Recitirea stalinismului

Un text pe LaPunkt de Adrian Cioflâncă (http://www.lapunkt.ro/2014/06/17/recitirea-stalinismului/):

dosarul_stalin

Rezum aici prezentarea pe care am făcut-o la lansarea cărții semnate de Vladimir Tismăneanu și Marius Stan, Dosar Stalin. Genialissimul generalissim, abia apărută la Curtea Veche. Lansarea a avut loc pe 16 iunie 2014, la Cărturești Verona, în prezența autorilor.

Așadar, o nouă carte despre Stalin și stalinism. Ne putem întreba la ce e bună încă o carte, ce am avea de aflat nou, după ce s-a scris decenii la rând pe această temă, după ce au fost răscolite tone de arhive, după ce Vladimir Tismăneanu însuși a scris enorm despre comunism. De ce revenim obsesiv asupra subiectului? De ce ne mai interesează Stalin, la peste 60 de ani de la moartea dictatorului?

O explicație ar fi așa numita „criză a imaginației” de după al doilea război mondial. Lumea a fost șocată de atrocitățile fără precedent comise în prima jumătate a secolului, de subjugarea totalitară și de servitutea voluntară a zeci de milioane de oameni. Conștiința modernă nu avea instrumente cognitive și aparatul conceptual necesar pentru a înțelege în profunzime furtunile ideologice ale secolului și efectele lor (termeni precum „totalitarism”, „genocid”, „crime împotriva umanității” au fost inventați și teoretizați abia la mijlocul secolului). Această stupefacție intelectuală, încă nestăpânită, în fața „răului radical” (Hannah Arendt via Kant) este sursa volumului imens de literatură științifică pe tema comunismului și Holocaustului.

Apoi, să nu uităm, în Europa de Est avem discuții în condiții de libertate intelectuală abia de 25 de ani. Comunismul avea obiceiul curios că ținea arhive detaliate pe care nu le vedea mai nimeni. Iar virusul secretomaniei a supraviețuit după 1989. Arhivele s-au deschis cu adevărat, în România, de doar câțiva ani, dar nu știm ce se mai ține sub cheie. În Rusia, s-au deschis întrucâtva în timpul lui Boris Elțân și s-au închis la loc, în mare parte, în timpul lui Vladimir Putin. Acest lucru, nu doar invazia din Ucraina, spune multe despre tipul de regim pe care îl construiește Putin.

Vladimir Tismăneanu a văzut în premieră documente inedite încă de la începutul anilor ’90, știind unde să întrebe în cadrul sistemului bizantin și secretos de atunci, forțând uși și utilizând capitalul de relații de care dispunea. Și a continuat să citească în arhive – a venit recent la sala de lectură a CNSAS. Fără documente nu ar fi putut scrie Stalinism pentru eternitate, care a fost reeditată recent la Humanitas, și celelalte cărți despre istoria comunismului.

Dar istoria se bazează nu doar pe lectura documentelor, ci și pe recitirea lor. Matei Călinescu a scris o carte superbă despre relectură și știm de la el că re-citirea este un exercițiu care presupune un anumit profesionalism al lecturii, bazat pe analiză și recontextualizare, pe un efort reflexiv și autoreflexiv. Cărțile lui Vladimir Tismăneanu sunt o formă de relectură liberală a stalinismului pornind de la propria experiență bio-bibliografică.

După ce și-a construit cariera scriind cărți academice după rețete clasice, respectând standardele universitare occidentale, Vladimir Tismăneanu ne propune de câțiva ani noi tipuri de cărți: bazate pe dialog cultural și interdisciplinar, pe translația continuă între trecut și prezent, pe muncă de teren, autobiografie, autoreflexivitate și intertextualitate. Cine îl cunoaște pe Vladimir Tismăneanu îl identifică imediat cu memoria sa prodigioasă. O simplă discuție cu el este un examen dificil și nu este recomandată persoanelor obosite și fără lecturile la zi. Dar Vladimir mai are o înzestrare importantă: i-aș spune oralitatea academică. Ultimele sale cărți au fost vorbite înainte, într-o discuție particulară, într-un dialog cu prieteni sau neprieteni, ori în fața unui public. Vladimir este stimulat, mai mult decât alții, de dialogul cu prietenii, iar dialogul este un instrument autoreflexiv.

Așa s-a născut și această carte, bazată pe schimbul de idei, într-un dialog peste ocean de un an de zile, cu Marius Stan. Proiectul „Dosarul Stalin” a debutat în martie 2013, la 60 de ani de la moartea „genialissimului generalissim”, pe platformele Contributors și La Punkt. Au mai scris în cadrul acestui proiect Ioan Stanomir, Bogdan Cristian Iacob, Cristian Vasile, Alexandru Gussi, Doina Jela, Luminița Marcu și subsemnatul. Dialogul dintre Vladimir Tismăneanu și Marius Stan a fost consistent, de lungă durată și afin tematic, astfel încât a luat curând forma unui proiect de carte.

Relectura liberală a stalinismului este cea mai bună armă împotriva acestuia. Știm obsesia lui Stalin de a fixa istoria într-un canon a cărui nerespectare aducea execuția sau dizgrația. Holly Case a scris un text foarte bun despre Stalin ca editor. Pe Stalin, ni-l imaginăm ca o brută patibulară și până la urmă asta a și fost. Dar ca să-l înțelegem trebuie să știm că avea o bibliotecă de 20.000 de volume, că era mai bine educat decât Hitler, că în perioada ascensiunii politice umbla mereu cu mașina de scris la el, că era un editor apreciat (care a avut îndrăzneală să-i respingă lui Lenin 47 de articole date la „Pravda”). Spre deosebire de Hitler, care se percepea ca un vizionar care indica direcții, proiecta curajos, dar nu făcea micromanagement, Stalin era un birocrat care stătea la birou până noaptea târziu și filtra toate documentele importante ale puterii, corectând și scriind pe marginea lor cu celebrul creion albastru. Acest model a fost emulat de Gheorghiu–Dej (care folosea creioane albastre, verzi și roșii). În sens larg, ideea de editare era consubstanțială puterii staliniste, pentru că autoratul este în strânsă legătură cu ideea de autoritate, iar corectura, selecția, ștergerea și suprascrierea erau instrumente de putere în ultimă instanță. Cu creionul albastru, a fost decisă situația a mii de oameni sau a unor țări (de exemplu, au fost confirmate procentele cu sferele de influență din negocierea cu Churchill). Ar trebui scris mai mult despre imaginarul textualist al liderilor comuniști.

Vladimir Tismăneanu și Marius Stan demonstrează încă o dată, din noi unghiuri de vedere, că fără ideologie regimul comunist nu poate fi înțeles. Comunismul era o ideocrație bazată pe canon. Faptul că acest canon este deconstruit, demitizat, dsfăcut în bucăți și privit din toate perspectivele posibile oferă cea mai bună ieșire din prizonierat.

Comments are closed.

%d bloggers like this: