Sever Voinescu: Dragă Vladimir, deznădejdea de azi…

“Săptămîna trecută, mă distanțam în termeni fermi de o consistentă majoritate a poporului meu după ce văzusem un sondaj care arăta că 60% dintre compatrioți cred că era mai bine în vremea lui Ceaușescu. Spuneam că nu există altă justificare pentru așa ceva decît o dementă dragoste colectivă pentru traiul în grotă. În întuneric, în frică, lipiți unii de alții în transpirație rece, urîndu-ne între noi, în frig și sărăcie, mîncînd gheare de pui, mîncați de invidia că gheara unuia are și ceva pieliță în plus, frustrați de totul și claustrați, privind la unicul program tv care ne spune, fără oprire, că sîntem fericiți, că întunericul grotei e lumina binecuvîntată a soarelui, că sărăcia în care trăim este prosperitate și că stăpînul nostru este un geniu mondial. Așa vor 60% dintre români să trăiască. Există o voluptate a sclaviei, o plăcere orgasmică a beznei, un rîs savaotic stîrnit de cătușă și căluș. Fără îndoială, poporul meu regretă grota în proporție majoritară. Dacă tot o regretă, s-ar putea să i se întîmple iarăși. Și eu nu cred că aș putea suporta să mă întorc în grotă chiar dacă, exuberant, poporul meu mă va împinge, cu puterea lui imensă, într-acolo. Firesc, un asemenea text nu poate fi scris decît în tonuri pesimiste – este exact ceea ce am făcut.

Vladimir Tismăneanu mi-a făcut bucuria de a reacționa, replicînd tonic tristeții mele. Îi mulțumesc. Aveam nevoie de o asemenea replică, prietenul de departe a simțit și mi-a transmis-o. Zice Vladimir: ”Nu sunt atât de convins precum Sever de existenţa acestui misterios suflet colectiv. Nu e vorba de fetişizatele sondaje, ci de faptul că populaţia acestei ţări este mult mai eterogenă decât ne putem imagina. Nu există doar două Românii, ci mult mai multe. Există România lui Felix şi cea a Monicăi Macovei. România lui Ponta şi cea a lui Sever Voinescu.”  Și, mai apoi: ” Avem nevoie, dragă Sever, de ceea ce se cheamă conştiinţa nefericită, de curajul de a spune că jocurile nu sunt definitiv făcute, că nu suntem prizonierii cine ştie cărei maledicţiuni (istorico-geografice) inexorabile. Nu este deloc obligatoriu că dezolantul clivaj dintre cei care vor o Românie întemeiată pe respectul pentru lege şi instituţiile statului de drept şi cei care le dispreţuiesc să devină unul etern. Tot ce am scris şi am spus unii dintre noi, de la Gabriel Liiceanu, Cristian Ghinea şi Doina Jela la Mihaela Miroiu, Dragoş Ghiţulete, Tudorel Urian, Marius Stan, Marian Preda, Rasvan Lalu și subsemnatul în aceste ultime săptămâni pledează pentru o perspectiva mai puţin pesimistă.” Poate că aerul dezolat al textului meu m-a făcut mai obscur decît aș fi vrut. Nu neg nici o secundă că există și altfel de oameni decît cei care mi-au provocat textul. În termenii sondajului, există și ceilalți 40%. Îi știu bine, căci printre ei mă număr și eu. Sînt, ca să zic așa, ”tribul” meu în interiorul societății românești.

Și, dacă tot a venit vorba despre societatea românească, aș spune că nu cred în povestea celor două sau mai multor Românii, despre care au vorbit în timp atîția oameni atît de diferiți, precum Adrian Năstase, Alina Mungiu, tu, Vladimir sau Andrei Pleșu. Dacă există mai multe Românii și una dintre ele e a mea, de ce sînt forțat să dau zi de zi, ceas de ceas, ochii cu Ponta, Gâdea și Voiculescu? De ce trebuie să mă izbesc de fiecare dată de ei cînd vreau să-mi aleg președintele și, de cîteva ori chiar, ei să mă învingă? De ce sînt mereu îngrijorat că instituțiile dreptății și libertății din România mea se clatină de cîte ori urlă ei? Dacă eu am România mea, diferită de cea  a lui Ponta, de ce trebuie să mă supun ordonanțelor lui de urgență, cum de trebuie să-i acord respectul meu chiar lui (căci în România mea există respectul pentru demnitarii țării) și, în definitiv, cum de a ajuns el în fruntea României ”mele”? Pare ușor să evit România lui – citesc, ascult muzică, mă plimb, vorbesc exclusiv cu oamenii cu care vreau să vorbesc, îmi văd de proiectele și de studiile mele; dar la fiece pas pe care-l fac în România mea, îi văd, vii, pe românii lui. Le simt privirile, le aud vorbele, le suport iritările. România lui Ponta tiranizează România ”mea”. Singura mea șansă de a rămîne în România ”mea” e autismul față de România lui. Nu e normal să pot trăi cum vreau doar dacă pun în paranteze fenomenologice o bună parte din realitatea în care trăiesc. Oricum, nu-mi iese oricît efort fac. Și nu din cauza mea. Ci pentru că ideea mai multor Românii e o metaforă de nu chiar o formă de evaziune, o iluzie. România e una și ea e stăpînită de voința colectivă a românilor.   60% dintre ei, vor cu Ceaușescu. E drept, 40% vor altceva. Dar România e de neconceput fără 60% dintre locuitorii ei. Altă Românie, draga Vladimir, nu există.  Dar, ajunge zilei de azi atîta disperare. Mîine, despre Zola.”

http://www.evz.ro/draga-vladimir-deznadejdea-de-azi.html

http://www.evz.ro/la-verite-est-en-marche-draga-sever.html

Comments are closed.

%d bloggers like this: