Fara Stalin, ar fi ramas un nimeni. Gratie lui Stalin, a devenit stapanul absolut al unei tari numita Romania. Gheorghiu-Dej a fost un stalinist convins și consecvent, un fanatic care a îmbrățișat cu ardoare ideile lui Stalin și a fost șocat, chiar revoltat, de denunțarea cultului personalității de către Nikita Hrușciov. Declarația PMR în problemele mișcării comuniste internaționale a fost adoptată, acum cinci decenii, din inițiativa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cum am scris aici, a fost vorba de Carta stalinismului national din Romania. Merită, cred, sa ne ocupam de personalitatea liderului totalitar de la București. Revin la unele amintiri analitice și adaug alte elemente ce mi se par necesare portretizării sale adecvate.
Adoratorul lui Stalin
Pentru Dej Stalin era un idol absolut. Vreme de 11 ani, în închisori și lagăre, trăise cu gândul la Stalin. Studiase cu ardoare “Problemele leninismului”, memororase pagini intregi din acea gramatica a totlaitarismului care a fost “Cursul Scurt de istorie al PC (b) al URSS”. Litera din paranteza (mentinuta pana in octombrie 1952) se referea la identitatea bolsevica a partidului lui Lenin si Stalin. Identificarea lui Dej cu interpretarea stalinista a bolsevismului a fost totala, neconditionata si indefectibila. Ceea ce nu înseamnă că Ana Pauker nu-l adora pe Stalin, ci doar că venerația ei, de militantă a Cominternului, trecuta prin indoctrinarile anilor 30, era cumva diferită.
Dacă Tito a reușit, până la un punct, să se “de-stalinizeze” mental, Dej nu a ajuns niciodată la convingerea că sistemul avea carențe insolubile și că problema terorii staliniste nu era una ce ținea exclusiv de psihologia despotului sociopat de la Kremlin. „Declarația” nu a fost un manifest anti-stalinist, ci unul anti-hrușciovist. Nu se poate însă nega și elementul anti-hegemonic din linia politică a ultimului Dej. În plus, realismul lui Dej în relațiile cu Vestul (o moderație dezvoltată sub influența lui Ion Gheorghe Maurer), ajunsese la punctul coliziunii cu aventurismul lui Hrușciov.
Criza rachetelor a contat imens, dar si spaima lui Dej si a echipei sale ca sovieticii ar putea impune reabilitarea victimelor comuniste din anii 50 (Patrascanu, de pilda). In timpul Plenarei CC al PMR care a discutat si aprobat Declaratia, Dej il iscodea pe Barbu Zaharescu, reprezentantul PMR in colegiul de redactie al revistei “Problemele pacii si socialismului” cu sediul la Praga, despre dinamica reabilitarilor din Cehoslovacia, inclusiv despre abordarea afacerii Slansky. Asemeni lui Dej, liderul de la Praga, Antonin Novotny, participase cu zel la teroarea stalinista de la inceputul anilor 50 si era extrem de iritat de valul destalinizarii hruscioviste. O lectura simpotomatologica a interventiilor (extrem de frecvente) ale lui Dej in timpul lucrarilor plenarei ar putea releva care erau obsesiile sale in ultima perioada de viata. Intre acestea, teama ca presiunile lui Hrusciov ar putea cataliza atitudini anti-staliniste si in Romania. Dej era constient de natura subreda a socuului pe care se inalta, metaforic vorbind, statuia sa…
Unde de șoc: Declaratia si Cartierul Primaverii
Cum am mai spus, am fost amic cu nepotul lui Dej, Gheorghe, copilul Licăi Gheorghiu, fiica dictatorului. I se spunea Ghiță, era un băiat cu ochii negri, de o mare intensitate. La fel mi-l descria tatăl meu pe tânărul Gheorghiu, pe vremea când îl întâlnise la Doftana (1935-1937). Colegul meu nu era cultivat, dar îl interesa istoria, era modest ca stil, în plus era generos. Ghiță și surorile sale au fost adoptați de bunic în 1963. Si-au schimbat numele din Popescu (după tatăl lor, Marcel Popescu, fost ministru al Comerțului Exterior, debarcat în clipa când Lica a decis să divorțeze), era în perioada legăturii intime cu doctorul Gheorghe Plăcințeanu, care avea să fie arestat și practic lichidat în temnițele regimului. Au schimbat și școala: au venit toți trei de la Liceul „Caragiale” din Piața Dorobanți la noul Liceu nr. 24 de pe strada Grădina Bordei, lângă televiziunea din epocă. Actualul Liceu „Jean Monnet”.
Acolo am fost și eu elev între 1963 și 1970, când am dat bacalureatul. Chiar și după moartea lui Dej, familia Licăi avea parte de privilegii (medici personali, medicamente, aprovizionare specială). Ghiță împărțea fără probleme țigări Rothmans. În anii facultății nu ne-am văzut, el a făcut Politehnica. Dar am reluat prietenia prin 1975 când am petrecut multe ceasuri, inclusiv la el acasă măcar o singură dată (adică la Lica), pe actuala stradă Atena, vorbind despre sistem, despre Dej, despre Ceaușescu, despre Nicu. Era amic cu acesta, dar țin minte că Lica se opunea ca „delfinul” să mai vină pe la ei.
Nu l-am întâlnit personal niciodată pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. N-am vorbit niciodată cu el. L-am zărit de câteva ori: mai de-aproape ori mai de departe. Tatăl meu fusese exclus din PMR în februarie 1960, fusese anchetat la Comisia Controlului de Partid începând din septembrie 1958 ca lider al unui „grup fracționist, antipartinic”. Aceste informații pot fi găsite în volumul de documente consultate de Comisia Prezidențială de Analiză a Dictaturii Comuniste apărut la Humanitas în 2009 (editori Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu).
Eram mai aproape de Nicu Ceaușescu și Lena Răutu: veneam toți trei de la Liceul „Petru Groza”. Un prieten apropiat era Andrei Manoliu, fusesem colegi de creșă, de cămin, mergeam la el acasă. Până în 1965, tatăl său, un excelent specialist în boli contagioase, Nicolae Manoliu, ilegalist evreu-maghiar originar din Oradea, a fost directorul Spitalului Elias. Culmea este că de Ghiță m-am apropiat la orele obligatorii de tâmplărie. Eu eram total incapabil să fac ceea ce ni se cerea. Nu am fost și nu voi fi vreodată un bricoleur. Ghiță avea un talent nativ în asemenea îndeletniciri. Așa că el făcea și ceea ce ar fi trebuit să fac eu. Trișam împreună, primeam o notă mare pentru ceea ce făcuse el.
Îmi aduc aminte că în februarie 1965 a murit G. Călinescu. În „Scînteia”au apărut articole, un necrolog impresionant, s-a publicat poemul lui Călinescu de adeziune la regim, „Eram barbatul care…”. Din câte știu, deși grav bolnav el însuși, Dej a mers împreună cu Leonte Răutu, membru supleant al Biroului Politic și șeful suprem al propagandei și culturii, să-l viziteze pe autorul „Scrinului negru” pe patul de moarte. Aflând despre moartea lui Călinescu, Ghiță ne-a întrebat, pe mine, pe Zaza Ioanid, pe Lena, cine a fost Călinescu. Eram răi pe vremea aceea și i-am răspuns bășcălios: „Un textilist fruntaș, Erou al Muncii Socialiste”. S-a uitat stingherit și ne-a spus: „M-am prins, vă bateți joc de mine”.
Mai țin minte că în aprilie 1968, după ce „Scînteia” a publicat textul cuvântării lui Ceaușescu la prelucrarea cu activul de partid al Municipiului București a Plenarei la care au fost reabilitați Pătrășcanu, Foriș, Doncea, Petrescu, Miron Constantinescu precum și militanții asasinați în URSS în timpul Marii Teori (Saşa Dobrogeanu-Gherea, Timotei Marin, Elena Filipovici, Imre Aladar, Marcel Pauker, David Fabian, Eugen Rozvany și atâția alții) Ghiță a vrut să stea de vorbă cu mine. Mi-a spus că din ce știa el de la bunicul său, Miron Constantinescu era un om de o mare cruzime. Era foarte frământat de chestiunea Pătrășcanu. Mi-a spus că nu va înțelege niciodată ce a fost între bunicul său și acel om. Nu-și apăra bunicul, era întristat, ba chiar, aș zice, profund tulburat. În cuvântarea publicată pe prima pagină a „Scînteii”, Ceaușescu proclama acuzator: „Toate aceste fapte îl acuză pe Alexandru Drăghici, care le-a înfăptuit, îl acuză și îl condamnă pe Gheorghiu-Dej, care le-a ordonat și le-a patronat”. Îmi dau seama ce-a fost în sufletul lui Ghiță când a citit acel discurs.
Nu vreau să cădem în capcana a ceea ce se cheamă determinismul retroactiv. Nu vreau să proiectez în trecut informații și concluzii ale prezentului. În plus, repet, n-am fost în proximitatea imediată a lui Dej. Știam însă că fusese direct implicat în acțiuni criminale în urma cărora suferiseră, chiar muriseră oameni.
Rumori, soapte, temeri
Părinții mei erau apropiați prieteni cu doctorul Gabriel Barbu, istoric al medicinei, lucrase cu mama la Institutul de Igienă și Sănătate Publică, fuseseră „zburați” împreună în 1962. În memoriile sale, apărute la Humanitas, doctorul Gheorghe Brătescu, soțul Taniei Pauker, fiica Anei, povestește acel episod. Ne vedeam cu doctorul Barbu (avea o voce răgușită, parcă mereu gată să dispară) și cu soția acestuia, Cora care era director adjunct, cred, la Standardizare. Mi s-a spus că era sora lui Emil Calmanovici. Am întrebat (aveam 10-11 ani) cine este Calmanovici. Mi s-a răspuns (cred că mama) că a fost un om onest care a murit în condiții tragice. Mi s-a mai spus să nu vorbesc cu nimeni pe acest subiect. I-am auzit pe parintii mei soptind numele lui Mirel Costea, cumnat si el cu Calmanovici, ilegalist faimos si influent care s-a sinucis in 1951.. Ulterior, la Plenara din aprilie 1968, Calmanovici, un mare idealist, un om care și-a donat averea și viața partidului comunist, victimă a regimului pe care l-a adorat, a fost reabilitat alături de Pătrășcanu, Koffler și ceilalți acuzați din macabra înscenare din aprilie 1954.
La noi în casa s-a vorbit întotdeauna în termeni admirativi despre Lucrețiu Pătrășcanu. Tatăl meu, care răspundea prin 1934-1935 pe linie de UTC de ceea ce se chema resortul studențesc din București, îl cunoscuse pe Pătrășcanu (nume conspirativ Andrei). Îl privea ca pe un intelectual de mare clasă. În condițiile atât de paupere ale marxismului românesc, evident că Pătrășcanu strălucea. În plus, este ușor de imaginat ce însemna pentru junele revoluționar basarabean care era Leonid Tismineţki să stea de vorbă cu cineva care îl cunoscuse pe Lenin.
În vara anului 1964 se aniversau două decenii de la lovitura de stat de la 23 august (se vorbea atunci de insurecția antifascistă). Apăreau tot felul de texte în „Scînteia” menite să celebreze rolul decisiv al lui Dej. Între alții, inchizitorul de la Comisia Controlul de Partid, generalul de securitate Ion Vinţe (János Vincze) a scris un grețos encomium în care îi denunta, a mia oară pe trădătorii Pătrășcanu, Koffler, Luca precum și pe deviatorii de toate culorile și direcțiile. Tatăl meu mi-a spus să nu cred aceste lucruri. Despre Pătrășcanu, mi-a zis, nimic din ce se scrie acolo e adevărat. Dar, din nou, m-a avertizat să nu vorbesc cu nimeni. Știa că sunt amic cu Nicu Ceaușescu, deci pericolul era cât se poate de real ca eu să nu-mi țin gura.
Era momentul gloriei maxime pentru Dej, venisera la Bucuresti personalitati din intreaga lume comunista, delegatia sovietica il avea in frunte pe Anastas Mikoian, presedintele Prezidiului Sovietului Suprem, cea chineza de vicepremierul Li Sien-nien, liderul suprem se scalda in osanale si ditirambi. G. Calinescu, in “Contemporanul”, scria ca doar un Donatello ar fi fi putut sa sculpteze cum s-ar fi cuvenit bustul acestui erou national. Pe 14 octombrie se anunta demiterea lui Hrusciov din functiile de prim-secretar al CC al PCUS si de presedinte al Consiliului de Ministri al URSS. Succesorii sai, Leonid Brejnev si Alexei Kosighin, inchideau cartea destalinizarii. Incepea un nou inghet. Dej se simtea, si chiar era, triumfator. Ajunsese la o relatie amicala cu Tito, se bucura de stima lui Mao, primea mesaje favorabile dinspre Paris si Washington.
In martie 1965, auzisem în casă că Dej se afla în agonia finală, apăreau anunțuri semnate de o comisie medicală în „Scînteia”. Între semnatari era și medicul personal al lui Dej, un om de care am fost foarte apropiat, conferențiarul de medicină internă de la IMF, șeful unei secții din Spitalul „Elias”, marele diagnostician Leon Bercu. Acesta, ca și șoția sa doctorița Lucia Berdicev, erau apropiați prieteni ai sorei tatălui meu. Dictatorul isi nimicise adversarii, nu-l mai contesta nimeni in partid. Ingenuncheasera si veteranii ceferisti, si Miron Constantinescu. Se pregatea pentru ani lungi de domnie. Finalul a fost fulgerator. Dej a mai apucat sa voteze in “alegerile” pentru Marea Adunare Nationala. Discursul sau televizat a fost lugubru, se vedea ca nu mai are mult de trait. A incetat din viata pe data de 19 martie 1965.
Bucureşti, 24 martie 1965 „Fototeca online a comunismului românesc”, Cota: 134/1954
http://www.evz.ro/gheorghe-gheorghiu-dej-micul-stalin-de-la-bucuresti-i-.html
http://www.evz.ro/gheorghe-gheorghiu-dej-micul-stalin-de-la-bucuresti-ii.html
http://www.evz.ro/gheorghe-gheorghiu-dej-micul-stalin-de-la-bucuresti-iii.html
Recomandari:
http://www.lapunkt.ro/2013/03/18/19-martie-1965-poporul-nostru-cinsteste-memoria-tovarasului-dej/
http://www.humanitas.ro/humanitas/fantoma-lui-gheorghiu-dej
http://www.humanitas.ro/humanitas/cartea-pre%C5%9Fedin%C5%A3ilor
http://adevarul.ro/cultura/istorie/independenta-libertate-1_534a6ef20d133766a8be3a4a/index.html
tismaneanu.wordpress.com 