Sever Voinescu: Dragă Vladimir, cum te poți feri de tragedie privind drama

30/09/2014

Așadar, nu cred că România e captivă într-o fatalitate groaznică. Dacă aș fi crezut, aș fi fost resemnat și aș fi așteptat, cu oarecare nerăbdare, să văd ce ne mai face fatalitatea de data asta. Dar eu cred altfel. Cum spui tu, cred ”că nu suntem prizonierii cine ştie cărei maledicţiuni (istorico-geografice) inexorabile” și, tot în cuvintele tale, cred că ”jocurile nu sînt făcute”. Tocmai asta mă înspăimîntă. Sînt sigur că destinul României e în mîna românilor! Și 60% dintre ei vor cu Ceaușescu. Asta mă umple de groază!

Popoarele, dragă Vladimir, nu au nici o răspundere. Pot purta culpe (Jaspers a scris admirabil despre asta, cum știi), pot trăi momente magnifice, dar pot comite și atrocități inimaginabile. Pot alege bine, dar, mai ales, pot greși. Dar orice ar face, popoarele nu răspund niciodată. Mecanismele de tragere la răspundere a invizilor s-au sofisticat, au evoluat și au devenit tot mai performante, în funcție de scopul lor. Dar civilizația nu a putut produce un mecanism de tragere la răspundere a poporului pentru erorile lui. Suveranitatea poporului – concept fundamental pentru orice democrație constituțională, înseamnă impunitatea poporului. În istorie, cu mult mai mulți oameni au murit prin ”voința populară” ori din cauza ei, decît de mîna tuturor dictatorilor. Toate popoarele lumii au mîinile pătate de sînge, dar să ferească Dumnezeu să le impuți, cumva, asta

Eu nu spun că jocurile sînt făcute. Spun, doar, că mi-e teamă, dragă Vladimir, de poporul acesta al meu. Democrația și dictatura, deopotrivă, se sprijină pe popor – cum, iarăși, știi bine. Uneori, pe o majoritate a lui. Alteori, pe o minoritate. Hannah Arendt, pe care atît o prețuiești, a dovedit într-o anumită carte că nu există totalitarism fără oleacă de popor implicat și știi bine cîte a pătimit cînd a spus asta într-o anumită formulă particulară, într-o altă carte. Poporul este mereu implicat în propria-i guvernare, este mereu parte activă în propriul destin. Dihotomia guvernanți-guvernați (clasică deja pentru științele politice, inclusiv pentru teoria dreptului constituțional, de la Jean Bodin încoace), este o mare eroare etică. Poporul, care e întotdeauna guvernat, niciodată guvernant, poate face orice, căci raportul de răspundere politică îi este lui datorat întotdeauna și nu-l incriminează niciodată. Există oameni care au răspuns cu viața în fața poporului exact pentru ceea ce au făcut cu sprijinul manifest al aceluiași popor – sînt figurile cele mai tragice din istorie. În tribunale (fie ele judiciare sau ”ale istoriei”) se judecă cu nesaț crimele indivizilor împotriva popoarelor, dar nu se judecă niciodată crimele popoarelor împotriva indivizilor.

 În finalul mesajului tău optimist, mi-ai reamintit faimoasele vorbe ale lui Émile Zola: ”La vérité est en marche et rien ne l’arrêtera ». Sigur că sînt și eu impresionat de entuziasmul și de energia cuprinsă în aceste cuvinte ale romancierului – nimic nu e mai bine pentru sufletul unui om decît să creadă în izbînda fatală a adevărului! Dar eu găsesc salvarea de spaima pe care ți-am descris-o mai sus, tot în Zola, și tot în același text, dar ceva mai înainte.

Pînă în 25 noiembrie 1897, Émile Zola fusese tăcut în privința  afacerii Dreyfus, care dezbina, deja, Franța. Ba mai mult, din cîte auzise, Zola înclina să creadă în vinovăția lui Alfred Dreyfus. Cîțiva amici, precum Bernard Lazare, Marcel Prévost, avocații Sarrut, cu care Zola se cunoștea bine, și Leblois, cu care se cunoștea mai puțin, s-au năpustit pur și simplu asupra lui pentru a-l convinge că Dreyfus e nevinovat și că s-a comis o imensă nedreptate. Nu e de uitat că tabăra anti-Dreyfus strîngea, cel puțin la început, mari personalități: Barrès, Maurras, Rodin, Renoir, Jules Verne, la un moment dat chiar Paul Valery, extrem de tînăr atunci. Dreyfusiștii aveanu nevoie ca de aer de nume mari în tabăra lor. Primul semn serios de întrebare, Zola și-l pune după ce vede cum Auguste Scheurer-Kestner, vicepreședinte al Senatului, un politician de înaltă ținută morală, este violent atacat în ziare doar pentru că punea la îndoială, cu evidentă bună-credință și probe solide, versiunea care susținuse condamnarea lui Alfred Dreyfus. Din acest moment, 25 noiembrie 1897, Zola s-a implicat. Și a făcut-o atît de vehement încît, trei luni mai tîrziu, va fi inculpat într-un proces de insultă adusă  autorității, în fața unui tribunal militar, căci temperatura publicisticii sale crescuse pînă la incandescență .

Cum ziceam, pe 25 noiembrie,  ”Le Figaro” a publicat primul articol al Zola despre afacerea Dreyfus, intitulat, simplu, ”M. Scheurer-Kestner”. Mulți spun că așa s-a inaugurat era intelectualilor publici, în care trăim și astăzi. Dar ceea ce e interesant în acest prim articol, cel puțin la fel de interesant precum sfîrșitul său memorabil pe care îl citezi, este începutul. Îmi permit să-l traduc pentru cei care urmăresc dialogul nostru: ”Ce dramă mișcătoare, ce personaje superbe!În fața acestor documente de o frumusețe atît de tragică pe care viața ni le-a adus, inima mea de romancier tresaltă de o admirație pasionantă. Nu cunosc ceva de o psihologie mai înaltă. Intenția mea nu este să vorbesc despre afacere în sine. Dacă circumstanțele mi-au permis să studiez aceste documente și să îmi formez o opinie întemeiată, nu uit că este deschisă o anchetă, că justiția e sesizată și că este onest să aștept, să nu mai adaug și eu la grămada de taclale abominabile care încearcă să facă obscură o afacere atît de simplă și de clară. Dar personajele, începînd de astăzi, îmi aparțin mie, care nu sînt decît un trecător ai cărui ochi sînt deschiși asupra vieții…”  Poziția de pe care a pornit Zola în această poveste, interesul lui, cel puțin la început, este cel al unui romancier. Realist, naturalist chiar, dar romancier. Ce vreau să spun, dragă Vladimir, este că, pînă să ajung să cred în marșul irezistibil al adevărului, trebuie să-i privesc pe toți ca pe niște personaje ale unei drame de oarecare intensitate anume pentru a le putea supraviețui. Așadar, minunatei tale ”La vérité est en marche et rien ne l’arrêtera », ultima frază din acest articol al lui Zola, eu voi răspunde cu prima sa frază: ”Quel drame poignant, et quels personages superbes!”  Pînă ajunge adevărul la noi, în marșul lui de neoprit, lasă-mă să-i privesc ca pe niște personaje ale unei drame și să mă tem, puțin, de ei toți.

http://www.evz.ro/draga-vladimir-cum-te-poti-feri-de-tragedie-privind-drama.html

http://www.evz.ro/la-verite-est-en-marche-draga-sever.html

 

Advertisements

Sever Voinescu: Dragă Vladimir, deznădejdea de azi…

30/09/2014

“Săptămîna trecută, mă distanțam în termeni fermi de o consistentă majoritate a poporului meu după ce văzusem un sondaj care arăta că 60% dintre compatrioți cred că era mai bine în vremea lui Ceaușescu. Spuneam că nu există altă justificare pentru așa ceva decît o dementă dragoste colectivă pentru traiul în grotă. În întuneric, în frică, lipiți unii de alții în transpirație rece, urîndu-ne între noi, în frig și sărăcie, mîncînd gheare de pui, mîncați de invidia că gheara unuia are și ceva pieliță în plus, frustrați de totul și claustrați, privind la unicul program tv care ne spune, fără oprire, că sîntem fericiți, că întunericul grotei e lumina binecuvîntată a soarelui, că sărăcia în care trăim este prosperitate și că stăpînul nostru este un geniu mondial. Așa vor 60% dintre români să trăiască. Există o voluptate a sclaviei, o plăcere orgasmică a beznei, un rîs savaotic stîrnit de cătușă și căluș. Fără îndoială, poporul meu regretă grota în proporție majoritară. Dacă tot o regretă, s-ar putea să i se întîmple iarăși. Și eu nu cred că aș putea suporta să mă întorc în grotă chiar dacă, exuberant, poporul meu mă va împinge, cu puterea lui imensă, într-acolo. Firesc, un asemenea text nu poate fi scris decît în tonuri pesimiste – este exact ceea ce am făcut.

Vladimir Tismăneanu mi-a făcut bucuria de a reacționa, replicînd tonic tristeții mele. Îi mulțumesc. Aveam nevoie de o asemenea replică, prietenul de departe a simțit și mi-a transmis-o. Zice Vladimir: ”Nu sunt atât de convins precum Sever de existenţa acestui misterios suflet colectiv. Nu e vorba de fetişizatele sondaje, ci de faptul că populaţia acestei ţări este mult mai eterogenă decât ne putem imagina. Nu există doar două Românii, ci mult mai multe. Există România lui Felix şi cea a Monicăi Macovei. România lui Ponta şi cea a lui Sever Voinescu.”  Și, mai apoi: ” Avem nevoie, dragă Sever, de ceea ce se cheamă conştiinţa nefericită, de curajul de a spune că jocurile nu sunt definitiv făcute, că nu suntem prizonierii cine ştie cărei maledicţiuni (istorico-geografice) inexorabile. Nu este deloc obligatoriu că dezolantul clivaj dintre cei care vor o Românie întemeiată pe respectul pentru lege şi instituţiile statului de drept şi cei care le dispreţuiesc să devină unul etern. Tot ce am scris şi am spus unii dintre noi, de la Gabriel Liiceanu, Cristian Ghinea şi Doina Jela la Mihaela Miroiu, Dragoş Ghiţulete, Tudorel Urian, Marius Stan, Marian Preda, Rasvan Lalu și subsemnatul în aceste ultime săptămâni pledează pentru o perspectiva mai puţin pesimistă.” Poate că aerul dezolat al textului meu m-a făcut mai obscur decît aș fi vrut. Nu neg nici o secundă că există și altfel de oameni decît cei care mi-au provocat textul. În termenii sondajului, există și ceilalți 40%. Îi știu bine, căci printre ei mă număr și eu. Sînt, ca să zic așa, ”tribul” meu în interiorul societății românești.

Și, dacă tot a venit vorba despre societatea românească, aș spune că nu cred în povestea celor două sau mai multor Românii, despre care au vorbit în timp atîția oameni atît de diferiți, precum Adrian Năstase, Alina Mungiu, tu, Vladimir sau Andrei Pleșu. Dacă există mai multe Românii și una dintre ele e a mea, de ce sînt forțat să dau zi de zi, ceas de ceas, ochii cu Ponta, Gâdea și Voiculescu? De ce trebuie să mă izbesc de fiecare dată de ei cînd vreau să-mi aleg președintele și, de cîteva ori chiar, ei să mă învingă? De ce sînt mereu îngrijorat că instituțiile dreptății și libertății din România mea se clatină de cîte ori urlă ei? Dacă eu am România mea, diferită de cea  a lui Ponta, de ce trebuie să mă supun ordonanțelor lui de urgență, cum de trebuie să-i acord respectul meu chiar lui (căci în România mea există respectul pentru demnitarii țării) și, în definitiv, cum de a ajuns el în fruntea României ”mele”? Pare ușor să evit România lui – citesc, ascult muzică, mă plimb, vorbesc exclusiv cu oamenii cu care vreau să vorbesc, îmi văd de proiectele și de studiile mele; dar la fiece pas pe care-l fac în România mea, îi văd, vii, pe românii lui. Le simt privirile, le aud vorbele, le suport iritările. România lui Ponta tiranizează România ”mea”. Singura mea șansă de a rămîne în România ”mea” e autismul față de România lui. Nu e normal să pot trăi cum vreau doar dacă pun în paranteze fenomenologice o bună parte din realitatea în care trăiesc. Oricum, nu-mi iese oricît efort fac. Și nu din cauza mea. Ci pentru că ideea mai multor Românii e o metaforă de nu chiar o formă de evaziune, o iluzie. România e una și ea e stăpînită de voința colectivă a românilor.   60% dintre ei, vor cu Ceaușescu. E drept, 40% vor altceva. Dar România e de neconceput fără 60% dintre locuitorii ei. Altă Românie, draga Vladimir, nu există.  Dar, ajunge zilei de azi atîta disperare. Mîine, despre Zola.”

http://www.evz.ro/draga-vladimir-deznadejdea-de-azi.html

http://www.evz.ro/la-verite-est-en-marche-draga-sever.html


Prolegomene la o etică a onoarei: Albert Camus, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca

26/09/2014

Atunci când suntem agresaţi de atâtea ştiri deprimante, atunci când ajungem la disperare văzând cum nimicnicia morală prosperă, atunci când nihilismul renaşte sub ochii noştri (dar a murit el oare vreodată în toţi aceşti ani dominaţi de năluciri ideologice?), atunci când hienele, lichelele, canaliile şi delatorii, îmbătaţi de ură, predică furibund de la pseudo-amvonul Cetăţii, batjocorind şi spurcând tot ceea ce a mai rămas de batjocorit şi de spurcat, ei bine atunci îl recitim, trebuie să-l recitim pe Albert Camus. Când se vorbeşte despre “trădarea intelectualilor”, se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat. Cand ni se spune ca totul este o apă si-un pamant, adică noroi, să ni se permită să-i recitim pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca. Să-i evocam si să-i invocăm in favoarea unei etici a onoarei.

În urmă cu peste cinci decenii, la 4 ianuarie 1960, înceta din viaţă, într-un tragic şi absurd accident de automobil, Albert Camus. Îmi revine în memorie o frază a autorul “Omului revoltat”, de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: “Nici unul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuşi”. La un ceas istoric în care părea că nu există vreo şansă de a ţine piept avansului totalitarismului comunist, când intelectualii de marcă ai Vestului acceptau să devină megafoane pentru „campania pentru pace”, Camus şi puţini alţii au rostit adevărul. Au denunţat falsificarea noţiunilor esenţiale de bine şi rău. Au susţinut lupta pentru libertatea culturii. Să-i numim aici pe Raymond Aron, Hannah Arendt, Arthur Koestler, Eugene Ionesco, George Orwell, Manes Sperber, Karl Jaspers, Czeslaw Milosz, Ignazio Silone, Jeanne Hersch.

Impresionată de onestitatea poziţiilor politice şi filosofice ale lui Camus, Hannah Arendt l-a numit unul dintre puţinii oameni onorabili din Parisul anilor 50. Spre deosebire de Sartre, Francis Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe aceştia, Camus nu a avut motive să roşească în momentul în care, în februarie 1956, urmaşul lui Stalin, Nikita Hruşciov denunţa “cultul personalităţii”, în fapt un sistem criminal de la momentul întemeierii sale. Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau şi Kolyma, făceau parte dintr-o unică monstruozitate, aceea născută din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit să justifice Marea Teroare şi Kristallnacht-ul valpurgic. Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât autorul Kolyma” genealogia şi consecinţele demonismului nihilist al veacului XX.

În cartea sa „Camus: A Romance”, apărută în 2009 la Grove Press, Elizabeth Hawes a reconstituit de o manieră captivantă şi cu mişcătoare empatie un itinerariu spiritual şi moral într-adevăr exemplar. Pornind în căutarea adevărului despre Camus, stând de vorbă cu apropiaţii scriitorului, rude şi prieteni, autoarea se caută şi se găseşte pe sine. Atunci când unii nu ezită să vorbească despre “le siècle de Sartre”, mai suntem unii care credem ca a fost (şi, ori poate mai ales) secolul lui Camus. Cum a demonstrat gânditorul politic american, Jeffrey Isaac, Albert Camus şi Hannah Arendt au dat glas, într-un veac al umilirii subiectivităţii, eticii revoltei. Ori, în acelaşi sens, să ne amintim de cartea regretatului istoricul Tony Judt despre Camus, Raymond Aron şi Leon Blum: “The Burden of Responsibility” (apăruta în româneşte la Polirom). Îmi amintesc perfect ce a însemnat pentru generaţia mea publicarea romanelor “Străinul” şi “Ciuma” ca şi a “Mitului lui Sisif”. La fel, „L’homme révolté”, carte care circula pe sub mână asemeni romanului lui Orwell “1984″.

În timp ce Sartre şi Merleau-Ponty justificau procesele de la Moscova, teroarea comunistă în genere, drept expresie a “vicleniei Raţiunii”, Camus a respins aceste raţionalizări specioase drept imorale şi iresponsabile. Replica lui Sartre la “Omul revoltat” a fost textul de 300 de pagini din 1952, „Les Communistes et la Paix”, manifest al capitulării etice şi politice în faţa discipolilor/agenţilor lui Stalin. Nu mai puţin dureros pentru Camus, Sartre a declanşat operaţiunea punitivă în paginile revistei unde Camus publicase două capitole din „Omul revoltat”: deci chiar în „Les Temps Modernes”. I-a încredinţat misiunea de desfiinţare a bunului prieten unui june plin de zel şi lipsit de scrupule morale, Francis Jeanson. Prea puţini au fost cei care să fie alături de Camus: între aceştia Jean Grenier, fostul său profesor de filosofie, şi poetul René Char. Sartre însuşi a intervenit cu un text scurt, dar extrem de caustic, în care îl acuza pe Camus de păcatul suprem: faptul că circula în Republica Literelor cu un”piedestal portabil” de pe care proclamă responsabilitatea marxismului pentru crimele totalitare. Întrebat ce-ar face dacă Franţa ar fi ocupata de Armata Roşie, autorul lui „L’Etre et le Néant” răspundea impasibil: „Voi continua să scriu, ca şi în perioda ocupaţiei naziste”. Chiar şi mai târziu, Sartre a continuat să celebreze marxismul drept la philosophie indépassable de notre époque. Nu cred că exagerez spunând că în acele timpuri de ruşine şi neputinţă, Camus ne-a salvat. Sartre era genial şi cinic. Camus era genial şi curat. El a fost scriitorul care a dat măsura demnităţii umane în secolul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare, al gropilor comune, al Francis Jeanson-ului, al Auschwitz-ului, Katyn-ului şi al Gulagului.

Dreptul la rezistenţă

Pentru Camus, filosofia absurdului era una a rezistenţei. A descoperit în chiar inima revoltei o dimensiune nesăbuită, lipsa de măsura pe care a înţeles să o explice, nu să o justifice. Virtutea supremă pe care a cultivat-o, spre disperarea marxiştilor şi existenţialiştilor de stânga, a fost moderaţia. A denunţat lagărele staliniste şi a plătit pentru acest gest fiind expulzat din “fraternitatea” sectară a existenţialismului sartrian. S-a opus torturii, oriunde această metodă barbară era aplicată. S-a împotrivit pedepsei capitale pe vremea când nu mulţi aveau tăria să o facă (citiţi volumul scris împreună cu bunul său prieten, Arthur Koestler, apărut în colecţia “Zeitgeist” la Humanitas). A fost deopotrivă un mare scriitor şi un mare moralist. Ponegrit şi desconsiderat de către snobii metafizici ai unor timpuri fără onoare, Camus rămâne unul dintre solidele repere ale conştiinţei anti-totalitare.

Albert Camus a fost unul din scriitorii favoriţi ai Monicăi Lovinescu şi ai lui Virgil Ierunca, tocmai pentru că la el etica se îmbină într-o tragică sinteză cu estetica. Dispariţia lui Camus, un gânditor pe care îl iubeau şi cu care se identificau graţie curajului de a rămâne fidel adevărului, a fost o cumplită lovitură. Se adevereau cuvintele lui Malraux: “Moartea transformă viaţa în destin”. Ştirile din România erau devastatoare, speranţa unei revederi cu mama Monicăi (întemniţată pentru refuzul de a colabora cu tirania) se stinsese, totalitarismul domnea nestingherit la Bucureşti. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, „il faisait minuit dans le siècle…” (era miez de noapte in veac). La moartea lui Camus, Ierunca a scris un superb eseu în memoria acestui desăvârşit moralist. Iar în „Trecut-au anii” găsim această notă de jurnal din 5 ianuarie 1960, deci la o zi după aflarea veştii cutremurătoare despre moartea autorului „Mitului lui Sisif”: “Camus era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în acea zonă a conştiinţei unde cuvântul mărturiseşte prin arsură.” Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean Grenier, profesorul şi prietenul lui Camus, potivit căruia, viaţa şi opera marelui romancier şi moralist a dat cel mai bun răspuns întrebării nietzscheene: “Cine e nobil?”

Niciodată nu mi-au şi nu ne-au lipsit atât de mult Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Cum scria recent Doina Jela, nu e greu sa ne imaginăm in ce direcţie ar fi mers opţiunile lor azi. Aş fi vrut să vorbesc cu ei despre biografia lui Arthur Koestler de Michael Scammell şi despre aceea a lui Ignazio Silone de Stanislao Pugliese. Dar şi despre situaţia morală a intelectualilor la acest ceas istoric. Nu e nevoie de un excesiv exercitiu de imaginaţie pentru a sti ce-ar fi spus Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre resurecţia fantomelor ceauşismului şi despre campaniile pervers-virulente menite a împiedica şi a denigra condamnarea comunismului. Nu trebuie facut un efort deosebit pentru a sti cum ar fi reacţionat la resurecţia publica a sicofanţilor ceausisti deveniti apologeţi pesedisti.

Pentru cei doi intelectuali critici de orientare civic-liberală, anticomunismul nu a fost o “iluzie”. Îmi pot lesne închipui ce-ar fi scris pe acest subiect. O ştiu şi cei care, cu lejeritate morală, propagă această idee falsă. Pentru anticomunism, ca şi pentru antifascism, s-a murit. Cred că dacă citim atent „Etica neuitării” (Humanitas, 2008) răspunsul este cât se poate de limpede: amnezia este o fugă de responsabilitate, deci este opusul unei libertăţi autentice. În „Fenomenul Piteşti”, Virgil Ierunca o cita pe Nadejda Mandelstam pentru care ,,Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor.”

Pentru Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ca şi pentru Orwell, Camus, Soljeniţîn ori Nadejda Mandelstam, distincţiile dintre victimă şi călău, dintre bine şi rău erau decisive, nu puteau fi pierdute în ceaţa unei abulice uitări. Memoria devine astfel spaţiu al salvării, al re-cunoaşterii şi al rezistenţei: „Pentru cei adomiți de-a lungul istoriei, pentru cei care n-au ridicat glasul când au fost victime de apărat, amintirea însăși a victimelor este supărătoare”. (Unde Scurte, București, Humanitas, 1990, p. 170) Memoria nu este un teritoriu neutru, victimele sunt prezente acolo tocmai pentru a împiedica echivalenţele cinice. “Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noştri asasinaţi”, scria Manès Sperber, un intelectual admirat de Monica Lovinescu. În remarcabilul eseu „Noica şi utopia recunoaşterii” din revista „Apostrof” (nr.12/2009), Marta Petreu a examinat cu subtilitate teme precum iertarea, mila, expiaţiunea. Faimoasa invitaţie a lui Noica de a ne ruga pentru Marx, pentru cei care au imaginat ori au comis Răul, notează Marta Petreu, a provocat interogaţia critică Monicăi Lovinescu care scria: “Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei?” O întrebare ce subîntinde problematica unei justiţii morale care nu poate concepe reconcilierea în absenţa căinţei.

Albert Camus, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au fost intelectuali onesti, in pofida constrangerilor umilitoare ale epocii totalitarismelor. Moștenirea lor este aceea a virtuților modeste cu care au luptat împotriva atâtor păcate: „onestitatea, datoria de a-și pune în discuție certitudinile, acceptarea valorilor relative dar concrete, fermentul unei neîncetate îndoieli. Nici surle, nici trâmbițe, nici majuscule. Necesitatea doar prin aceste mijloce aparent mărunte de a apăra omul de fantasmele ideologice care ucid mai sigur decât violența” (“Unde Scurte”, București, Humanitas, 1990, p. 136).

Versiune largita a eseului transmis la Radio Europa Libera si aparut pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26604726.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/audio/26605913.html


Stabilitatea nu inseamna amnezie: Monica Macovei, Klaus Iohannis si “fierbintele-Orient”

24/09/2014

O democratie care isi refuza dreptul la memorie este una cel putin indoielnica. Franta se confrunta de decenii cu amintirea guvernului de la Vichy, responsabil de deportarea spre lagarele mortii a zeci de mii de cetateni evrei care asteptau, pe buna dreptate, protectie, dar si cu amintirea razboiului din Algeria. Germania si-a asumat in chip exemplar denazificarea si, dupa 1989, decomunizarea. Rusia putinista, in schimb, a ales cealalta cale: a fugii de asumarea trecutului, iar consecintele se vad cu ochiul liber. Candidatul prezidential Klaus Iohannis este liderul unui partid (PNL, membru pe atunci al coalitiei aflata la guvernare, USL) care a participat cu arme si bagaje, cu un entuziasm de-a dreptul naucitor, la tentativa esuata de lovitura de stat din vara anului 2012.

Liderul din epoca al PNL, Crin Antonescu, a fost instalat de USL ca presedinte interimar al tarii. A facut atunci declaratii virulent anti-occidentale.A antagonizat principalii aliati ai Romaniei. Nu ca persoana privata, ci de pe pozitia de candidat prezidential potential al USL. Ministrul de externe desemnat de PNL, Andrei Marga, nu a facut un secret din putinofilia sa. Nimeni nu s-a cait in PNL. Nimeni nu si-a cerut scuze. Dl Iohannis nu s-a nascut ca personalitate nationala din spuma marii, ci din aranjamentele facute de Crin Antonescu, Victor Ponta si Dan Voiculescu. Ei au fost aceia care l-au impins in fata. Evident, poate sa se desparta de propriul trecut. Dar nu prin tacere, nu prin mutenie, nu prin stravezii refulari.

Acele evenimente nu s-au petrecut acum doua decenii, ci acum doi ani. Pentru multi cetateni ai Romaniei a fost vorba de un soc egal cu acela al mineriadei din iunie 1990. Monica Macovei are dreptate sa conditioneze semnarea de catre ea unui Pact National pentru Stabilitate si Democratie de o delimitare franca si lipsita de orice echivoc a candidatului ACL de acea agresiune a faradelegii. “Martea neagra” a simbolizat inca o asemenea rusinoasa palma data statului de drept. Ordonantele guvernamentale, inclusiv aceea care modifica Legea educatiei, sunt exemplele abuzului transformat in politica permanenta. In Parlamentul tarii nu au ce cauta penalii, indiferent carui partid ii apartin. Sunt cerintele minimale pentru ca un asemenea Pact sa fie un instrument credibil, un reazim al democratiei in clipa cand pontocratia se afla in plina ofensiva, iar nu doar praf in ochi. Daca doreste sa convinga electoratul anti-pesedist, dl Iohannis o poate face acum, raspunzand in chip onest scrisorii Monicai Macovei.

Poate ca dl Iohannis va gasi ragazul sa mediteze la aceste cuvinte ale lui Mircea Cartarescu, citate de Daniela Ratiu in “Evenimentul Zilei”: ”În cazul meu, însă, trecutul trebuie să rămână trecut. Nu mă voi mai implica în politică, pentru că nu mai cred, la noi, în cauze care merită apărate. ”Nu e corsi, nici ricorsi în fierbintele-Orient/Ci deodată amândouă, împletite-absurd, dement”, scriam odată. Iată cazul Turcescu. În ”Mother night” de Vonnegut (dacă nu mă înșel) e vorba de un crainic de la radioul nazist din vremea lui Hitler, care făcea apologia național-socialismului, dar în același timp transmitea codificat informații pentru aliați. Eu nu pot și nu vreau să funcționez într-o lume în care combinația Jekyll-Hyde e posibilă”. Da, domnule Iohannis, e timpul sa alegeti, vreti sa fiti Jekill sau Hyde. Monica Macovei a ales. Ea vrea Occidentul, nu “fierbintele-Orient”…

“Stimate domnule Klaus Johannis,

Am luat act de invitația pe care mi-ați adresat-o de a mă alătura și de a semna Pactul Național pentru Stabilitate și Democrație. Susțin acest demers numai dacă acesta este complet onest și adăugați următoarele:
1.1. Să respingem ”asaltul împotriva instituțiilor democratice și statului de drept” nu doar al actualei puteri, ci și al fostei puteri PSD și PNL, adăugând pe lista dvs. ordonanțele de urgență date împotriva statului de drept în iulie 2012 și greșelile cunoscute sub numele de „marțea neagră”, prin care deputații PSD și PNL au votat „super-imunitatea” demnitarilor pe 10 decembrie 2013.
1.Să ne propunem ca obiectiv asigurarea funcționării normale și depolitizării tuturor instituțiilor, nu doar a celor menționate de dvs. (CNA, TVR, Curtea de Conturi, ASF, DGIPI). Aceasta se poate face în mod practic, angajându-ne cu toții să nu mai facem numiri politice decât pentru funcțiile de miniștri și secretari de stat.
1.Să ne propunem ca obiectiv eliminarea din Parlamentul României a tuturor membrilor care au decizii definitive de incompatibilitate pronunțate de instanțe și excluderea din partid a tuturor membrilor care au condamnări definitive sau care au fost declarați colaboratori ai Securității.

Dacă demersul dvs. este cinstit și vă doriți cu adevărat consolidarea democrației și a statului de drept în România, sunt convinsă că veți include propunerile mele în Pactul Național pentru Stabilitate și Democrație si le veți aplica imediat.

Potrivit punctului 3, senatorul PNL Daniel Akos Mora și deputatul PDL Ștefan Stoica trebuie să plece din Parlamentul Romaniei, ambii fiind declarați incompatibili prin decizii definitive și irevocabile. De asemenea, senatorul PNL Tudor Chiuariu, condamnat definitiv pentru corupție, cade sub incidența aceluiași punct 3 și ar trebui exclus din PNL.

Numai dacă adevărul este intreg și numai dacă deputații din ACL declarați incompatibili, condamnați definitiv sau găsiți colaboratori ai Securității sunt excluși, Pactul propus de dumneavoastră poate fi credibil pentru electorat și îl pot semna.

Monica Macovei”

http://www.monica-macovei.ro/blog/2014/09/24/scrisoare-deschisa-adresata-lui-klaus-johannis-candidat-acl/

http://www.evz.ro/fata-hidoasa-a-adevarului-dubla-comanda-a-romaniei.html


De la Dzerjinski la Putin: Dictatură, paranoia, teroare

23/09/2014

Cei care consideră că ne pierdem vremea scriind si discutand despre totalitarism cultivă de fapt politica strutului, se prefac că nu observă incotro merge Rusia la ceasul putinismului dezlantuit. Modelele politice ale celui botezat de colegii sai de scoala Putka, pe vremea cand era un bully de colt de stradă in Leningradul său natal, sunt fondatorul Cekăi, ascetul bolsevic Felix Edmundovici Dzerjinski, si marele prigonitor al disidentilor, presedintele KGB-ul brejnevist, Iuri Vladimirovici Andropov. Ambii au simbolizat si au practicat teroarea rosie pusa in slujba omnipotentei birocratii comuniste. Printr-un decret semnat ieri de Vladimir Vladimirovici Putin, Divizia Independenta cu Scop Operational a redevenit, la doua decenii de la schimbarea numelui sau, “Divizia Dzerjinski”. Cine a fost de fapt fanaticul neo-iacobin, sociopatul iluminat pe care Putin il priveste ca pe un erou personal?

 

Photograph:Felix Edmundovich Dzerzhinsky is the subject of a statue in Moscow, Russia.

 

Am scris aici despre el in 2012, cred ca merita sa reiau, actualizat, acel text. Fara fanatici, fara posedati, totalitarismele timpurilor moderne ar fi fost imposibile. Pentru Putin si oamenii sai, Felix Dzerjinski, zis si Felix de Fier, fondatorul Gulagului, intruchipeaza o legenda: de aici si luptele ce se poarta in legatura cu faimoasa statuie a sculptorului Evgheni Vucetici pe care atatia ar dori-o reinstalata in fata sinistrei inchisori Lubianka (update: luna aceasta, in septembrie 2014, statuia a fost reinstalata de catre un grup de mebri ai Partidului Comunist al Federatiei Ruse). Teroarea rosie, declansata de Lenin si camarazii sai in septembrie 1918, a facut sute de mii de victime. “Vom construi socialismul chiar daca, din 100 de milioane, va trebui sa exterminam 10 milioane”, proclama vindicativ si isteric Grigori Zinoviev, liderul comunist din Petrograd (avea sa fie el insusi executat in 1936). Liderii bolsevici, fara exceptie, impartaseau viziunea paranoica pe care Viaceslav Molotov a sintetizat-o in cuvintele: “Dusmanii sunt pretutindeni”. Organizati ei insisi pe baze conspirative, vedeau in jurul lor doar comploturi. Filosofia politica a bolsevismului era, cum a scris Robert C. Tucker, aceea a Istoriei drept conspiratie. In 1928, Stalin isi incheia un discurs major cu cuvintele: “Avem dusmani interni. Avem dusmani externi. Acest lucru, tovarasi, nu trebuie uitat nicio clipa”.

 

Dzerzhinsky with Stalin in 1926.

Dzerjinski si Stalin, 1926

In fruntea Cekai, politia secreta a noului regim, se afla un bolsevic de origine poloneza, nascut in 1877 intr-o familie aristocratica. Nimeni nu a personificat mai terifiant natura terorista a dictaturii comuniste decat acest diavol cu chip de sfant, un barbat auster, retractil, introvertit, coborat parca dintr-un tablou de El Greco, un intelectual indragostit de naluci si vanator de imaginari inamici. Era criminalul palid despre care scria Nietzsche in “Zarathustra” transfigurat in suprem pazitor al Revolutiei. Prea putin se vorbeste despre acest personaj care a simbolizat, asemeni calailor nazisti, Raul radical. Martin Amis are dreptate: “Everybody knows of Himmler and Eichmann. Nobody knows of Yezhov and Dzerzhinsky”.

Niciodata Dzerjinski nu ar fi actionat precum socialist-revolutionarul, eserul de stanga Isaak Steinberg, cel care a demisionat din functia de comisar al poporului pentru justitie spunandu-i lui Lenin ca nu doreste sa fie supremul administrator al exterminarilor. “Sa numim aceasta agentie pur si simplu Comisariatul Poporului pentru Exterminari”, a exclamat Steinberg. Incantat, Vladimir Ilici i-a replicat: “Intr-adevar, as ar trebui, dar nu o putem spune”. Dupa putin timp, Isaak Steinberg a emigrat, iar fiul sau, Leo Steinberg, a ajuns unul dintre cei mai admirati istorici de arta ai lumii, profesor ani de zile la University of Pennsylvania.

Catolic devotat pana la 16 ani, Dzerjinski a dorit initial sa devina preot. Intrebat de fratele sau, Kazimerz (acesta avea sa fie ucis de nazisti in 1943), cum si-l imagineaza pe Dumnezeu, tanarul Felix a raspuns: “Dumnezeu este in inima mea! Iar daca ar fi sa ajung la concluzia, precum tine, ca Dumnezeu nu exista, m-as impusca. N-as putea trai fara Dumnezeu”. (v. David Satter, “It Was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past”, Yale University Press, 2012, pp. 14-15). Din clipa in care l-a parasit pe Dumnezeu, Felix a devenit soldatul alte cauze, investita cu toate atributele sacralitatii. A imbratisat religia politica bolsevica din suflet, deci din ratiuni care nu au de-a face cu ratiunea. Structural ascetic, vizionar obsesiv din categoria nihilistilor descrisi de Turgheniev si Dostoievski, Dzerjinski a fost un maniac al puritatii. Era inrudit spiritual cu un Robespierre ori cu un Saint-Just (v. Ruth Scurr, “Fatal Purity: Robespierre and the French Revolution”, Henry Holt, 2006).

Nu avea alt scop in viata decat servirea neconditionata a unei revolutii totale, un apocalips social menit sa salveze umanitatea. O umanitate corupta, perversa, nedreapta, “vrajita si intoarsa pe dos” (Marx). A facut inchisoare in timpul tarismului. A fost cel care a cerut insistent, imediat dupa lovitura de stat bolsevica, infiintarea Comisiei Extraordinare de Lupta impotriva Contrarevolutiei: “Este razboi acum, ducem o lupta necrutatoare, pana la capat. Viata sau moarte! Cer constituirea unui organ necesar reglarii de conturi cu dusmanii revolutiei”. S-a instalat in cladirea Cekai, a participat personal la scene ingrozitoare, s-a contopit cu institutia pe care a pus-o pe picioare. A binecuvantat violenta, masacrul, tortura. A creat o traditie a neinduplecarii, a neindurarii, a vigilentei maniacale, a crimei de stat ridicata la rang de virtute politica.

In februarie 1920, l-a interogat chiar el pe marele filosof Nikolai Berdiaiev care avea sa-si aminteasca de acel lugubru episod in autobiografia sa publicata in exil. “Avea ochii cenusii, innourati si melancolici”, nota autorul “Noului ev mediu”. La interogatoriu a participat si Lev Borisovici Kamenev, membru al Biroulu Politic, cumnatul lui Trotki, precum si Viaceslav Menjinski, cel care avea sa preia conducerea Cekai dupa moarte lui Dzerjinski in 1926. Acuzat de complot, Berdiaiev a oferit o serie de explicatiii pentru opozitia sa, morala, religioasa si filosofica, in raport cu bolsevismul. Ce-l va fi salvat pe filosof ramane un mister. Se prea poate ca Felix de Fier sa-si fi amintit de propiul sau zel religios de-odinioara. Oricum, portretul facut de Berdiaiev merita retinut:” Dzerjinski dadea impresia unei persoane complet sincera si convinsa. Era un fanatic. Era ceva ingrozitor in el… In trecut, voise sa devina calugar catolic, si-a transferat apoi credinta inspre comunism”. In finalul discutiei cu Berdiaeiev, seful Cekai a murmurat: “Poti fi materialist in teorie si idealist in viata ori, invers, poti fi idealist in teorie si materialist in viata”. In acest timp, Lenin dadea ordinul de distrugere a clerului “reactionar”. Urmarea fost moartea 2700 de preoti si a 5000 de calugari si calugarite. Filosoful Vasili Rozanov a scris in 1919, an in care a si murit, “Apocalipsul vremurilor noastre”.

Ultima cuvantare a lui Dzerjinski, in 1926, a fost un rechizitoriu turbat impotriva opozitiei conduse de Lev Trotki, Grigori Zinoviev, Lev Kamenev, Iuri Piatakov si Karl Radek. Nici urma de compasiune, de solidaritate umana. Oricine slabea “unitatea de granit” era obiectiv un inamic al revolutiei. Pentru Felix de Fier, Ceka reprezenta “sabia si flacara revolutiei”, fiecare comunist avea datoria sa fie un cekist. Urmasii lui Dzerjinski in fruntea politiei secrete, cu ale sale succesive denumiri (GPU, OGPU, NKVD, MGB, KGB), Viaceslav Menjinski, Genrih Iagoda, Nikolai Ejov, Lavrenti Beria, Viktor Abakumov, Nikolai Ignatiev, Aleksandr Şelepin (Şurik de Fier), Iuri Andropov, spre a-i numi doar pe acestia, au fost fideli imperativelor dictate de fondatorul acestei monstruoase institutii. Idolatrizarea lui Dzerjinski face parte din codul genetic al KGB-ului si al institutiei succesoare, FSB.

Adorat de familie, Dzerjinski nu a suferit de complexe similare celor ale lui Stalin. Avea o natura dedublata, putea fi simultan insetat de sange si de o calda tandrete. Se ocupa de copiii vagabonzi si ordona asasinate in masa. N-a vazut decat un film in viata sa: cel comandat chiar de el, al funeraliilor lui Lenin. In aprilie 1919, in timp ce subordonatii sai lichidau zeci si zeci de mii de oameni, Felix Edmundovici ii scria sorei sale mai mari: “Iti pot spune adevarul: am ramas acelasi. Simt ca nu poti intelege cum pot fi eu acesta si ca, stiindu-ma, nu poti pricepe. Iubire. Astazi, ca si acum atatia ani, aud si simt un imn pentru ea. Imnul cere razboi, vointa de nezdruncinat, munca fara preget.” Intr-o scrisoare adresata lui Stalin si lui Sergo Orjonikidze, Dzerjinski marturisea: “Nu sunt un teoretician si nu urmez orbeste felurite persoane. In viata, n-am iubit decat doi revolutionari si conducatori: pe Rosa Luxemburg si pe Lenin. Pe nimeni altcineva”. (v. Donald Rayfield, “Stalin and His Hangmen: The Tyrant and Those Who Killed for Him”, Random House, 2004, p. 102). Scrie Rayfield: “Like Trotsky, Dzerzhinsky was prone to hysterical crises which led to berakdowns”. (p. 88), Sprihinit psihologic de sotia sa, Zofia, de o sora, o cumnata si doua nepoate, Felix de Fier isi gasea resursele pentru a nu se opri din a sa misiune distructiva. Zofia a lucrat in Comisariatul pentru Educatie, apoi a fost propagandista a partidului.

Doua observatii la acest citat: faptul ca Rosa Luxemburg apare inaintea lui Lenin este elocvent pentru ierarhia secreta a iubirilor lui Dzerjinski. Este greu de imaginat cum putea reconcilia el cele doua atasamente, stiute fiind rezervele cruciale ale revolutionarei germane in raport cu terorismul politic bolsevic. Va fi citit Dzerjinski ultima si cea semnificativa si durabila contributie a Rosei Luxemburg (dixit Hannah Arendt), “Critica Revolutiei Ruse”? Ce va fi inteles el din acea celebra formulare: “Libertatea este intotdeauna libertatea celor care gandesc altfel“? Nu a denuntat Stalin “luxemburgismul” drept o grava deviere in miscarea comunista? N-a scris Ruth Fischer (Elfriede Eisler), pe vremea cand il servea pe Stalin in conducerea PC din Germania (KPD), inainte de ruptura din 1925, ca mostenirea Rosei Luxemburg era asemeni unui “bacil sifilitic”? Recomand aici eseul Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg din volumul “Men in Dark Times”. Apoi, sa faci parte din cercul intim si sa nu-i declari dragoste lui Iosif Vissarionovici era un gest cel putin imprudent.

Ce s-ar fi intamplat cu Dzerjinski daca apuca Marea Teroare? Probabil ca ar fi pierit si el, asemeni atator vechi bolsevici, victime si calai, jertfiti pe altarul a ceea ce Hegel numea viclenia Ratiunii, striviti sub şenilele tancului triumfator al Revolutiei, arşi de soarele acelei fantasme pe care o iubisera cu pasiune de adolescent depresiv, neurastenic si suicidar.

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-felix-edmundovici-dzerjinski-iluminat-ascet-si-tortionar/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-maresalul-urss-lavrenti-pavlovici-beria-gangster-sociopat-reformator/

http://www.contributors.ro/global-europa/iuri-andropov-ideolog-si-poli%c8%9bist/

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/10/06/fiica-lui-ejov-teroare-violenta-ecouri-in-ceata/

Sugestii bibliografice

Iain Lauchlan, “Feliks Dzerjinskii”, in Silvio Pons and Robert Service, eds., “A Dictionary of 20th Century Communism”, Princeton University Press, 2010, pp. 298-299

Robert C. Tucker, “The Soviet Political Mind: Stalinism and Post-Soviet Culture”, Revised Edition, Norton, 1971

Bruce Mazlish, “The Revolutionary Ascetic: Evolution of a Political Type”, Basic Books, 1976

Boris Souvarine, “Staline: Apercu Historique du Bolchevisme”, Ed. Champ Libre, 1977

Mikhail Heller and Aleksandr M. Nekrich, “Utopia in Power: The History of the Soviet Union from 1917 to the Present”, Summit Books, 1985

George Legget, “The Cheka: Lenin’s Political Police”, Oxford University Press, 1981

Richard Pipes, “Russia under the Bolshevik Regime”, Knopf, 1993

Donald Rayfield, “Stalin and His Hangmen: The Tyrant and Those Who Killed for Him”, Random House, 2004

Martin Amis, “Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million”, Hyperion, 2002

Anne Applebaum, “Gulagul. O istorie”, traducere de Simona Gabriela Varzan si Vlad Octavian Palcu, Humanitas, 2011

David Satter, “It Was a Long Time Ago, and It Never Happened Anyway”, Yale University Press, 2012

Simon Sebag Montefiore, Stalin. Curtea tarului rosu, traducere de Catalin Dracsineanu, Polirom, 2014.


La vérité est en marche, draga Sever…

22/09/2014

In “Evenimentul Zilei”, bunul meu prieten Sever Voinescu propune o tema de reflectie cat se poate de urgenta. Chiar sunt romanii satui de ceausism? Chiar vor cetatenii acestei tari, ori majoritatea lor, sa scape de povara trecutului totalitar? Au romanii un fel de nostalgie a mocirlei, spre a relua o formula a lui Baudelaire? “Nu cred că, în realitate, poporul român e nemulțumit de politicienii săi. Cred că mimează nemulțumirea, doar, într-o ipocrizie caracteristică. În realitate, îi adoră, îi susține, îi ține acolo. Poporului îi place că îi poate scuipa, înjura și blestema. Atîta vreme cît semeni cu băștinașii, băștinașii te vor vota. Sentimentul de apartenență tribală este, în continuare, cel mai puternic vector electoral în România. Dar, mai mult decît orice, băștinașii își iubesc politicienii place pentru îi ține vie amintirea clipelor de aur din anii petrecuți în grotă. De aceea, tocmai în numele lui Ceaușescu, băștinașii nici nu vor schimba vreodată politicienii. Vi se pare că descriu un suflet colectiv bolnav, cariat, deteriorat, abisal-freudian? E chiar sufletul României. Al României ceaușiste de azi.”

Nu sunt atat de convins precum Sever de existenta acestui misterios suflet colectiv. Exista in Romania o societate civila care nu se lasa ingenuncheata, chiar daca astazi e mult mai putin vocala decat in anii 90. Nu este deloc obligatoriu ca dezolantul clivaj dintre cei care vor o Romanie intemeiata pe respectul pentru lege si institutiile statului de drept si cei care le dispretuiesc sa devina unul etern. Tot ce am scris si am spus unii dintre noi, de la Gabriel Liiceanu, Cristian Ghinea, Marian Preda si Doina Jela la Mihaela Miroiu, Dragos Ghitulete, Rasvan Lalu, Tudorel Urian, Marius Stan si subsemnatul, in aceste ultime saptamani pledeaza pentru o perspectiva mai putin pesimista. “La vérité est en marche et rien ne l’arrêtera”, draga Sever, ii placea lui Emile Zola sa spuna. O facea in vremuri sumbre, cand parea ca francezii imbratiseaza mitologiile tribalist-antisemite ale unei soldatesti ultra-reactionare. Si totusi, cauza dreyfusarda, cauza lui Zola, a invins…

http://www.evz.ro/sufletul-ceausist-al-romaniei-de-azi.html

http://www.evz.ro/la-verite-est-en-marche-draga-sever.html


Va place aceasta grotesca paranghelie, domnule Iliescu?

21/09/2014

La un sfert de veac de la ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a numit annus mirabilis 1989, anul cand ideocratiile comuniste din Blocul Sovietic s-au prabusit in serie, mitomanul galactic reinvie una dintre cele mai dezgustatoare componente ale dictaturii bicefale din Romania; abjectul, sufocantul, natangul cult al personalitații. Paranoic, fara indoiala, Nicolae Ceausescu era totusi o presonalitate. Una nefasta, dar o personalitate. Victor Ponta este o paiață. Un panglicar in ale tarii, spre a-l cita pe Eminescu. Presedintele Traian Băsescu are dreptate sa vorbeasca despre kitsch politic.

 

 

In 1986 am publicat in revista “Orbis” din Philadelphia un studiu intitulat “Byzantine Rites, Stalinist Follies”. Tradus de istoricul Bogdan C. Iacob cu titlul “Rituri bizantine, rătăciri staliniste” el poate fi citit in cartea mea “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, editia a 2-a, revazuta si adaugita, aparuta la Humanitas, in colectia “Istorie contemporana”, in 2008. Scriam acolo despre “extravagantele neroniene” ale familiei conducatoare. Intre acestea, adoptarea modelului nord-coreean de cult paroxistic, dincolo de orice s-a vazut in Europa, chiar si in timpurile lui Stalin ori in Albania lui Enver Hoxha. La vremea respectivă, Ion Iliescu, relativ marginalizat in conducerea PCR, era scarbit de spectacolul pe cat de absurd, pe atat de ridicol al triumfalismului sicofantic. Ma intreb ce gandeste acum presedintele de onoare al PSD, omul responsabil, mai mult decat oricine altcineva, de executarea lui Nicolae si a Elenei Ceausescu, văzand cum acest bully de mahala resuscită exact ceea ce el si alti veterani comunisti considerau a fi unul din marile, neiertabilele păcate ale dictatorului. Va cuteza Ion Iliescu să spună public ca avem de-a face cu o sinistră, scandaloasă, revoltătoare mascaradă?

Va place , domnule Iliescu, aceasta paranghelie, vorba Monicai Macovei? Va excita, domnule Iliescu, aceasta funambulesca pațachiniada?

De acord cu concluzia excelentului editorial al lui Florin Negrutiu din “Gandul”: Te iubeau unii azi la televizor până la greaţă. “Cântarea României”, genialule conducător. În trei ani, te-ai aşezat peste ţara asta cu toată greutatea, de-ai deşelat-o. Da, pentru voi e nevoie de un stadion mult mai mare şi de o plasmă cu diagonala de 10 metri ca să vă încapă toată dragostea de România. „Suntem cel mai puternic partid din România care este îndrăgostit de ţara lui”, ne-aţi spus astăzi. În sfârşit, ai ajuns cel mai iubit fiu al poporului. Doamne fereşte de aşa o dragoste! Cu cât ţara e mai necăjită, cu atât mai gras e faraonul.

Recomandari:

http://www.gandul.info/puterea-gandului/faraoane-13311045

http://tarotpolitic.wordpress.com/2014/09/21/despre-uitare/

http://www.evz.ro/victor-ponta-mitomanul-galactic.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/fantoma-lui-gheorghiu-dej