Nostalgii in prag de An Nou: Tombe la neige…

31/12/2014

 

Tombe la neige
Tu ne viendras pas ce soir
Tombe la neige
Et mon cœur s’habille de noir
Ce soyeux cortège
Tout en larmes blanches
L’oiseau sur la branche
Pleure le sortilège

Tu ne viendras pas ce soir
Me crie mon désespoir
Mais tombe la neige
Impassible manège

Tombe la neige
Tu ne viendras pas ce soir
Tombe la neige
Tout est blanc de désespoir
Triste certitude
Le froid et l’absence
Cet odieux silence
Blanche solitude

Tu ne viendras pas ce soir
Me crie mon désespoir
Mais tombe la neige
Impassible manège

Advertisements

Despre Tisminetzky venit pe tancuri sovietice (Un articol de Dragos Paul Aligica)

31/12/2014

Prieteni, daca tot s-a insistat pe asta si nu ma lasa in pace, am de spus si eu ceva despre noua explozie de retorica fetida si noile evidente ale legaturilor dintre discursul si atitudinile mediatice oportunist-infactional-corupte de tip Antena 3/clanul Voiculescu si populismul, xenofobia, antisemitismul si nationalismul patologic latente in unele straturi si grupuri sociale, unele cu pretentii si aspiratii publice. Deci cand mie imi vii cu argumente de tip Tisminetki si tancuri sovietice, cand antisemitismul, tribalismul si nationalismul patologice si isteria indusa de ele devin esenta retoricii si pozitiei tale, mie nu imi spui nimic nici despre tema in discutie si nici despre Tismaneanu. Imi spui ceva despre tine. Cine esti sau mai bine zis cine nu esti. Ca nu ai inteles nimic. Nici despre tine, nici despre cei din jur, nici despre lumea in care traiesti. Cat de primitiv, cat de rudimentar, cat de inadecvat aspiratiei de civilizatie si mentalitatii lumii moderne esti de fapt.

Pana la urma diferenta dintre noi si ei -acesti trogloditi semiliterati si semialfabetizati cu acces la internet si platforme mediatice- este asta: Noi suntem cel putin in aspiratie oameni urbani, civilizati, educati sa supunem unui minim control rational emotiile si instinctele noastre tribale. Intelegem ca individul, persoana este ceea ce conteaza ultimamente, ca etnia, rasa, familia sunt secundare. Ca omul civilizat exact prin asta se deosebeste: capacitatea de a transcende datele biologice si de circumstante etnic-sociale si de a deveni o persoana prin exercitarea (fie si imperfecta) a ratiunii, vointei, intelectului si pasiunilor. Suntem oameni care incearca in masura puterilor sa aiba un comportament rezonabil si responsabil social in ideea ca suntem toti imperfecti in incercarea de a convietui sub un sistem de reguli sociale (unele ale statului de drept altele pur si simplu conventii sociale tacite ale oamenilor civilizati).

Asadar, noi spre deosebire de ei, intelegem ca un individ este cu atat mai meritoriu cu cat reuseste sa-si depaseasca conditia sociala, etnica, familiala si biologica. Daca ai reusit sa-ti destupi mintea si sa depasesti propaganda nationalista a regimurilor trecute si nu ai devenit o drona intoarsa cu cheia de populisme si ideologie sablonarda menita sa manipuleze mase lispite de discernamant, cu atat mai meritoriu este profilul tau uman. Sau: daca ai avut parinti legionari dar ai resuit sa te rupi de cele auzite zilnic in familie si au constituit mediul tau de formare, cu atat mai meritoriu esti ca individ. Esti de admirat. Sau: Daca ai daca ai avut parinti comunisti dar ai resuit sa te rupi de cele auzite zilnic in familie si au format mediul tau de formare, cu atat mai meritoriu esti ca individ. Esti de admirat. Samd.

Iata de ce, dincolo de toate slabiciunile si scaderile sale, inerente oricarei fiinte umane, il respectam il admiram atat de mult pe Vladimir Tismaneanu. E un exemplu si un motiv de speranta. Oamenii nu sunt predeterminati genetic sau social. Fiecare generatie si fiecare individ poate depasi trecutul, invata din istorie, reinventa universul sau privat si contribui constructiv pe masura posibiliattilor si experientei la universul public. Toti suntem intr-o forma sau alta un Tismaneanu. Toti avem ceva de depasit si reinventat.

Pe scurt: Noi suntem oameni civilizati, occidentalizati, gandim ca indivizi si persoane cu profil propriu si ii judecam pe ceilalti la fel. Le acordam aceasta onoare si privilegiu: ii privim si judecam pornind de la asumptia ca sunt indivizi, persoane nu reprezentanti modali ai unei colectivitati, clase, entnii, rase, familii sau trib. In felul asta ne respectam si pe noi si pornim cu prezumptia de respect si fata de semenii nostri. E minimum din ceea ce putem face ca oameni civilizati.

Ei, pe de alta parte, sunt exact ceea ce discursul lor spune despre ei ca sunt. Nu putem decat spera ca poate, candva, cumva isi vor putea despasi conditia primitiva si abjecta.

http://www.blogary.ro/editorial/despre-tisminetzky-venit-pe-tancuri-sovietice/


Valorile liberale sub asediu (“Precizări la dezbaterea privind decorarea lui O. Bjoza” de Petre M. Iancu)

31/12/2014

“Un cititor a reacţionat critic la textul intitulat “Un bilanţ ambiguu la cumpăna anilor”. Nu e singurul cu nedumeriri ce se cer înlăturate.

Cititorul amintit a afirmat între altele că el, unul, nu a “văzut absolut nici o dovadă” a acuzaţiei de “simpatii legionare” ce i se aduce lui Octav Bjoza şi pe care şeful AFDP însuşi ar “nega-o”.

Dimpotrivă, “senzaţia mea este că tot scandalul” ar fi “legat de fonduri şi prietenii, în condiţiile în care în momentul acesta” s-ar da “o bătălie dezgustătoare” între “băsişti si iohannişti”, mai declară cititorul cu pricina.

Mă tem că lectura, analiza şi interpretarea situaţiei efectuate de acest cititor sunt superficiale. Mai întâi se cuvine precizat că dovada simpatiilor legionare ale domnului Bjoza e destul de lesne de obţinut. Ajunge o investigaţie fie şi sumară în internet, unde se poate descoperi între altele un film edificator despre opţiunile actualului şef al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.

Alte reacţii ultragiate la articolul meu împroaşcă, din nou, cu noroi în Dragoş Paul Aligică, în Vladimir Tismăneanu, în alţi editorialişti lucizi care sunt perfect edificaţi asupra faptului că între comunismo-securism şi legionarism nu există incompatibilităţi majore, ci o fructuoasă cooperare mutuală.

Care mai ştiu că adevărata luptă se dă între democraţie liberală şi partizanii mai mult sau mai puţin camuflaţi ai diverselor “democraţii orginale”, regimuri autoritare, state de nedrept şi sisteme totalitare. Care, în fine, nu se îndoiesc că legionarii şi emulii lor actuali izvorâţi, de regulă, de sub pulpane securiste, chiar dacă se dau rotund, anticomunişti şi ortodocşi n-au citit cum trebuie Biblia.

Fiindcă, în acest caz, ar fi ştiut că de la proorocul Ezechiel încoace nu se mai pedepsesc copiii pentru vina taţilor, fie ei chiar “nomenclaturişti”. Iar a fi evreu, ca Isus, ca Maria, ca apostolii, ori ca Moise şi profeţii, nu descalifică pe nimeni, nici în vechime, nici în modernitate, luându-i libertatea de opinie şi dreptul de a o exprima ori de a se asocia altora, care nutresc păreri similare.

Încât problema nu e prezumtiva luptă care s-ar da în prezent între “băsişti şi iohannişti,” ci fragilitatea memoriei şi rezistenţa, după 25 de ani de postcomunism, a miturilor totalitare, a măsluirilor istorice, a antisemitismului, xenofobiei, rasismului şi colectivismului.

Această rezistenţă e rezultatul regretabil al unei îndelungate şi sistematice dezinformări care, iată o misiune esenţială pentru democraţia românească, dacă doreşte să supravieţuiască, va trebui tot sistematic combătută.

Acestea fiind zise, o repet clar şi răspicat că nu cred defel că problema României ar fi cei ce încearcă să contribuie la susţinerea memoriei şi la formarea de opinii apte să consolideze democraţia liberală şi statul de drept, ca Dragoş Paul Aligică sau V. Tismăneanu. Problema nu sunt nici “băsiştii şi iohanniştii”.

Probleme pun în schimb, actualmente, consilierii incompetenţi ai noului preşedinte, (spre deosebire de cei competenţi aflaţi alături de el) şi faptul că, în mod cu totul regretabil, Iohannis a căzut în capcana unor astfel de sfetnici. În fine, pe mine personal mă îngrijorează aproape la fel de mult incapacitatea PNL de a prelua puterea, spre a da o şansă mandatului reformist încredinţat noului şef al statului.”

http://www.dw.de/preciz%C4%83ri-la-dezbaterea-privind-decorarea-lui-o-bjoza/a-18162780


O vitală condiție a libertătii: A privi adevărul in față

31/12/2014

Motto: “Lăsați să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiți o vreme stingheri.”–Gabriel Liiceanu, “Apel către lichele”, 30 decembrie 1989

“Condițiile libertătii” se intitulează cartea despre societatea civilă si rivalii ei datorată marelui antropolog, sociolog si istoric al ideilor care a fost Ernest Gellner. Una dintre aceste condiții, as spune chiar una vitală, este confruntarea cu trecutul traumatic, rostirea fără ambiguități si asumarea deschisă a adevărului istoric, nefardat, nemăsluit si netrucat. Reconcilierea nu poate avea loc in absența căinței. Acum 25 de ani, un filosof român lansa celebrul “Apel catre lichele”. Lichelele au preferat să-l ignore, ba chiar să-l terfelească si sa-l calomnieze ignobil. Pentru că sunt lichele. Crimele comuniste si fasciste nu sunt secvențe efemere, note de subsol pe care constiința democratică le poate sterge din propria memorie. Sunt intru totul de acord cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu si H.-R. Patapievici atunci când scriu, in prefața remarcabilului si atat de actualului volum “O idee care ne sucește mintile” că “divizarea memoriei europene este o consecință inevitabilă a inexistenței unei memorii comune”. Si, mai departe, când scriu că “problema memoriei comunismului este problema centrală a unificării constiinței europene”. Suntem din nou intr-o fază de acuta necesitate a a asumării, o perioadă de sfârsit și de inceput, să o facem cu prețuire pentru ce s-a intreprins (Muzeul Memorial de la Sighet, de pildă) si cu empatie pentru toți cei au suferit din cauza utopiilor totalitare, fie ele de stânga ori de dreapta.

În societățile post-dictatoriale, trauma trebuie abordată, moștenirile autoritare trebuie confruntate iar vina și responsabilitatea trebuie procesate în cadrele responsabilității. În cazul fostului Bloc Sovietic, putem invoca doar parțial succesul în rezolvarea enigmei legată de condamnarea juridică a criminalilor regimurilor comuniste și de maniera cea mai bună de administrare a trecutului. Au existat varii soluții privind chestiuni precum procese internaționale și naționale, lustrație, comisii istorice, dar încă mai este mult de făcut în termenii evaluării istorice, responsabilității juridice și memoriei colective. Orice pronunțări asupra eșecurilor sau succeselor acestor evoluții depind deopotrivă de criteriile de comparație și de orizonturile existente de așteptare, pentru fiecare țară din regiune în parte.

Efectele negative care acompaniază amnezia socială adânc înrădăcinată nu ar trebui subestimate. Absența dezbaterilor publice reale și a analizelor cumpătate despre trecut (inclusiv recunoașterea de către cele mai înalte instituții ale statului a crimelor împotriva umanității comise sub dictaturile comuniste) alimentează insatisfacții (nu într-atât de) tăcute, revoltă și facilitează ascensiunea la putere a noilor demagogi. Un caz elocvent este regimul lui Vladimir Putin din Rusia. Un ingredient esențial al legitimității “democrației sale dirijate” este amnezia instituțională, falsificarea istoriei secolului XX, a trecutului sovietic, și în special a genocidului(rilor) stalinist(e). Spre exemplu, David Satter remarca în 2012 că Rusia este o țară “care nu a dorit să privească în față adevărul complet despre comunism” (David Satter, It Was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past, New Haven, CT: Yale University Press, 2012). După tentativele neconcludente ale lui Boris Elțin de a organiza un proces al Partidului Comunist, lucrurile s-au mișcat în direcția opusă: mitologiile timpurilor sovietice au fost restaurate și cei care continuă să insiste asupra atrocităților trecutului au fost din ce în ce mai marginalizați (a se vedea cazul Asociației “Memorial”).

Reacția contrarevoluționară a lui Putin la Euromaidan nu a făcut decât să ranforseze contrastul dintre îngroparea în valorile trecutului comunist și tradiția morală și politică a mișcărilor care au avut loc între 1989 și 1991, care erau centrate pe împuternicirea celor fără de putere. În acest sens, Euromaidanul a simbolizat renașterea civismului democratic. Istoricul Timothy Snyder a înțeles în mod pertinent modul în care aceste proteste au revitalizat cetățenii respectivei țări: “Protestatarii reprezintă fiecare grup al cetățenilor ucraineni: vorbitorii de rusă și vorbitorii de ucraineană (deși cei mai mulți ucraineni sunt bilingvi), oameni din zonele urbane și cele rurale, oameni din toate regiunile țării, membri ai tuturor partidelor politice, tinerii și bătrânii, creștinii, musulmanii și evreii.” (Timothy Snyder, “Fascism, Russia, and Ukraine,” New York Review of Books, 20 March 2014). În pofida diferențelor evidente, originate în mod particular în spectrul imperialismului rus, unele dintre provocările cu care s-a confruntat Ucraina în 2014 sunt identice cu ele care au caracterizat persistent post-comunismul în fostul Bloc Sovietic.

Scriind în 1992, Leszek Kołakowski (adesea numit filosoful “Solidarității”) a diagnosticat în mod remarcabil pericolele care pândeau imediat după 1989: “Euforia este întotdeauna scurtă, indiferent de ce o provoacă. Euforia post-comunistă este gata și premonițiile pericolelor iminente cresc. Monstrul trage să moară în felul său monstruos. Să vedem oare un alt monstru luându-i locul, o serie de lupte sângeroase între variile lui rămășițe? Câte noi țări vor apărea din haos. …Singurul lucru pe care îl știm cu siguranță: nimic nu este sigur; nimic nu este imposibil.” (Leszek Kołakowski, “Amidst Moving Ruins,” in “The Revolutions of 1989″, ed. Vladimir Tismaneanu, London: Routledge, 1999). La 25 de ani după 1989, o lipsă de predictibilitate izbitor de asemănătoare pare să se abată asupra viitorului Europei de Est. Euromaidanul, precum și demonstrațiile de stradă ale ultimilor ani în Sofia, București, Budapesta, Varșovia sau Riga, au relevat o prăpastie în continuă căscare între așteptările post-comuniste și realizări. Deopotrivă promițătoare și neliniștitoare, realitatea post-1989 este instabilă social și derutantă psihologic.

Chestiunea centrală care bântuie această realitate rămâne, în termeni arendtieni, cum anume pot gândirea și acțiunea să fie reconciliate întru căutarea emancipării civice? Răspunsul la o asemenea interogație ne aduce înapoi la un liberalism al fricii (Judith Shklar), unul întărit de cunoașterea profundă a sensului și experienței lipsirii de libertate. Societatea civilă ca mit central al mișcărilor din 1989 a fost cuprinsă de conștientizarea temătoare a trecutului comunist cu ale sale fantasme totalizatoare, colectiviste și exterministe. În orice caz, în cele mai multe țări ale fostului Bloc Sovietic, valorile asociate cu acest par a bate în retragere. Provocarea Uniunea Europeanăși eurasianismului lui Putin reprezintă o povară adițională asupra și așa fragilului echilibru democratic al acestor societăți. Vestea bună este că moștenirile leniniste dispar treptat. Odată integrate în Uniunea Europeană, cele mai multe țări ale regiunii au depășit un prag extrem de important. Vestea mai puțin bună este că peisajul se găsește încă bântuit de nevroze colective și anxietăți pre-moderne, ataviste.

PS– In interviul din ziarul “Gândul”, dl Octav Bjoza se referă si la mine: “În sfârşit, vă spun că nu am citit cele apărute în presă, dar acum un sfert de oră mi s-a spus că domnul Tismăneanu… Eu îl respect, ca politolog de excepţie, pe domnul Tismăneanu, n-am ce să-i reproşez, dar aici mă surprinde! Cum să te apuci să faci, ca domnul Cristoiu, asemenea afirmaţii, când nici nu mă cunoşti. N-ai vorbit, o dată, în viaţa ta, cu mine…” Repet, nu am nimic personal cu dl Bjoza. Respect trecutul sau, sacrificiile facute in numele luptei pentru libertate. Mă delimitez de aprecierile domniei sale despre legionari si deplâng faptul că a participat la ceremonii neo-legionare. Regretatii Ticu Dumitrescu, Corneliu Coposu, Ioan Bărbus, spre a-i numi doar pe acestia, n-ar fi facut-o nici in ruptul capului. Regret că dl Bjoza nu-si aminteste de vizita mea la Brasov, impreuna cu istoricul Cristian Vasile, in iunie 2007, când, la invitatia domniei sale, am vizitat sediul filialei AFDPR. Cel care ne-a făcut cunostintă era profesorul Caius Dobrescu. Sper că acesta isi aminteste momentul. Dacă citeste acest articol, il rog să confirme. Voi publica si poze de la acea intâlnire.

Octav Bjoza si Vladimir Tismaneanu, AFDPR, Brasov, iunie 2007

Caius Dobrescu, Vladimir Tismaneanu, Octav Bjoza, sediul AFDPR, Brasov, iunie 2007

Articolul de mai sus este versiunea actualizata si largita a textului transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26770302.html

Acea prima versiune poate fi ascultata aici:

http://www.europalibera.org/audio/26770301.html

Recomandări:

http://www.humanitas.ro/humanitas/apel-catre-lichele-1

http://www.humanitas.ro/humanitas/o-idee-care-ne-suce%C5%9Fte-min%C5%A3ile

http://www.ceupress.com/books/html/TheEndandtheBeginning.htm

http://www.lrb.co.uk/v16/n18/john-gray/our-way

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/o-vitala-condi%C8%9Bie-a-libertatii-a-privi-adevarul-in-fa%C8%9Ba/


Ponta sfidează votul din 16 noiembrie: Abzuzurile se amplifică scandalos! (Petiție online impotriva modificării Legii Educației)

30/12/2014

“Am aflat cu stupoare că Guvernul României condus de Victor Viorel Ponta pregătește o ordonanță de urgență prin care dorește să modifice Legea Educației Naționale nr. 1/2011 și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 75/2005, introducând o prevedere care va oferi deținătorilor de titlu de doctorat posibilitatea de a renunța la acest titlu cu o simplă cerere adresată ministerului abilitat. Domnul Cîmpeanu, ministrul Educației, a declarat că această ordonanță de urgență este motivată de lipsa procedurilor legale pentru a îndeplini “cererile venite din partea societății civile și academice” (sursa aici)

Reamintim că această propunere de ordonanță de urgență vine în contextul în care la data de 16 Decembrie 2014 domnul Victor Ponta a trimis o scrisoare adresată rectorului Universității din București prin care declara că renunță la titlul de doctor ca urmare a “acuzatiilor publice cu privire la teza mea de doctorat“. Conform legislației în vigoare (Legea Educației Naționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 18 din 10 ianuarie 2011, Articol 170 (1) (b))  titlul de doctor poate fi retras doar de către ministerul abilitat (ministerul Educației) în cazuri de nerespectare a standardelor de calitate și etică profesională, pe baza unor rapoarte externe întocmite, după caz, de către Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU), Consiliul Național al Cercetării Științifice (CNCS), de Consiliul de etică și management universitar sau de Consiliul Național de Etica a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării.

Universitatea din București a retrimis, la data de 18 Decembrie 2014, o adresă oficială Ministerului Educației prin care solicita retragerea titlului de doctor domnului Victor Viorel Ponta, ca urmare a analizei Comisiei de Etică a Universității din București, care concluzionase că teza de doctorat a domnului Ponta a fost în mare parte plagiată; toate detaliile aici.

Considerăm că propunerea de ordonanță de urgență care va oferi deținătorilor de titlu de doctorat posibilitatea de a renunța la acest titlu este (a) abuzivă, (b) nejustificată, și (c) contravine standardelor educației:

(a) domnul Ponta încearcă, în mod abuziv, să găsească o ieșire din situația în care s-a pus el însuși, și anume de a renunța la titlul de doctor fără ca plagiatul să fie oficial recunoscut
(b) legislația în vigoare OFERĂ cadru egal pentru retragerea titlului de doctor domnului Victor Ponta; Ministerul Educației a primit raportul Comisiei de Etică a Universității din București  încă din 2012 și, conform articolului 170 (1) al Legii Educației Naționale, este abilitat să retragă titlul de doctor domnului Victor Ponta
(c) obținerea unui titlu de doctor nu este o activitate solitară a candidatului respectiv, ci implică un întreg ansamblu de instituții și activități academice, prin urmare renunțarea la acest titlu nu poate fi lăsată doar la latitudinea deținătorului acestui titlu.

Prin urmare, semnatarii acestei scrisori solicită Guvernului României, Avocatului Poporului și Ministerului Educației următoarele:

1) Guvernul României să retragă propunerea ordonanței de urgență pentru modificarea legii educației care va face posibil ca doctorii să poată renunța la titlul de doctor

2) Avocatul Poporului să sesizeze această ordonanță de urgență Curții Constituționale

3) Ministerul Educației să dea curs adresei oficiale trimisă Universitatea din București și să dispună măsurile necesare pentru retragerea titlului de doctor domnului Victor Viorel Ponta

Editare ulterioară: Între timp primul ministru Victor Ponta a semnat ordonanța de urgență pentru modificarea legii educației. Singura cale pentru blocarea acestui abuz este ca Avocatul Poporului să o atace la Curtea Constituțională, ca fiind profund nedemocratică și neconstituțională – este un act normativ care servește interesul personal al unei singure persoane, domnul prim ministru Victor Ponta.

Petitia poate fi semnata aici:

http://civitas.dogaru.net/nu-modificarii-legii-educatiei-care-va-face-posibil-ca-doctorii-sa-poata-renunta-la-titlul-de-doctor/


Revoluțiile din 1989 și renașterea conștiinței civice: Amintirea lui Václav Havel

30/12/2014

In “New York Times” de duminică, profesoara Marci Shore de la Universitatea Yale recenzează noua biografie a lui Václav Havel datorată lui Michael Zantovsky, fost militant in cadrul miscării civice “Carta 77″, consilier al lui Havel dupa triumful revoluției de catifea, ambasador al Republicii Cehe la Washington, acum ambasador la Londra. Este un prilej de a regândi lecțiile acelor revoluții anti-totalitare, născute din pasiunea libertății si din vointa de a pune capăt complicității cu minciuna. Este ceea ce filosoful Max Horkheimer numea obligația de a nu colabora cu un status quo al falsitații, ingenuncherii si terorii (nicht mitzumachen). Au fost revoluții impotriva oricărei forme de colectivism etatist, impotriva dominației partidului unic și a gandirii unice. Ceea ce a făcut din Havel un altfel de politician decat cei tradiționali (nu vorbesc aici de dictatorii totalitari, ei de fapt nu erau politicieni in sensul clasic al noțiunii) a fost tocmai acest curaj de a nu consimți la compromisuri putrede (spre a relua distincția filosofului Avishai Margalit intre compromisuri si compromisuri putrede).

Da, a existat un idealism in viziunea si acțiunea lui Havel si tocmai acest idealism a lăsat in urma un arhetip al verticalității morale. Havel a intruchipat politica responsabilității cu tot ceea ce implică aceasta, inclusiv asumarea unor măsuri nepopulare (de pildă atunci cand si-a cerut iertare pentru expulzarea germanilor sudeți dupa cel de-al doilea război mondial). Nimeni nu si l-ar fi putut inchipui pe Havel pactizând cu extremistii, fie ei de stânga ori de dreapta. Era autentic in tot ce făcea, a trăit sub semnul francheții, al adevărului. Ganditorii care l-au influențat au fost Jan Patocka, Martin Heidegger si Emmanuel Levinas. Alte influențe au fost Franz Kafka, Frank Zappa si Dalai Lama. Era un umanist programatic eclectic, un adversar ireconciliabil al oricarei inregimentări.

Deloc surprinzător, bătăliile care s-au purtat în post-comunism au fost fundamental centrate pe conceptele de civilitate, memorie, justiție și responsabilitate. Politica, relațiile sociale, cultura, erau toate conectate, într-un fel sau altul, la definirea a ceea ce înseamnă să fii cetățean. Perioada imediat următoare lui 1989 ne-a arătat două posibile căi de urmat: cea în care revoluțiile au reușit să inducă un simț sustenabil al apartenenței civice, și acele cazuri în care revoluțiile însele au fost temporar trase pe o linie secundară și chiar negate, anulate sau confiscate. Una peste alta, pare că formularea sintetică excepțională a lui Ralf Dahrendorf va dăinui: „cetățeni în căutare de sens”. Provocarea esențială după 1989 a fost aceea de a construi cu succes (sau măcar satisfăcător) un consens moral și politic bazat pe o încredere împărtășită în instituții răspunzătoare și proceduri predictibile. Revoluțiile ulterioare în spațiul post-sovietic și Orientul Mijlociu au confirmat această tendință.

Au trecut 25 de ani din 1989, ar trebui să interpretăm cu luciditate și cumpătare tranziția de la dictatură la democrație. În ultimii doi, trei ani, evoluțiile din Ungaria, România, Slovacia sau Bulgaria au arătat că democrația liberală rămâne o construcție contestată și fragilă în regiune. Cu toate acestea, în special fostele țări comuniste care au aderat la Uniunea Europeană au reușit să se sincronizeze destul de mult cu tendințele de democratizare mai largi (vezi Tomas Kavaliauskas, “Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts”, Rowman and Littlefield, Lanham, MD: Lexington, 2012).

Însă în contextul crizei economice și cu presiunile schimbătoarei geopolitici din Europa și de pretutindeni pe glob, asistăm la o a doua viață a fantasmelor salvării (tratate pe larg și în cărțile mele Mizeria utopiei și Fantasmele salvării) generate de mituri ale redempțiunii politice excluzionare, vindicative și potențial dezastruoase. Prin urmare, perseverența în tentativa de a înțelege semnificația, natura și lecțiile lui 1989 poate funcționa ca un corector esențial al apetiturilor radicale ale vremurilor noastre. Anti-utopismul lor fundamental poate fi o contrapondere importantă la reveriile egalitare colectiviste sau radicale.

Leszek Kołakowski, un gânditor ale cărui idei au anticipat idealurile lui 1989, avertiza împotriva renașterilor contemporane ale proiectelor utopice prometeice: „Egalitatea absolută poate fi stabilită doar într-un sistem de conducere despotic care implică privilegii, adică distruge egalitatea; libertatea totală înseamnă anarhie și anarhia rezultă în dominația celor mai puternici fizic, adică libertatea totală se transformă în opusul ei. …Dacă repet aceste vechi truisme este pentru că ele par încă să treacă neobservate în gândirea utopică; și acesta este motivul pentru care nimic în lume nu este mai ușor decât să pui pe hârtie utopii” (Leszek Kołakowski, “Este Dumnezeu fericit?”, Curtea Veche Publishing, 2014). Într-un fel, cuvintele filosofului condensează validitatea exercițiului de întoarcere constantă la învățăturile conținute de idealurile și iluziile anului 1989.

Societățile post-comuniste nu sunt în niciun fel perfecte. Dar, spre a-l parafraza pe Adam Michnik, ele sunt alcătuite din oameni obișnuiți și sunt definite de conflicte „normale”. Așa cum a spus cândva Ken Jowitt, pentru a supraviețui, „democrația are nevoie de eroi obișnuiți”. Democrația are încrustată în ea o contradicție și un paradox: „fără eroism, virtuțile publice nu pot fi susținute; ele se deteriorează gradual până ajung să fie vectori egoiști ai propriului interes social, economic și politic. Individul este înlocuit de către sine”. În același timp, deși „un erou carismatic detestă, el este de fapt incapabil să evalueze democratic defectele oamenilor obișnuiți” (Ken Jowitt, „Foreword: In Praise of the Ordinary,” in Adam Michnik, “Letters from Freedom. Post-Cold War Realities and Perspectives”, ed. Irena Grudzinska Gross, with new translations from Polish by Jane Crane, Berkeley: University of California Press, 1999, xiii-xxxiii). Într-adevăr, Ralf Dahrendorf nu se înșela: revoluțiile din 1989 au distrus vechiul regim, dar ele puteau construi doar în mod dureros lumea complet străină și adesea uluitoare a democrației liberale. Acest drum al Damascului care a fost tranziția i-a condus pe est-europeni la eliberarea de vraja „speranțelor extravagante într-o lume nouă a discursului liber, egalitate și democrație fundamentală” (Ralf Dahrendorf, “After 1989: Morals, Revolution, and Civil Society”, New York: Saint Martin’s, 1997).

Dar asta nu înseamnă că revoluțiile au eșuat. A fost chiar scopul lor să nu sucombe în fața noilor proiecte utopice, și, sub acest aspect, au reușit. Nu au proslăvit o „Republică a Virtuții” și au respins tentațiile fundamentaliste, neo-iacobine. Anul 1989 a deschis calea normalității democratice, revitalizării societății, una care încă poartă stigmatul experienței totalitare comuniste. Formele apocaliptice de radicalism nu au reușit să triumfe. Claritatea morală este cu siguranță necesară, dar nicio societate nu poate trăi într-o stare continuă de panică pusă față în față cu dorința arzătoare de predictibilitate și stabilitate. După 1989, realitatea regiunii a fost inevitabil eclectică. Declinul leninist a produs un vid care a fost umplut gradual cu tradiții pre-comuniste și comuniste deopotrivă: de la naționalism (fie civic sau etnic) la conservatorism, de la neo-leninism la cvasi-fascism. În ultimii 25 de ani, am asistat la o fluiditate a credințelor, partizanatelor și angajamentelor politice. Într-un anumit sens, cineva ar putea spune că fostul Bloc Sovietic este un gigantic experiment de politică democratică în derulare.

Una dintre chestiunile care se evidențiază în cele mai multe din țările regiunii este problema neadministrării trecutului lor. S-a dovedit a fi un obstacol formidabil în calea stabilirii unei legături durabile între democrație, memorie și activism civic. Consider că cineva poate reînnoi identitatea individuală și colectivă pe baza lecțiilor negative și exemplelor pe care le poate furniza istoria națională. În afară de trauma perioadei staliniste timpurii, toate țările în chestiune au avut și încă au a negocia cu „vălul gri al ambiguității morale” (Tony Judt, “Europa postbelică”) care a fost trăsătura definitorie a „socialismului realmente existent”. Aceste societăți și majoritatea membrilor lor au o conștiință negativă a propriului lor trecut. O nouă solidaritate bazată pe datoria rememorării este încă în faza ei incipientă, dar cultivarea ei are potențialul de a avansa țelurile politice aflate dincolo de actuala perioadă de tranziție, pentru atâția oameni întunecată și aparent nesfârșită.

In februarie 2012, comparându-l pe Istvan Csurka, un scriitor maghiar cu trecut anticomunist (dar si cu unul de informator), devenit profet al unui populism etnocentric, cu Václav Havel, scriam: “La polul opus a gandit si a actionat Václav Havel. Pentru că era sceptic in raport cu orice ideologie, cu orice tentativă de a-l substitui pe Eu prin Noi, Havel a respins naționalismul. Era un patriot luminat pentru care cosmopolitismul, ori universalismul, de inspirație kantiană rămanea un deziderat demn de a fi susținut. Intr-un superb articol aparut in „The New Republic”, Paul Berman accentuează trei elemente care definesc mostenirea intelectuală si morală a autorului „Scrisorilor catre Olga”: refuzul ideologiilor totale si totalizante, al doctrinelor politice pretins izbăvitoare; angajamentul de a trăi in adevar si credinta intr-o transcendență care nu poate fi abolită si in raport cu care ne măsuram propria umanitate. Csurka a exaltat colectivitatea organică, Havel a luminat orizontul de speranță, dar si de neliniste, al unei subiectivități ireductibile la primatul colectivității. Două destine, două viziuni, două mosteniri fundamental diferite.

Tensiunea dintre aceste doua concepții defineste, iată, situația ideologică a Europei de Est, in general, si din România, in particular, in acest moment. Din păcate, chiar unii fosti disidenți care păreau să impărtașească valorile lui Havel au ajuns să gandească și să scrie precum Csurka.

Textul de mai sus este versiunea largita a articolului meu transmis saptamana trecuta la Radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/26760100.html

Recomandari:

http://www.vaclavhavel-library.org/en/

http://www.groveatlantic.com/?isbn=9780802123152

http://www.contributors.ro/cultura/democratie-si-etnocratie-vaclav-havel-versus-istvan-csurka/

https://tismaneanu.wordpress.com/2011/12/18/a-trai-in-adevar-in-memoriam-vaclav-havel-1936-2011/


Deutsche Welle: Un bilanţ ambiguu la pragul anilor (un articol de Petre M. Iancu)

29/12/2014

 

Bilanţul de sfârşit de an românesc ar fi trebuit să fie excelent, nu doar fiindcă Dacia a devenit cea mai de succes marcă europeană. Ci datorită deznodământului scrutinului prezidenţial. Dar Iohannis şi-a ratat startul.

 

Anul care vine ar trebui plasat sub auspicii deosebit de favorabile tocmai graţie alegerii, în opinia multora miraculoasă, a lui Klaus Iohannis în funcţia supremă. La fel de bune ar trebui să fie şi perspectivele generale ale României, în ciuda riscurilor date, a războiului care a revenit în Europa, la graniţa ruso-ucraineană, a terorismului islamist şi a deflaţiei ameninţând economia europeană.

De cealaltă parte sunt şansele majore ale României. Sunt perspectivele promiţătoare ale unei ţări în care un segment substanţial al electoratului şi-a redescoperit, cu ajutorul reţelelor de socializare, vocaţia civică şi reformistă şi s-a grăbit s-o fructifice, de vreme ce a pus umărul în mod eficient la combatarea primejdiei ca PSD să se retransforme într-un partid stat şi să îngroape democraţia.

Un start foarte problematic

Din păcate, noul preşedinte, cel investit cu speranţe imense, probabil exagerate, în măsura în care are în faţă o misiune extrem de grea şi mijloace politice destul de puţine şi de precare spre a o îndeplini, a debutat cu stângul în noua sa funcţie.

Sfătuit rău, Iohannis, a cărui sarcină supremă nu este doar prezervarea securităţii României şi deci şi a alianţelor ei externe, ci şi să constituie un reper moral pentru concetăţenii lui, a ales să-şi înceapă cariera prezidenţială decorând un simpatizant legionar. Fireasca reacţie alarmată a unui ONG monitorizând antisemitismul în România n-a întârziat să aibă loc.

Că Iohannis nu va obţine pentru această decizie note excelente la Washington sau în alte capitale occidentale se înţelege de la sine, chiar dacă şi în ţară şi în străinătate se va ţine sema de perioada de graţie de 100 de zile care i se acordă îndeobşte unui lider începător. Totuşi, gestul său e prea grav pentru a putea fi trecut cu vederea. Şi mai grav e semnalul funest pe care-l transmite nefericita decizie. Dacă ar fi cotat exclusiv ca al preşedintelui, acest semnal ar fi devastator.

Dar şi ca rebut al consilierilor noului şef al statului, hotârârea începerii activităţii la Cotroceni prin decorarea în sfânta zi de 22 decembrie a unui ins care participă la ceremonii solemne ale unei organizaţii fasciste, ţine discursuri şi îi elogiază precursorii, ba se şi afişează cu şeful unui partid neolegionar e foarte neliniştitoare. Pentru democraţie s-a murit acum 25 de ani pe străzile oraşelor româneşti, nu pentru extrema dreaptă, sau cea stângă, ambele simpatizând cu „toxicul Ceauşescu”, (după cum, în mod salutar, l-a calificat chiar Iohannis), ori cu Vladimir Putin, produsul KGB-ului.

Ar fi fost elementar ca şi Andrei Muraru, fost director executiv la IICCMER, actual consilier al preşedintelui, să ştie toate acestea. A ignorat el profilul celui decorat la 22 decembrie? L-a cunoscut şi nu i-a păsat? În ambele situaţii greşeala sa ar fi, dacă el a comis-o, de neiertat.

Sursele posibile ale unei gafe majore

Decizia ar putea indica, înainte de orice, fie prea puţină claritate morală sau abilitate politică, fie prea puţină ştiinţă în materie de valori din partea şefului statului, care, cu siguranţă, nu-şi poate permite nici una nici alta. Simultan, ea semnalează şi un deficitar instinct prezidenţial pentru alegerea sfetnicilor săi, dacă o exceptăm pe excelenta sa purtătoare de cuvânt.

Or, în ciuda criticilor îndreptăţite pe care le-au stârnit din capul locului unele din opţiunile sale, noul preşedinte a ales să-şi aducă aproape şi inşi parţial discreditaţi, ori cel puţin controversaţi, cu un bilanţ reformist, ori în materie de memorie şi propensiune pro-occidentală, prea anemic ca să fie bine României viitoare.

S-ar putea, evident, argumenta, că Iohannis încearcă să fie ceea ce a vrut şi promis, în speţă, un „preşedinte-mediator”, în stare să aplaneze tensiuni şi să readucă pacea unui popor grav polarizat. Gestul prezidenţial, aşa cum l-au pregătit consilierii săi, poate avea deopotrivă resorturi raţionale şi mai puţin raţionale.

Poate fi expresia dorinţei unui om politic, ales în fruntea unei naţiuni cu altă majoritate decât grupul etnic sau religios al preşedintelui, de a se adecva la fragmentul ultranaţionalist al societăţii, care l-a contestat, tocmai pe acest temei, cel mai virulent. Poate fi o tentativă de îmbunare a celor mai aprigi adversari, aşa cum e şi căciulitul indigest al unor lideri liberali la Antena 3, unul din posturile tv care l-au desfiinţat sistematic în campanie pe Iohannis, după ce-i demonizaseră anterior pe predecesorul său şi pe susţinătorii fostului şi actualului preşedinte.

Dar sunt toate acestea demersuri şi atitudini recomandabile pentru Iohannis? Aşa să arate oare „România lucrului bine făcut?” Oare aşa ar fi vrut românii care au declanşat revoluţia civică de la 16 noiembrie, să se vadă unită naţiunea? Cum se văd oare în ţară şi în lume violentele atacuri antisemite la adresa istoricului şi politologului româno-american Vladimir Tismăneanu, care, pe bună dreptate, a deplâns în termeni fără echivoc decorarea lui Octav Bjoza?

E grav, dar nu-i încă totul pierdut

Experienţa demonstrează că lipsa de claritate morală, servilismul, slugărnicia, atitudinile obsecvioase, umilinţa ori împăciuitorismul afişate faţă de simpatizanţii făţişi ori mascaţi ai extremismului nu ajută la nimic, ba dimpotrivă, se soldează cu încurajarea adversarilor şi întărirea mişcărilor totalitare. Sunt convins de altfel că şi Iohannis e îngrijorat de aplauzele la scenă deschisă, pe care decorarea lui Bjoza le-a cules la extrema securisto-legionară a societăţii româneşti.

Pe lângă handicapul unor consilieri nu tocmai in corpore competenţi, precum şi cel, la fel de alarmant, al absenţei unei majorităţi guvernamentale şi al susţinerii de către un partid dispus şi capabil să preia puterea, Iohannis are, ce-i drept, şi un atu extrem de preţios. E capitalul, de fapt inestimabil, al încrederii românilor.

Şeful statului ar trebui să fie însă edificat că acest capital iniţial, fie şi imens cum e, rămâne volatil şi se poate irosi vertiginos, în siajul unor repetate decizii eronate. E cert că şi preşedintele şi alţii mai au timp să înveţe. În fond, nimeni nu s-a născut maestru. Să sperăm aşadar că, la cumpăna dintre ani, înţelepciunea, la Cotroceni şi aiurea, va reveni în prim plan şi va spori decisiv.

http://www.dw.de/un-bilan%C5%A3-ambiguu-la-pragul-anilor/a-18158719