Vechilul ideologic: Popescu-Dumnezeu si catastrofa numita comunism

Tezele din iulie 1971 au marcat finalul mini-dezghetului politic si intelectual din Romania. Intre ideologii perioadei de dupa venirea lui Ceausescu la putere, merita amintiti Paul Niculescu-Mizil, Ion Iliescu, Ilie Radulescu, Ion Teoreanu, Mihai Bujor Sion, Constantin Vlad, Constantin Mitea, Gheorghe Badrus, Alexandru Ionescu, Dumitru Ghise, Tudorel Postolache, dar, mai ales, Popescu-Dumnezeu. Continuau sa troneze in fruntea unor institutii ideologice vechii militanti Leonte Rautu, Stefan Voicu, Valter Roman, Iosif Ardeleanu, dar steaua lor apusese. Venise vremea “junilor turci”. Meteorica revenire a lui Miron Constantinescu nu a semnificat decat un joc machiavelic al lui Ceausescu, nicidecum o deschidere catre un marxism critic.

Nimeni nu a depus un zel egal cu al lui Dumitru Popescu pentru a justifica venerarea lui Ceausescu drept “carmaci al destinului national”, “erou intre eroi”, “spirit deschis si vizionar” etc Dumitru Popescu a ajuns in fruntea aparatului ideologic in perioada semi-liberalizarii, a tlolerat anumite tendinte modernizante in viata literara si artistica, s-a pronuntat raspicat impotriva anchilozei doctrinariste, dar a fost nu mai putin un sustinator si un promotor al cultului lui Ceausescu, mai ales dupa 1971. Scrierile sale (reportaje, eseuri, romane) au fost marcate de aceasta atitudine schizoida: pe de o parte, opozitie declamativa in raport cu dogmatismul stalinist, pe de alta, angajament frenetic in favoarea noului dogmatism de tip national-stalinist. Romanele sale, in primul rand “Pumnul si palma”, plateau tribut poncifului cunoscut sub numele “lupta intre vechi si nou”.  Lucrase candva la “Contemporanul” (in anii cei mai duri ai beznei staliniste), a ramas pana la capat convins ca socialismul de tip leninist este solutia pentru o modernizare rapida.

Am stat de vorba cu el in anii 90 cand scriam “Stalinism pentru eternitate”, m-a frapat aerul hieratic, absenta simtului ironiei, incapacitatea de auto-chestionare, lipsa oricarei ispite eretice. Se considera o victima a “vendetelor” post-decembriste. Daca s-ar fi retras din functiile politice in anii 70 ori macar in anii 80, daca n-ar fi continuat sa scrie discursurile lui Ceausescu pana prin 1981, daca s-ar fi delimitat macar prin tacere, altfel ar fi fost perceput, altfel ar fi intrat in istoria comunismului din Romania. Putea in fond sa ramana membru in CC, ori nici atat. N-ar fi murit de foame, n-ar fi fost arestat.

Simpatiile sale se situau in directia grupului protocronist. Pe occidentalisti ii detesta. Il enervau vechii antifascisti gen Geo Bogza si Eugen Jebeleanu, cu ale lor parabole anti-Ceausescu, ii prefera pe Adrian Paunescu si pe Eugen Barbu. Pe de alta parte, egocentric, veleitar, vanitos si convins ca are un loc de seama in literele romanesti, isi visa sa fie laudat de criticii apropiati de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Discursurile sale erau inflacarate, gongorice si pompieriste. Epitetele encomiastice curgeau incontinent. Ca secretar al CC, se intalnea saptamanal cu rfedactorii sefi ai publicatiilor centrlae si ii “instruia” cum sa serveasca “fara preget” linia partidului, adica glorificarea cuplului Ceausescu. A condus cele mai importante institutii culturale si ideologice, inclusiv ziarul “Scanteia”, Televiziunea si Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste. I-a succedat lui Rautu in fruntea Academiei “Stefan Gheorghiu”. L-a admirat pe Rautu. Ramane, in compania acestuia, intre groparii culturii romanesti.

Putea scrie carti decente (precum Octavian Paler), putea sa-si vada de meserie. N-a facut-o, a stat pana la capat langa cuplul nefast, a facut parte din plutonul ultimilor mameluci, a platit cu ani de inchisoare acest lucru. Tinand cont ca era vorba de un sistem bazat pe ideologie, responsabilitatea principalului ideolog mi se pare ca tine de ordinea evidentei. Continua sa-si afirme, chiar si acum, vechiul crez. N-a invatat nimic din tragediile epocii in care a taiat si a spanzurat in cultura romaneasca. Nu am nimic impotriva ca Popescu-Dumnezeu sa publice ce crede de cuviinta. Dar atunci cand “Romania Literara” isi deschide generos paginile productiilor sale negationiste, ar fi normal ca in aceeasi revista sa fie prezentat rolul lui Popescu-Dumnezeu in catastrofa civilizationala pe care a simbolizat-o comunismul.

One Response to Vechilul ideologic: Popescu-Dumnezeu si catastrofa numita comunism

  1. […] Tezele din iulie 1971 au marcat finalul mini-dezghețului politic și intelectual din România. Între ideologii perioadei de după venirea lui Ceaușescu la putere, merită amintiți Paul Niculescu-Mizil, Ion Iliescu, Ilie Rădulescu, Ion Teoreanu, Mihai Bujor Sion, Constantin Vlad, Constantin Mitea, Gheorghe Badrus, Alexandru Ionescu, Dumitru Ghise, Tudorel Postolache, dar, mai ales, Popescu-Dumnezeu. Continuau să troneze în fruntea unor instituții ideologice vechii militanți Leonte Rautu, Ștefan Voicu, Valter Roman, Iosif Ardeleanu, dar steaua lor apusese. Venise vremea “junilor turci”. Meteorica revenire a lui Miron Constantinescu nu a semnificat decât un joc machiavelic al lui Ceaușescu, nicidecum o deschidere către un marxism critic, a scris Vladimir Tismăneanu. […]

%d bloggers like this: