sunt amestecate, astfel încât e greu să le distingi. La fel ca toţi cei care au venit la miting, ştiu exact cu cine ţin. N-am nici o urmă de îndoială, aşa cum, citind romanele copilăriei ţineam cu „bunii“ care erau buni până şi cu răii, pe când „răii“ erau răi şi cu bunii, şi cu răii.

La miting au luat parte oameni care citesc. Există ceva liniştitor pe chipul oamenilor care citesc, după cum există ceva neliniştitor pe faţa celor care nu citesc, de parcă te-ai aştepta, cum spunea cândva criticul Lucian Raicu, să iasă cine ştie ce monştri de acolo. Un reporter tv. se întreba unde ne sunt vedetele. Căuta, probabil, vedete mass-media, dintre cele fotogenice, strălucitoare, îmbrăcate de la marile case de modă şi numai bune de pus pe coperta vreunei reviste glossy. În locul lor, a văzut nişte oameni obişnuiţi, câţiva cu copii mici, destui cu părul alb, cu riduri lăsate pe chip de gânduri şi frământări, cu haine cuminţi, cu priviri cuminţi, cu vorbe cuminţi. De unde să ştie reporterul că erau chiar vedete: medici, matematicieni, arhitecţi, fizicieni, ingineri, profesori, literaţi, studenţi, filozofi – pe scurt acei oameni care fac lumea românească să reziste în ciuda politicienilor ei.

Obişnuiţi cu discreţia, aceşti oameni nu ştiau să răcnească aşa cum o fac alegătorii de ocazie, plătiţi la mitinguri de diverse partide, şi aduşi cu autobuzul. Se sfiau să strige, dar îşi ridicau cu o anume mândrie cărţile aduse de-acasă. Se simţeau bine vorbind despre ele şi arătându-şi-le unul altuia, ca să le compare, scoţând din genţi şi sacoşe diverse ediţii ale volumelor scrise de Andrei Pleşu, de la Despre îngeri la Comédii la porţileorientului, de la Limba păsărilor la Chipuri şi măşti ale tranziţiei. Nu erau luate întâmplător, fiecare alegere însemna ceva. Ediţia 1988 din Minima moralia era în mâna multora şi am auzit o discuţie între două doamne care comparau coperţile, dintre care una era tare hărtănită. „Pentru că am tot împrumutat-o!” a explicat doamna. La plecarea de acasă, fiecare se uitase, probabil, în „raftul cu Pleşu”, cum a spus cineva, şi-şi alesese „arma”. Cartea împotriva vijeliei politice, a vijeliei istoriei, a vijeliei corupţilor, a celor fără coloană vertebrală –, aşa am interpretat gesturile celor care ţineau în mână puterea cuvântului scris. Uitând o clipă motivul mitingului, oamenii îşi arătau unii altora însemnările şi sublinierile de pe pagini şi evocau impresii de lectură, iar când ridicau mâna, vântul puternic al zilei de sâmbătă se izbea de copertele cărţilor citite. Încă puţin, şi mitingul se putea transforma într-un colocviu sui generis pe tema scrierilor lui Andrei Pleşu. Era ceva optimist pe figurile celor prezenţi, în ciuda revoltei lor: bucuria terapeutică de a şti că împărtăşesc aceleaşi cărţi, aceleaşi valori.

Cineva, pentru că nu-şi adusese „un Pleşu“ de acasă, cumpărase pe loc, de la librărie, un titlu adecvat cu motivul mitingului: Obscenitatea publică. Altcineva renunţase să plece în weekend ca să fie de faţă. Erau mulţi care nu-şi adusesera cărţi, însă le purtau în ei, dacă nu învăţate pe dinafară, ca în Fahrenheit 451, cel puţin asimilate astfel încât să nu poată fi victime ale manipulărilor. Cât despre mine, pentru că mi-a fost greu să aleg, venisem cu trei cărţi: Minima moralia, prima ediţie, şi, cum Parabolele lui Iisus era un volum greu de manevrat, luasem în loc Note, stări, zile. Alături de ele, aveam şi Apel către lichele care, deşi nu e scrisă de Andrei Pleşu, se arăta, cu siguranţă, foarte potrivită cu motivul mitingului.

O doamnă din mulţime mi-a povestit că, întrebată de un reporter de ce suntem aşa cum suntem, i-a dat răspunsul lui Dimitrie Gusti: „Poporul nostru e, încă, neisprăvit”. Eu cred că, în sfioasa lui dârzenie, mitingul de sâmbătă a fost de ispravă. Cât timp se răspunde răului în felul acesta, putem fi optimişti.”

Articol apărut pe LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2014/03/20/despre-un-miting-contra-raului/

Comments are closed.

%d bloggers like this: