De ce contează Monica Lovinescu: Să poţi respira în anotimpul dispreţului

Obsesia şi frica Securităţii a fost mereu cauza apariţiei unor nuclee intelectuale autonome. Tocmai de aceea s-a recurs la toate metodele (delaţiunea, corupţia, şantajul) pentru a menţine lumea culturală sub o cît mai strictă supraveghere. S-au născocit metode insidioase de cooptare, înregimentare, strivire a şirei spinării. Naţionalismul de paradă şi pretinsul antisovietism (în fapt, un stalinism pe cît de obscurantist, pe atît de anacronic) au fost folosite ca raţionalizări ale atîtor prăbuşiri etice ( Virgil Ierunca observă cu şocată tristeţe convertirea unei Zoe Buşulenga la tezele primitive ale tartorului stalinist Leonte Răutu).  1968 a fost anul cînd liderii PCR au înţeles că a continua pe calea reformelor (atîtea cîte au fost, modeste şi ruşinate de ele însele) riscă să ducă la dezagregarea monolitului totalitar. Orice ar scrie un Niculescu-Mizil în memoriile sale, Ceauşescu şi aghiotanţii săi nu au simpatizat niciodată cu suflul libertăţii de la Praga. Au rămas înţepeniţi în dogma „rolului conducător” al partidului unic.

În clipa cînd partidul şi securitatea iau sub protecţia lor protocronismul, o ideologie autarhică şi megalomană, Monica Lovinescu îşi îndreaptă tirul criticii către propovăduitorii acestui bîlci al vorbelor.  În ianuarie 1985 comentează delirul versificator al „bardului antisemit al erei Ceauşescu”. Observă în panegiricile lui Vadim tentativa slugilor lui Ceauşescu de a-i atribui „demiurgului” statutul de întemeietor al unei noi epoci, diferită radical de cea a lui Dej. Iată o mostră de închinăciune vadimista: „Căci de aproape 20 de ani/Mai viu se –aprinde soarele în steme/Suntem mai liberi şi mai suverani/Partid şi ţară străbătînd prin vreme./Avem în frunte un bărbat de seamă/E Ceauşescu, vajnic patriot”. Acestui „vajnic patriot”, proclamă Vadim, naţiunea îi datorează Metroul şi Canalul. Mai ales Canalul…

Examinînd acest elefantiazis al servilismului, Monica Lovinescu pronunţă diagnosticul fără drept de apel: maladia se numeşte „vadimită cronică”. Este vorba de un text antologic pentru diagnosticarea lichelismului în forma sa cea mai deşănţată. Spun lichelism pentru că personajele care au parazitat viaţa literară susţinînd poziţiile oficiale, toţi aceşti Barbu, Păunescu, Săraru, Titus Popovici, Paul Anghel, Ion Dodu Bălan, Ungheanu, Nicolae Dragoş şi cîţi alţii, toţi cei care au demisionat moral (dacă morală vor fi avut vreodată), nu erau nişte zeloti, precum predecesorii lor din anii 50. Nu erau fanatici nici satrapii presei şi editurilor: Popescu-Dumnezeu, E. Florescu, Dulea. Nu erau fanatice nici Suzana Gâdea, Aneta Spornic şi Tamara Dobrin. Le plăcea puterea, se simţeau perfect pe postul de inchizitori.

Iată aşadar simptomele acestei patologii a spaţiului cultural al stalinismului tîrziu din România: „stahanovismul plecăciunii, faraonismul limbajului, sfidarea realităţii celei mai evidente şi imediate, batjocorirea marilor nume ale trecutului istoric şi cultural prin invocarea lor contra firii.  Într-un cuvînt, un naţionalism de vorbe goale, vînt şi faţadă, ce desfigurează, murdăreşte prin deriziunea planificată patriotismul real. … Nici cei mai înverşunaţi duşmani ai noştri n-au reuşit să ne deznaţionalizeze mai tare decît o fac metodic cei atinşi de vadimita cronică, acoperind zi de zi şi clipă de clipă tot ce e valoare românească a trecutului sub mormanul de ridicol al exaltării lor de comandă”.  O comandă care s-a tradus în avantaje politice, tiraje masive, influenţă în cercurile supreme ale securităţii şi aparatului ideologic. Pentru că de fapt vadimita a fost boala acestor instituţii specializate în eternizarea mlaştinii morale. Invocarea trecutului, a marilor personalităţi culturale în compania lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu este un oribil sacrilegiu: „Măscăricii aceştia de curte ne transformă istoria într-un circ cu clovni trişti, iar prezentul într-un rîs isteric schimonosind, prin acest rictus permanent, chipul ţării”. Cititorii mai tineri cu greu îşi pot imagina efectul eliberator al rostirii unor asemenea cuvinte la „Europa Liberă”. Eseurile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca ne-au ajutat să respirăm într-un anotimp al dispreţului.

Repugnanta maladie este nevindecabilă. Contractarea bolii nu se întîmplă nici accidental, nici involuntar: „nu există în acest context bolnavi nevinovaţi. De vadimita cronică sunt direct responsabili toţi cei care o au. Nimeni nu se poate molipsi dacă nu o vrea. … Mai există, uitasem, o caracteristică a acestei boli: sleieşte, cînd îl ai, talentul. Uitasem, deoarece cel mai adesea tocmai pentru că nu talente molipseşte de vadimita cronică. Exact ca în cazul lui Corneliu Vadim Tudor”.(Est-etice/Unde scurte, IV, Humanitas, 1994). Cînd cuvintele sînt siluite, iar saltimbancii ideologici îşi fac mendrele fără ruşine, intelectualii critici nu pot tăcea. Cum scrie Virgil Ierunca: „Sunt singurii care înfruntă impostura activă şi activistă a puterii, făcînd din dezvăluirea adevărurilor un imperativ pe cît de situat, pe atît de categoric”. (Trecut-au anii, Humanitas, 2000)

Articol apărut pe Literatura de azihttp://literaturadeazi.ro/content/de-ce-contează-monica-lovinescu-să-poţi-respira-în-anotimpul-dispreţului

Comments are closed.

%d bloggers like this: