Revoluție și contrarevoluție în Rusia (un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Contrarevoluția lui Putin înseamnă altceva decât o revenire la bolșevismul clasic. Este mai degrabă ceva nou: un populism exacerbat înrădăcinat în cultul sacrificiului rus, în mistica originilor și a patimilor, a calvarului menit să provoace o resurecție pe veci izbăvitoare.

Putem afirma că în Rusia, între anii 1985 și 2000, adică între Gorbaciov și Elțin, a avut loc o revoluție. După 2000, ascensiunea lui Vladimir Putin reprezintă de fapt o contrarevoluție, astăzi din ce în ce mai vădită și mai agresivă. Încă de la primul său mandat, președintele rus arătase lumii fața unui om cât se poate de ostil la adresa presei independente, opoziției politice, democrației liberale în genere. Atacul statului împotriva lui Mihail Hodorkovski și a grupului petrolier Yukos a fost parte din această agresiune abia mascată a liderului de la Kremlin împotriva a tot ceea ce putea aduce a economie descentralizată (unde mai punem că, în urmă cu doar câteva zile, Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga obliga Rusia la plata a 50 de miliarde de dolari către acționarii fostei companii).

Interesant este și faptul că, în anul 2000, atunci când a început “aventura contrarevoluționară” putinistă, Vladimir Vladimirovici publica o autobiografie (First Person: An Astonishingly Frank Self-Portrait by Russia’s President) în care mărturisea, printre altele, că îi displăcuse profund în trecut modul în care KGB-ul acționase împotriva artei disidente și în care hărțuise/agresase artiștii. Cel mai probabil, dorea să-și înceapă primele mandate prezidențiale cu o imagine cât mai bună, iar nuanțarea și diluarea trecutului său de birocrat kaghebist făcea parte din strategie. Poate că ar fi bine să reitereze și astăzi aceleași declarații, în fața unora ca Pussy Riot sau Chto Delat. Platforma “Ce-i de făcut?” (traducerea lui Chto Delat) este unul din cele mai active grupuri de opoziție din Rusia, compus din artiști, critici, filosofi (la care adăugăm și ironica denumire, trimiterea subtilă la textul lui Lenin din 1902). Scopul lor – acela de a “transforma fiecare proiect cultural într-o manifestare a opoziției față de politica de violență, represiune și minciuni a guvernului rus”. Că pentru Putin artiștii (și, în general, reprezentanții culturii) sunt importanți, stă mărturie inclusiv tentativa disperată de contrafacere a unei liste de susținere a directorilor de teatre și muzee față de intervenția abjectă din Peninsula Crimeea. De pildă, directorul celebrului Teatru Bolșoi a negat vehement că ar fi semnat așa ceva, deși numele îi apare pe respectiva listă. Mașinăria dezinformării fostului KGB, atât de familiară lui Vladimir Vladimirovici, se pare că lucrează, iată, la capacitate maximă!

 

Moscova, Lubianka, sediul FSB, fostul sediu al KGB, MGB, NKVD, OGPU etc

De ce este foarte important pentru contrarevoluția lui Putin să creeze aparența unei susțineri atât de diverse? De ce reprezentanții culturii, de bunăvoie sau siliți, trebuie neapărat înregimentați în această imensă, asfixiantă potemkinadă care este Rusia lui Putin? Răspunsul apare relativ simplu. Pentru un fost kaghebist ca Vladimir Vladimirovici, imaginea reprezintă TOTUL! Ne-a spus-o Marchizul de Custine pe la mijlocul secolului XIX despre țarii ruși. Ne-o spune zi de zi Putin însuși atunci când încearcă, plin de disperare, să-și mascheze intențiile samavolnice în spatele unor poze de grup la evenimente sportive, culturale, ori atunci când organizează jocuri olimpice de iarnă, sau când încearcă să atragă alte importante competiții globale la el acasă. În același timp, asaltul asupra teritoriului Ucrainei continuă. Fie mascat, prin separatiștii pro-ruși care doboară avioane internaționale de pasageri. Fie mai direct, prin trocuri economice și politice meschine de tip gaze contra Crimeea.

Truismul “trecerii timpului” nu pare să funcționeze în acest caz, iar Rusia lui Putin arată din ce în ce mai mult a țară în regresie politică. În realitate, încă din anul 2000, atunci când a început cu adevărat contrarevoluția, Putin a făcut tot posibilul să “înghețe timpul”. A reabilitat simboluri mai vechi (vezi imnul URSS) și a început o campanie de glorificare a armatei și serviciilor secrete. După cum spune și David Satter în excelenta sa carte (It Was a Long Time Ago, and It Never Happened Anyway), recenzată aici, pe “Contributors”, “comunismul dispăruse, dar rușii trebuiau acum să dea ascultare pretențiilor superflue ale unui stat rus dezideologizat. Din nou, li se anula posibilitatea de a trăi într-o societate bazată pe valori superioare și opțiuni morale”.

Același Putin, cu a sa “contrarevoluție democratică”, a încercat să dea o grea lovitură uneia din cele mai importante și vitale instrumente de consolidare a democrației și valorilor aferente: administrarea și asumarea trecutului! Vladimir Vladimirovici a făcut tot posibilul să minimalizeze responsabilitatea rusă pentru crimele sovietice și a criticat cu putere tentativele “de a provoca remușcări nejustificate” printre ruși. Din păcate, în această capcană “contrarevoluționară” a căzut inclusiv Aleksandr Soljenițîn, cel care a continuat, în mod absurd, să fie de partea actualului președinte și să atribuie vina pentru crimele Uniunii Sovietice variilor grupuri etnice, și nu națiunii ca întreg. În această situație, responsabilitatea este disipată, asumarea trecutului fiind trimisă într-un no man’s land…

Apoi, Aleksandr Dughin, considerat ideologul neoficial al lui Putin, creatorul mișcării eurasianiste prin opoziție la valorile lumii transatlantice, resuscitează ideologia comunistă și bipolaritatea lumii, proclamă preeminența publicului asupra privatului, precum și o “reevaluare pozitivă a arhaicului” (care amintește mult de nazism cu al său cult al strămosilor, sangelui si gliei). Susține apoi o serie întreagă de principii despre crearea unui “Om Nou”, obsesia tuturor totalitarismelor. Adversarul declarat al lui Dughin și al eurasianiștilor este tocmai democrația liberală. Cu alte cuvinte, odată cu anul 2000 și emergența lui Vladimir Putin ca lider cu trăsături autoritariste, a început în paralel și un complex proces de reinventare a “ideii naționale”. Identitatea rusă devine cea dictată de noul “Țar” de la Kremlin. Temele publice sunt temele impuse (indiferent de natura mijloacelor folosite) de acești noi patriarhi ai națiunii: ideologii contrarevoluției! Așa cum judicios spune tot Satter, “orgia violenței care a propulsat națiunea în era modernității, deși acum în trecut, poate reapărea indiferent de voința indivizilor”. Premisele sunt create, cadrul de manifestare este susținut de la vârf prin atitudini și comportamente rezonante.

Dacă privim înapoi la istoria Rusiei (cel puțin după Marea Revoluție), ne dăm seama că, în mod cu totul și cu totul paradoxal și ironic, singurele tentative oficiale de “a o rupe cu trecutul” au fost reprezentate de fapt doar de gesturile (născute din interese politice imediate și meschine) nou-veniților la adresa predecesorilor lor. De exemplu, “dezghețul” lui Hrușciov și delimitarea de Stalin și epoca lui sângeroasă. În realitate, o falsă iluzie transformată în vehicul de legitimare proprie. În fiecare “nouă” eră politică, suprapusă de fapt peste profilul liderului ei (Stalin, Hrușciov, Brejnev, Gorbaciov, Elțin ori Putin), au fost create situații care ar fi revendicat pronunțarea unor sentințe (și) din partea societății asupra acțiunilor statului. Însă acest lucru nu s-a petrecut vreodată!

Când ne referim la “revoluție” și “contrarevoluție” în Rusia, vorbim de fapt de conflictul dintre două viziuni despre lume și valori, două axiologii ireconciliabile: prima, așează în centrul ei ideea drepturilor omului și a legii; cealaltă, conspirativă, secretomană, opusă oricărei transparențe, promovează infantilizarea prin propagandă a subiecților unui stat gargantuesc, leviatanic, omniprezent și vorace. Vladimir Putin nu este neapărat un bolșevic din punctul de vedere al convingerilor. Bolșevismul său este unul ce ține de a sa forma mentis: rigidă, închisă, auto-încorsetată.

Prima, să o numim etica lui Andrei Saharov, la care, în ultimă instanță, au ajuns să adere chiar și comuniști precum Gorbaciov, Aleksandr Iakovlev, chiar Eduard Sevardnadze, pariază pe responsabilitate. Nu există nicio autoritate care să aibă dreptul să se sustragă responsabilizării. Este ceea ce tradiția anglo-saxonă numește accountability. Ea trimite, în fond, spre Locke și Montesquieu. O asemenea viziune contestă investirea carismei în indivizi presupus providențiali ori în instituții blagolosvite de Istorie…

Andrei Dmitrievici Saharov (1921-1989)

A doua, militaristă, centralistă, verticală, așează statul pe un piedestal sacralizat. Nu orice stat, ci statul-națiune. Nu orice națiune, ci una purtătoare de pretinse virtuți speciale, unice. Feodor Dostoievski, romancier genial și fervent naționalist rus, numea națiunea rusă una theoforă, adică una care poartă în sine divinitatea. Aici nu mai e vorba de chestiuni teologice, ci de un subiect cu imense implicații geopolitice.

Contrarevoluția lui Putin înseamnă altceva decât o revenire la bolșevismul clasic. Este mai degrabă ceva nou: un populism exacerbat înrădăcinat în cultul sacrificiului rus, în mistica originilor și a patimilor, a calvarului menit să provoace o resurecție pe veci izbăvitoare. Internaționalismul leninist s-a evaporat. Putin este un kaghebist tipic, nu vibrează la mitologia “oropsiților vieții”. Nu-i pasă de justiție socială și îi repugnă discursul moral al unor oameni precum jurnalista ucisă, Anna Politkovskaia, ori Serghei Kovaliov, veteran al mișcării disidente din anii sovietici.

Pe scurt, se confruntă tehnologia puterii cu idealul mereu viu al puterii celor fără de putere despre care a vorbit Václav Havel. Nu există niciun motiv să credem că Putin a câștigat definitiv partida în lupta pentru amuțirea vocilor libertății. Există o tradiție care merge de la decembriști și Herzen, până la Natalia Gorbanevskaia și actuala opoziție democratică, inclusiv grupurile alternative gen “Pussy Riot”.

 

Eurasianismul vine să umple, din perspectiva lui Putin și a camarilei sale, vidul ideologic născut prin prăbușirea sovietismului. De la Aleksandr Dughin și alți profeți neo-fasciști, Putin a preluat ideea unei misiuni divine a Rusiei și a rușilor! Consecintele se pot vedea acum. Dacă mai era nevoie a fi demonstrat faptul că ideile au consecințe, imperialismul fascistoid al regimului Putin o probeaza din plin.

PS: De dupa gratii, fostul premier Adrian Năstase da in continuare lectii de geopolitica si democrație (generos adăpostite in presa voiculesciană, in acest caz, “Jurnalul National”). Se pretinde politolog si recurge, in spirit dughinist, la ruginitele fixații conspiraționiste. Cine a declanșat Euromaidanul, domnule Năstase? Omul care se desfăta intr-un lux nebun, personajul atat de asemănător cu Dvs, ultra-coruptul Viktor Ianukovici. Norocul Romaniei este că există institutii care isi fac treaba (DNA, de pilda), ceea ce a lipsit in Ucraina. Strada, mult detestatul de Dvs si complicii Dvs Maidan, a fost vocea protestului civic impotriva cinismului, corupției si clientelismului, aceste flageluri ale unei tranziții mai lunga decat veacul.

Despre cartea lui David Satter:

http://www.contributors.ro/cultura/de-7-noiembrie-stalin-putin-si-sfidarile-memoriei/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/funesta-doctrina-putin-sub-microscop/

http://www.contributors.ro/global-europa/tarul-putka-si-fantoma-lui-el%c8%9bin-conspira%c8%9bii-mesianism-paranoia/

http://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/

Articolul de mai sus a aparut si aici:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

http://www.contributors.ro/global-europa/revolu%c8%9bie-%c8%99i-contrarevolu%c8%9bie-in-rusia-articol-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.evz.ro/revolutie-si-contrarevolutie-in-rusia-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan.html

 

One Response to Revoluție și contrarevoluție în Rusia (un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

%d bloggers like this: