Singurătatea căpitanului de cursă lungă (Valeriu Stoica despre Traian Bă­sescu)

Până în toamna anului 2004, Traian Bă­sescu se făcuse cunoscut ca om politic, nu doar ca administrator. Evoluția sa a fost as­cendentă în ambele planuri. Secretar de stat și, apoi, ministru al Transporturilor în mai mul­te guverne, el părea să ai­bă, în primul rând, o vo­cație managerială. Au fost însă patru momente care au probat și vocația sa po­litică: interviul acordat zia­rului Evenimentul Zilei, ca­re a marcat începutul crizei Guvernului Ciorbea (criza s-a rezolvat prin înlocuirea acelui Cabinet cu Guvernul Radu Vasile, în primăvara anului 1998); victoria neaș­tep­tată în alegerile pentru funcția de pri­mar al municipiului București, în iu­nie 2000 (mai întâi, a reușit să intre în tu­rul doi cu un scor de 17%, pentru ca apoi să acopere un handicap care părea insur­montabil, câș­tigând majoritatea); intrarea în cursa pentru șefia Partidului Democrat în pri­mă­vara anului 2001 și înfrângerea lui Petre Ro­man, cel care condusese, timp de 10 ani, această formațiune politică; asu­ma­rea, împreună cu Theodor Stolojan, a for­mării alianței Dreptate și Adevăr (PNL-PD) în toamna anului 2003. Dar oricât de re­le­vante și revelatorii au fost aceste patru mo­mente, puțini au fost cei care au an­ti­cipat, până în toamna anului 2004, că Tra­ian Băsescu va deveni președinte al Ro­mâ­niei. De altfel, în cadrul alianței D.A., i se rezervase rolul de prim-ministru. Numai în­tâmplarea (știu foarte bine că a fost doar o întâmplare, iar nu un calcul po­li­tic) a făcut ca Theodor Stolojan să renunțe la candidatura prezidențială în toamna anu­lui 2004, astfel încât Traian Băsescu s-a vă­zut propulsat peste noapte în cursa pen­tru Cotroceni. A fost consecința fericită a acelei întâmplări, care a avut și o con­se­cință nefericită, respectiv desemnarea lui Călin Popescu-Tăriceanu chiar de către Theo­dor Stolojan ca președinte interimar al PNL și candidat la funcția de prim-ministru din partea alianței D.A. (fără această desemnare nu ar fi fost îm­pie­di­cate alegerile anticipate în anul 2005, nu ar fi fost excluși din PNL doi foști pre­ședinți și alți lideri proeminenți, nu ar fi fost exclus Partidul Democrat de la gu­ver­nare, nu s-ar fi făcut alianța informală din­tre PNL și PSD în primăvara anului 2007, nu s-ar fi inițiat prima suspendare a pre­ședintelui Traian Băsescu și nici nu s-ar fi risipit, în mod iresponsabil, din con­si­de­rente electorale, în toamna anului 2008, resursele obținute din privatizarea BCR și din creșterea economică).

Un scurt bilanț

Toate aceste patru momente au de­mons­trat calitățile de om politic ale lui Traian Băsescu, dar nu au fost suficiente pentru a pune în lumină bărbatul de stat. Ajuns printr-o întâmplare candidat al dreptei la alegerile prezidențiale din anul 2004, el a făcut o campanie excepțională, reușind, ca și în cazul alegerilor municipale din anul 2000, să obțină o victorie împotriva unui contracandidat care părea invincibil. Din acel moment, omul politic s-a trans­format într-un adevărat băr­bat de stat. Nu este o afirmație de complezență, fă­cută în contextul în­che­ierii celui de-al doilea man­dat prezidențial, ci o cons­tatare justificată de de­ci­ziile și atitudinile adoptate în perioada de zece ani în care a exercitat cea mai înaltă demnitate publică.

Spre deosebire de simplul om politic, care, oricât de util ar fi într-un joc de putere, nu reușește să iasă niciodată din limitele acestui joc, bărbatul de stat se caracterizează prin curaj, viziune și efi­ci­ență (rezultate), mergând dincolo de ru­ti­na bătăliilor cotidiene, precum și printr-o vorbire clară și convingătoare a limbii po­porului pe care vrea să îl conducă. Oricine analizează, cu bună-credință și cu obiectivitate, cele două mandate pre­zi­den­țiale ale lui Traian Băsescu trebuie să ad­mită că el a avut aceste calități.

https://i0.wp.com/www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1290/foto_stoica.jpg

21 decembrie 2004, Cotroceni: Traian Băsescu vine la ceremonia de preluare a mandatului prezidenţial de la Ion Iliescu.

 Experiența sa de căpitan de cursă lungă i-a consolidat curajul și l-a învățat că, oricât de mari ar fi primejdiile, oricât de dificile ar fi provocările, oricât de mici ar fi șan­se­le de victorie, o luptă trebuie dată atunci când miza ei este justă. După prima sus­pendare de către o majoritate constituită ad-hoc în parlament, referendumul de de­mitere a președintelui a consemnat o în­frângere dramatică a inițiatorilor. A fost, fără îndoială, momentul său de glorie, în care s-a bucurat de cea mai mare sus­ți­nere populară. Diminuarea acestui suport electoral nu i-a schimbat însă atitudinea. Este ușor să fii curajos când ai în spate o armată puternică, dar proba curajului o faci când ești aproape singur în fața unei ar­mate puternice. Mai ales în ultimii ani, Traian Băsescu, nu de puține ori, a fost obligat să ducă bătălii aproape de unul sin­gur și, chiar dacă nu le-a câștigat pe toa­te, nu s-a recunoscut niciodată înfrânt. Cu­rajul a fost resursa care i-a permis să re­nască mereu din propria cenușă. Este ade­vărat că observatorul atent a putut să des­copere, alături de curaj, plăcerea de a ju­ca. Nu este întâmplător că, la puțin timp după ce a ajuns la Cotroceni, el s-a au­to­definit ca „președinte-jucător”.

Curaj şi viziune

Curajul dobândește însă sens când este du­blat de viziune, care ține întotdeauna mai mult de intuiție decât de cultura politică, dar și de înțelepciunea de a-ți urma in­tuiția. Mulți au râs când Băsescu a anunțat în Piața Universității, imediat după prima victorie în alegerile prezidențiale, că prin­cipiul său de politică externă este for­ma­rea și consolidarea axei București-Londra-Washington. Astăzi se poate vedea lim­pe­de că toate deciziile de politică externă din ultimii 10 ani au fost bazate pe acest principiu, ceea ce i-a permis României să fie privită cu încredere în NATO și în par­te­neriatul strategic româno-american. Atunci când diferiți prim-miniștri puneau în pericol acest principiu, președintele l-a reafirmat cu forță, păstrând credibilitatea țării noastre. Reprezentarea intereselor Ro­mâ­niei în Consiliul European a fost impe­cabilă, chiar dacă stilul direct al lui Traian Băsescu i-a indispus pe unii lideri eu­ro­peni. Când echilibrul macroeconomic al Ro­mâniei a fost pus în pericol nu numai de criza economică, ci și de umflarea mons­­truoasă a aparatului bugetar, însoțită de irosirea avantajelor creșterii economice din perioada 2001-2008, președintele și-a asumat, la limita atribuțiilor sale cons­ti­tuționale, măsurile de austeritate luate de guvern în anul 2010, chiar dacă prin această asumare și-a erodat în mod dras­tic capitalul politic. Consolidarea me­ca­nis­melor justiției a fost un obiectiv esențial al lui Traian Băsescu, tocmai pentru că a înțeles că, fără domnia legii, România va rămâne tot timpul o țară puțin atractivă, în primul rând pentru investitori.

Măsura curajului și a viziunii politice este eficiența. Nu este vorba numai de vic­to­riile în campaniile electorale, de toate fe­lurile, ci și, mai ales, de rezultatele fa­vo­rabile obținute în planul gestionării in­te­reselor naționale. Mai toate deciziile și acțiunile politice ale lui Traian Băsescu au avut rezultate pozitive pentru România. Fă­ră curajul și fără viziunea sa, România ar fi fost astăzi mai vulnerabilă în context regional, derapajele macroeconomice ar fi putut semăna cu cele din Grecia, iar su­por­tul FMI și al Băncii Mondiale ar fi fost mai redus.

 

Cea mai importantă armă politică a lui Tra­ian Băsescu în toate bătăliile sale a fost limba română. Nu cunosc niciun alt om politic român din ultimii 25 de ani care să fi vorbit mai clar și mai convingător limba română în discursul public. Fără să fie un orator, fără artificii retorice, el a găsit în­totdeauna formulele cele mai percutante (unele intrate în uzul comun al limbii ro­mâne), a identificat esența mesajelor pe care voia să le comunice și a exprimat-o în mod clar și convingător, pe înțelesul ce­lor mai mulți. Fără această armă, nicio vic­torie nu ar fi fost posibilă.

Singurătatea bărbatului de stat

Când vezi ceea ce alții nu văd, este firesc să rămâi tot mai singur. Iar când iei de­cizii în răspăr cu majoritatea, sentimentele de adversitate și chiar de animozitate se accentuează. Dacă mai ai și un stil agresiv, chiar conflictual, nu este de mirare că nu­mărul dușmanilor crește și coalizarea lor este inevitabilă. Referendumul de de­mi­tere din anul 2012 a eșuat într-un mod cu totul diferit, în raport cu cel din anul 2007. Ultima dată, Traian Băsescu a rămas președinte nu pentru că o majoritate co­vârșitoare s-ar fi pronunțat împotriva de­miterii, ci pentru că nu a existat o ma­jo­ritate constituțională pentru demitere. În ultimul an, foarte puțini au fost aceia care au rămas alături de președinte. Este ade­vărat că și greșelile s-au înmulțit. Nu este util să fac inventarul lor. Totuși, una tre­buie să fie semnalată. Jucător prin natura lui, Traian Băsescu acceptă cu greu ideea că, după epuizarea celor două mandate cons­tituționale, el nu mai poate fi jucător. După ce ai ocupat cea mai înaltă poziție în stat timp de 10 ani, uzura politică este ine­vitabilă. Capitalul de simpatie s-a di­mi­nuat drastic. Desigur, există în continuare un nucleu dur al băsiștilor, dar suntem departe de majoritățile entuziaste care l-au susținut în marile victorii electorale. Is­to­ria democrației cunoaște destule exemple în care mari bărbați de stat au rămas sin­guri după ce și-au încheiat misiunea. Ori­cât de trist ar fi pentru omul Traian Bă­sescu, bărbatul de stat trebuie să în­țe­leagă că, într-un sistem democratic, exis­tă și pentru el un final al jocului. Iar func­ționarea acestui sistem democratic, pro­ba­tă în mod repetat în ultimii 25 de ani, este cel mai bun lucru pentru România.

http://www.revista22.ro/singuratatea-capitanului-de-cursa-lunga-51257.html

Comments are closed.

%d bloggers like this: