Nu mi-au plăcut situaţiile colective şi gîndirea de grup (un dialog cu Daniel Cristea-Enache)

Daniel Cristea-Enache: Raportarea dvs. la lecturile vechi şi ingenue ale copilăriei, din cărţi-fanion ale realismului socialist, e, după cum se vede, mai degrabă nostalgică decît (auto)critică. Şi e firesc să fie aşa, întrucît relevantă rămîne vîrsta la care se face lectura, iar nu judecata din perspectiva ulterioară. Cînd anume s-a produs, prin revelaţii şi achiziţii intelectuale, maturizarea dvs. ca lector? Care a fost “declicul”? Cartea cărui autor v-a desprins de Pantheonul eroilor sovietici?
Pe de altă parte, e interesant de văzut ce rol au jucat profesorii în această traiectorie: unul important, apropiat de cel al familiei, ori unul nesemnificativ? Aţi fost un elev turbulent, tipul adolescentului răzvrătit, sau unul “model”?
Vladimir Tismăneanu: Probabil că pe la 12-13 ani. Auzisem mult în casă, dar mai ales în discuţiile cu prietenii mei, despre tirania lui Beniuc la Uniunea Scriitorilor, despre corsetul dogmatic al realismului socialist. Apoi, tatăl meu primea revista sovietică “Novîi Mir” unde au apărut romanul lui Soljeniţîn O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi memoriile lui Ilya Ehrenburg. Se citeau textele dezgheţului literar din URSS, inclusiv poeziile lui Evtuşenko, Voznesenski şi ale Bellei Ahmadulina, se comentau dezbaterile din Occident despre stalinism. Părinţii mei, dar şi sora mamei şi soţul ei, aveau prieteni în Franţa, în Ungaria, în Cehoslovacia, urmăreau atent destalinizarea din acele ţări. După excluderea sa din PMR, sub acuzaţia de fracţionism (documentul apare în cartea lui Dorin-Liviu Bîtfoi despre crearea Omului Nou), în 1960, tatăl meu a fost tot mai deziluzionat de modul practic în care se realizau acele idealuri în care crezuse cu patimă. Aveam 13 ani cînd mi-a spus că Lucreţiu Pătrăşcanu nu fusese trădător, deci cu cinci ani înainte de reabilitarea oficială a celui executat în aprilie 1954. Se simţea un paria şi nu fără motiv. Fusese excomunicat de prietenii săi, eliminat brutal din familia sa politică, fostul său camarad din Spania, Valter Roman, votase pentru excluderea sa din partid într-o şedinţă de pomină de la Editura Politică.Mama era lămurită încă din anii ’50, la fel şi mătuşa mea Cristina Luca. Tata a fost reprimit în PMR în februarie 1964, deci încă sub Dej, dar n-a mai primit nici o responsabilitate importantă în ceea ce se numea “frontul ideologic”. N-a revenit ca profesor la catedra de socialism ştiinţific de la Universitatea din Bucureşti pe care o condusese pînă la mazilire. A rămas, cum s-ar spune, pe tuşă, ca şef de redacţie la Editura Meridiane, de unde s-a şi pensionat în anii ’70. Aş zice că a fost de fapt un noroc, n-a trebuit să participe la orgiile propagandistice ale “Epocii de Aur”. La Meridiane, s-a apropiat de Ion Frunzetti şi de Modest Morariu. Prin tatăl meu am cunoscut-o pe Mona Ţepeneag care lucra acolo ca redactor. Prin Mona, aveam să-l întîlnesc pe Dumitru Ţepeneag. Era, cred, în 1973 cînd revenise pentru puţin timp din Franţa. Domnul Ţepeneag mi-a oferit acces la biblioteca sa, apoi, după rămînerea sa definitivă la Paris, Mona, care se pregătea să plece şi ea, mi-a dăruit cîteva cărţi esenţiale, între care ediţia franceză din Marea Teroare de Robert Conquest, dar şi scrierile unor autori anarhişti. Cred că tot din acea bibliotecă am avut şi cărţile unor Claude Lefort şi Edgar Morin, poate şi pe cele ale lui Jules Monnerot. De la Alexei Florescu am împrumutat, cu ştiinţa tatălui său, veteran din Maquis, ministru al chimiei, cărţi de filosofie şi sociologie, dar şi volume memorialistice, inclusiv cartea de amintiri a Margaretei Buber-Neumann, una din marile mărturii despre comunism şi fascism ca experimente înrudite.

În 1963 m-am mutat de la Liceul “Petru Groza” la nou înfiinţatul Liceu 24, azi Liceul “Jean Monnet”. Eram de-acum un cititor vorace de literatură vestică. E bine să amintim aici ce-a însemnat apariţia revistei “Secolul XX“, în prima fază condusă de poetul ex-stalinist Marcel Breslaşu, apoi de Dan Hăulică şi Ştefan Aug. Doinaş. Apăreau acolo traduceri din autori pînă atunci ignoraţi, negaţi, interzişi. Sigur, noi am intrat în zodia Kafka mai tîrziu decît alte ţări din Est, dar, după 1965, era de-acum posibil să-i citeşti pe marii autori ai modernismului. Încă sub Dej, în “Biblioteca pentru toţi“, apăreau două volume din Nuvela americană contemporană. Se publicau antologii de teatru, inclusiv cu piese de Eugen Ionescu, Jean Giraudoux, Jean Anouilh. Se juca piesa anti-totalitară Rinocerii, cred că la Teatrul de Comedie. În “Contemporanul“, A.E. Baconsky spărgea canonul dominant şi oferea noi criterii axiologice pentru interpretarea poeziei universale, rostea nume stranii pentru cei mai mulţi dintre noi. Reveneau în presă criticii deceniului al patrulea, inclusiv Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu. Aş zice deci că pe la 14 ani, în vara anului 1964, aveam de-acum formată grila valorică pe care o voi cultiva în continuare.

În anii următori, graţie prieteniei mele cu Lena Răutu (colegă de clasă, fiica fostului dictator cultural), cu Florica Jebeleanu, cu Alexei Florescu, aveam să capăt acces la cărţi din anii interbelici, dar mai ales la cele apărute în colecţii precum “Livre de Poche“. Pe unele din acestea le puteai cumpăra, dacă aveai pile şi noroc, chiar la librării precum “Kretzulescu” şi “Sadoveanu”. Puteai cumpăra de la magazinele de “difuzarea presei” revista “Les lettres françaises“, condusă de Aragon şi de Pierre Daix. Acesta din urmă era critic de artă şi jurnalist comunist, fusese un fanatic stalinist în anii ’50. Era căsătorit cu fiica lui Arthur şi a lui Lise London. Comunist ceh, London luptase în Spania, apoi în Maquis. În anii ’50, a fost unul dintre acuzaţii din oribila înscenare care a fost procesul Slansky. Era bun amic, din anii de luptă comună în FTP-MOI, cu mătuşa mea. Daix se trezise între timp, mergea pe calea apostaziei, scria eseuri despre cubismul lui Picasso, a prefaţat ediţia franceză din O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Conversam despre aceste subiecte cu bunul meu prieten, Radu Stern, critic de artă şi expert în avangardă, care trăieşte la Lausanne. Cred că Radu a fost cel care mi-a dat să citesc Zero şi infinitul de Koestler. Cred că a fost în 1967, aveam 16 ani. Cam de prin 1966 am început să ascult emisiunile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca, apoi, cu aceeaşi regularitate, editorialele lui Noël Bernard la “Europa Liberă”. Am scris recent şi reiau aici această mărturisire: mă consider copilul spiritual al “Europei Libere”.

Nu a fost o singură carte care m-a “emancipat” în raport cu autorii sovietici, a fost mai degrabă o atmosferă în care pluralismul intelectual, chiar embrionic, devenise posibil. Dar, dacă e să numesc o carte anume, aş spune că a fost De veghe în lanul de secară, tradusă de Catinca Ralea. După ani, aveam să devin bun prieten cu Catinca. Graţie lui Salinger am îmbrăţişat un nonconformism pe care altfel, poate, l-aş fi reprimat. O altă carte care m-a marcat a fost Ciuma lui Camus. Dar şi nuvelele lui Thomas Mann, în primul rînd Moarte la Veneţia şi Mario şi vrăjitorul. A fost şi teatrul lui Camil Petrescu pe care l-am citit şi recitit. Aşa am ajuns să-l consider pe Danton unul din personajele mele favorite.

Nu eram cîtuşi de puţin un tocilar, luam note maxime doar la materiile care mă atrăgeau. Nu suportam autoritarismul, sfidam profesorii conformişti, deci am fost de cîteva ori admonestat de directorul şcolii. Profesorii de la şcoală au contat, îndeosebi profesoara de română, doamna Felicia Hagiac, elegantă, subtilă, rafinată, şi cea de engleză, doamna Liana Voinescu, exemplară printr-un sarcasm gentil şi o pasiune formidabilă pentru poezia de limbă engleză. Datorită ei ştiu şi acum pe dinafară fragmente din sonetele lui Shakespeare. Înaltă de pe peste un metru optzeci, subţire la propriu şi la figurat, superb îmbrăcată, semăna cu Verushka din Blow Up a lui Antonioni. Avea ceva aristocratic în mişcări, în stil.

Am avut şi excelenţi profesori particulari de limbi străine. Datorez acest lucru părinţilor mei care, dincolo de orice constrîngeri financiare (şi acestea n-au lipsit, mai ales între 1960 şi 1964), n-au ezitat să mă susţină în pasiunea pentru limbile străine, plătind aceste ore particulare. Să-l amintesc aici pe Carol Popper, vorbitor perfect de engleză, germană şi franceză, un domn în vîrstă, delicat, mare iubitor de Wagner şi Wilde. De la el am auzit prima oară despre “Tetralogia” wagneriană. Dar ţin să o amintesc şi pe doamna Christiane Herscovits-Paruit, mama marelui traducător care a fost Alain Paruit. Cel care mi-a fost profesor de germană, Basilius Abager, era un personaj despre care mi-ar plăcea să mai vorbim. El mi-a dat să citesc exemplare din revista “Text+Kritik“, numere speciale despre Trakl, Benn, Rilke, Musil, Broch, Kafka. Era un mare meloman, avea o aplecare specială pentru muzica modernă, inclusiv compozitorii polonezi (Lutoslawski, Penderecki). Am reluat engleza mai tîrziu, de dragul conversaţiei, cu Gavril Gabor, ilegalist care trăise în Palestina (în timpul mandatului britanic) şi la Londra, profesor la Arte Plastice. El mi-a dat să citesc Roth, Doctorow, Vonnegut, Updike, Mailer. Am preţuit întotdeauna alteritatea, diferenţa, nu mi-au plăcut situaţiile colective şi gîndirea de grup. Cred, aşadar, că aveam în mine, încă din adolescenţă, o nelinişte care, sper, nu s-a stins şi nici nu se va stinge cît timp mai gîndesc şi mai scriu. În absenţa unei asemenea nelinişti, scrisul devine corvoadă, lectura – obligaţie de serviciu, iar gîndirea se leneveşte iremediabil.

(va urma)
Textul de mai sus aparut in revista online Liternet:

One Response to Nu mi-au plăcut situaţiile colective şi gîndirea de grup (un dialog cu Daniel Cristea-Enache)

  1. […] Cristea-Enache il are ca partener pentru dialogurile sale pe Vladimir Tismaneanu, care preia episoadele discutiei pe blogul sau. Iata un fragment din cea mai recenta secventa: ‘În anii următori, graţie prieteniei mele […]

%d bloggers like this: