18 decembrie și simbolismul în politică (Un articol de Marius Stan)

Pe 18 decembrie 2006 s-a refondat, din punct de vedere, simbolic statul român. S-a produs atunci, odată cu condamnarea dictaturii comuniste prin vocea sefului statului, drept ilegitimă si criminală pe intreg parcursul existentei sale, mult-amânata ruptură cu trecutul totalitar. Sunt unii care spun ca n-ar fi fost decât simbolism. Părerea mea este ca se inseală minimalizand semnificatia si impactul simbolurilor. Politicul operează prin configurații simbolice. Instituțiile democratice sunt simboluri. Parlamentul este un simbol al suveranitații poporului. Presedintele este un simbol al corpului politic. Public mai jos execenta analiză a acestei teme, apărută, sub semnatura politologului Marius Stan, in revista online LaPunkt.

Tot acolo, un pătrunzator eseu al istoricului Cristian Vasile, cel care a fost secretarul stiințific al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, editor, impreună cu Dorin Dobrincu si cu mine, al editiei Humanitas, din 2007, a Raportului Final. Istoricul Adrian Cioflâncă, fost membru al Comisiei Wiesel pentru analiza Holocaustului din România și expert al CPADCR, scrie un necesar si bine documentat text despre rolul comisiilor pentru adevăr, un concept-cheie in literatura de specialitate legată de asumarea trecutului traumatic. Altfel spus, un concept-cheie despre experiențe cruciale in reconstrucția democratică.  Să adaug că pentru mine, ca fost presedinte al CPADCR, este extrem de onorant acest grupaj. Faptul că scriu cercetători din generația tanără, oameni extrem de competenți pe aceste teme, posesori ai unei adevărate expertize, este incurajator.  A sosit din plin momentul să renunțăm la pernciosul lăutarism care a facut destule ravagii in viața intelectuală românească.

Ii multumesc profesorului Ioan Stanomir pentru cuvintele scris despre valoarea stiintifica si morala a Raportului Final: “La aproape un deceniu de la elaborarea şi prezentarea sa publică, “Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România” rămâne unul dintre documentele ce onorează o datorie de solidaritate şi de memorie a statului român. Dincolo de calitatea remarcabilă a travaliului academic, dincolo de curajul celor care şi- au asumat misiunea de a înfrunta un mediu public ostil şi fanatizat, “ Raportul “ întocmit de Comisia prezidată de Vladimir Tismăneanu înseamnă un moment de ruptură la nivelul memoriei colective şi la nivelul practicii statului însuşi. Este punctul din care relativizarea răului comunist, trivializarea suferinţei şi negarea ororilor devin imposibile. Îi revine “ Raportului” această calitate de a fi un document ce afirmă, atributele esenţiale ale ordinii comuniste- de a fi o ordine ilegitimă şi criminală.”

Una din cartile care m-a si ne-a inspirat in acest demers intreprins ca unul colectiv, pentru ca, trebuie accentuat, Raportul a fost rezultatul unei munci in echipa, a fost cea a profesorului A. James McAdams, “Judging the Past in Unified Germany” (Cambridge University Press, 2001). Acesta a fost scopul principal al Comisiei, justitia morala. Cred ca acest tel a fost atins. Statul de drept a condamnat statul de nedrept (Unrechtsstaat).

Am citit cu mare interes declaratiile de pe 16 decembrie facute de presedintele-ales, dl Klaus Iohannis, la Timișoara. Ceea ce-a spus domnia sa acolo vine in prelungirea demersului Comisiei Prezidențiale, se situează, ca optiune anti-totalitară, in direcția anticomunismului civic-liberal. (VT)

În urmă cu 25 de ani, pe 18 decembrie 1989, timișorenii ieșeau în stradă și strigau pentru prima dată “Jos Ceaușescu!”. Tot pe 18, dictatorul pleca într-o vizită de lucru în Iran, lăsând chestiunea revoltei de la Timișioara în seama Elenei Ceaușescu, a lui Manea Mănescu și Emil Bobu. În fața Catedralei din centrul orașului de pe Bega, sute de tineri scandau împotriva regimului, în vreme ce, în celelalte orașe ale țării, oamenii așteaptau înfrigurați vești, în special prin intermediul posturilor de radio occidentale…

Să spunem apoi din capul locului că în teoria politică, un răspuns așa-zis neconvențional la anumite semne care conotează autoritatea devine relevant din punct de vedere politic numai dacă beneficiază de o largă răspândire. Ceea ce a început la Timișoara la mijlocul lunii decembrie a anului 1989 se înscrie în această paradigmă. Valul revoluționar s-a bazat, din punct de vedere simbolic, pe un optimism tradus prin aspirația reintrării în drepturi. Statul lui Nicolae Ceaușescu nu mai oferea de multă vreme o protecție simbolică necesară. Valorile acestui stat erau fundamental greșite!

Tot pe data de 18 decembrie, dar în 2006, președintele Traian Băsescu condamna în Parlamentul României regimul comunist drept ilegitim și criminal. S-a spus adesea, în perioada care a urmat condamnării, că acesta a fost doar un act oficial simbolic. Dar să ne raportăm și la alte exemple de condamnare simbolică:

Primul președinte francez care a condamnat Vichy-ul ca parte din istoria statului francez a fost Jacques Chirac, în 1995, în legătură cu deportarea cetățenilor francezi evrei. Nu au făcut-o nici Charles de Gaulle, nici Georges Pompidou, nici Valéry Giscard d’Estaing, nici François Mitterrand. Obligația supremă a unui stat este așadar să apere viețile cetățenilor săi. Regimul de la Vichy nu a făcut-o, după cum nu au făcut-o nici dictatura lui Antonescu (Holocaustul din România, deportările și exterminările populației Roma) sau dictaturile comuniste semnate Dej și Ceaușescu. Deci nici statul totalitar comunist. Întregi categorii etnice și sociale au fost privite, spre a o cita pe Hannah Arendt în “Originile totalitarismului”, drept superflue. Traian Băsescu – discutăm aici actul condamnării, nu alte aspecte ale mandatelor sale – a fost așadar primul președinte care a cerut iertare victimelor dictaturii comuniste în numele statului român.

Ce rezultă de aici? Cât de dificilă este această acțiune de justiție morală? Când încercăm să ne punem respectivele întrebări și, eventual, să le și răspundem, trebuie să ne amintim și reacțiile isteric-negaționiste, cele banalizante, minimalizatoare, etc. Când Ion Iliescu a venit la putere, el a moștenit nu doar un sistem politic în criză, ci și o structură de simboluri care era adânc întipărită în sistemul politic (sens larg). Pe cale de consecință, orice schimbare adusă acelui sistem ar fi implicat, de asemenea, o schimbare simbolică radicală. Nu a făcut-o! Constituția din 1991 a neglijat cu brio aspectul simbolic al rupturii cu trecutul. După cum nu a făcut-o nici Emil Constantinescu. Ceea ce a urmat a fost de fapt o continuitate profundă la nivelul elitelor politice, economice, culturale, etc. Gestul condamnării comunismului de pe 18 decembrie reprezintă astfel prima intervenție radicală asupra setului de simboluri rămăs ca substrat al noului sistem politic, numit democratic. Dacă am privi altfel, atunci și Declarația de la Praga, inițiată printre alții de Václav Havel, Joachim Gauck și Vytautas Landsbergis, n-ar fi altceva decât un gest de suprafață. Nu este cazul. Ceea ce mulți teoreticieni ai politicii au definit ca “shadow democracy” poate fi interpretat și în această cheie a perpetuării unui permafrost simbolic al vechiului regim. Condamnarea de pe 18 decembrie 2006 a produs o ruptură fundamentală în logica și funcționarea sistemului politic post-1989. Trebuie apoi făcută dintru început precizarea că este însăși esența simbolurilor să fie ambigue sau să furnizeze înțelesuri diferite. Nu există însă nicio umbră de ambiguitate atunci când observăm că interpretările defavorabile Raportului de condamnare au venit doar din zona celor vizați de constatarea continuităților cu Vechiul Regim.

După 1989, democrația liberală nu se mai definește doar prin separația puterilor și pluripartidism (printre altele), ci mai ales prin ceea ce nu este: totalitarism! Experiența istorică traumatică a secolului XX ne-a arătat că la baza unui stat democratic nu este suficient să plasăm simplele “reguli ale jocului”. Instituțiile informale (cum este și condamnarea Vechiului Regim) sunt cel puțin la fel de importante și relevante. O condamnare simbolică deschide inclusiv calea unui nou mod de a face politică. Deschide apoi calea unor ameliorări legislative (legile în baza cărora au putut fi aduși în fața instanțelor torționari de tipul Vișinescu), calea unor programe și politici educaționale (manualul alternativ de istorie a comunismului), calea unor discuții publice privind cele mai bune metode de memorializare a experienței trecutului. Desigur, nimic din toate acestea nu poate fi realizat fără o dorință politică reală, dar cu siguranță nimic din toate acestea nu poate fi pus serios în discuție fără o schimbare fundamentală a paradigmei simbolice a unui stat.

Dacă România este o țară care încă își caută narațiunile oficiale cu privire la evenimentele de dinainte de 1989 și din timpul Revoluției, ea nu mai este în schimb o țară incapabilă să deceleze între Bine și Rău, între axiologia totalitară și cea democratică. Iar acest merit revine în exclusivitate unei zile de 18 decembrie din anul 2006. Și pentru că tot comemorăm eroismul celor de la Timișoara, care acum 25 de ani și-au pus în joc viețile pentru puterea unui simbol, ar fi de preferat să găsim decența de a accepta că simbolismul în politică nu este o conservă lingvistică goală, ci poate cea mai puternică garanție că lumea în care trăim este percepută în sensul irepetabilității ororilor trecutului.

Fie și pentru ei, pentru cei peste o mie de cetățeni ai statului român care au murit în zilele Revoluției, de la Timișoara la București și de la Brașov la Cluj, condamnarea regimului comunist drept ilegitim și criminal ar trebui privită ca un act de reparație morală și ca premisă terapeutică esențială împotriva amneziei colective.

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/18-decembrie-si-simbolismul-in-politica/

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/18-decembrie-o-perspectiva-subiectiva/

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/comisiile-pentru-adevar-unde-eram-si-ce-mai-este-de-facut/

http://www.lapunkt.ro/2014/12/18/de-ce-condamnarea-comunismului-ramane-un-gest-refondator/

Comments are closed.

%d bloggers like this: