Cand moare o carte? O fascinanta ancheta pe portalul “La Punkt”

Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Ioan T.Morar, Cornel Ungureanu, Lidia Bodea, Dragoş Paul Aligică, Angelo Mitchievici, Vladmir Tismăneanu, Robert Şerban, Cătălin Dorian Florescu, Bogdan Alexandru Stănescu, Radu Pavel Gheo, Radu Paraschivescu, Daniela Raţiu, Marius Chivu, Marius Vasileanu şi Ioan Stanomir răspund întrebării LA PUNKT: „cînd moare o carte”. Le mulţumim pentru amabilitate şi disponibilitatea de a ne răspunde.

(Anchetă realizată de Cristian PĂTRĂŞCONIU)

Mircea CĂRTĂRESCU
Cărțile îndeobște nu mor, pentru că sunt lucruri moarte. Anormal, contraintuitiv și într-un fel magic e când câte una dintre ele primește un suflu care o învie. Numai cărțile vii mor, căci doar ele trăiesc. De-aici definiția înspăimântătoare și tragică a capodoperei, care se aseamănă cu cea a omului: capodopera e cartea care moare. Poate chiar faptul că știe că va muri o dată cu tot ce trăiește a fost suflul care i-a dat viață, și-atunci orice carte vie e însuflețită de propria ei moarte. Și-atunci cartea vie moare chiar din clipa în care se naște, dobândindu-și prin asta nemurirea.

Ioana PÂRVULESCU
Cel dintâi răspuns, mai detaliat şi mai romantic, porneşte de la o întrebare care m-a preocupat cu alt prilej şi anume dacă te pot consola cărţile. Răspunsul meu a fost că atunci când eşti profund nefericit (nu romantic nefericit, ci când ţi se pare că explorezi iadul) nu poţi citi. Şi că nu poţi citi nici când eşti la extrema cealaltă, când explorezi, dacă ai noroc, raiul. În restul timpului cărţile se pot citi şi te pot consola. Şi trăiesc.

Îmi pot închipui cimitire de maşini, cimitire de oameni, îmi pot închipui oraşe întregi murind (recitiţi sonetul Veneţia de Eminescu sau ascultaţi-l în lectura lui Andrei Pleşu), dar nu-mi pot închipui cimitire de cărţi. Îmi dau seama destul de bine cum se naşte o carte, dat fiind că am născut şi eu câteva – deşi există şi aici doza de inexplicabil –, dar nu-mi pot da seama deloc cum moare o carte. Mi se pare că atunci când nu e citită, o carte intră mai degrabă în somn. Poate fi oricând trezită din somnul ei (fie el si „somn de moarte”) de către cel care o va citi peste un veac sau un mileniu, de către cel care o redescoperă şi o reaşază în altă viaţă, în altă lume.

Poate că aş pune întrebarea mai degrabă aşa: când trăieşte o carte? Iar aici răspunsul e foarte simplu: trăieşte când e citită sau măcar răsfoită. „Invitată la dans”, ca să citez dintr-un text de-acum clasic.

O carte moare, aşadar, abia atunci când se sfârşeşte lumea. Sau, ca să sfârşesc la fel cum am început, atunci când, într-o utopie neagră, cititul e uitat definitiv şi omenirea e în iadul sălbăticiei sau, dimpotrivă, când oamenii reintră în Paradis. Fiindcă Adam şi Eva cu siguranţă că nu citeau. Dar câtă vreme ne aflăm între extremele noastre diabolico-divine, cărţile nu mor, iar manuscrisele nu ard.

Al doilea răspuns e mai scurt şi mai actual: cărţile bune mor când sunt citite, recenzate, disecate de critici literari fără har, fără haz sau pur şi simplu plictisiţi de prea mult citit din datorie. Este ciudat că, în schimb, cărţile proaste trăiesc doar pe durata unei cronici literare. Am făcut trei ani critică literară săptămânală şi ştiu ce spun.

Lidia BODEA
Răspunsul tehnic ar fi: când dispare, ca obiect (indiferent de suport), ultimul exemplar din cartea cu pricina. Și, din păcate, de-a lungul istoriei, specia a pus nu o dată la cale astfel de dispariții, căci, cum scrie Jean Philippe de Tonnac, prefațatorul și moderatorul unui sclipitor dialog despre carte, ,,istoria producţiei de cărţi este inseparabilă de cea a unui bibli­ocaust luat mereu de la capăt. Cenzura, ignoranţa, prostia, inchi­ziţia, autodafeul, neglijenţa, nea­ten­ţia sau focul au fost tot atâtea obstacole, adesea fatale, în calea cărţilor. Nici un efort de arhivare şi conser­vare n-a împiedicat, poate, ca alte Divine Comedii să rămână pe veci necunoscute. ” (Jean-Claude Carrière, Umberto Eco, Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi, traducere de Emanoil Marcu, Humanitas, București, 2010).

Un alt scenariu e legat de moartea spirituală: o carte moare atunci când nu mai e nimeni care să o deschidă și să-i dea viață prin actul lecturii; și adaug repede că prin ,,a deschide o carte” înțeleg și a deschide un ebook sau un audiobook. Fără cititori, cărțile nu mai sunt nimic altceva decât niște decorațiuni interioare – din papirus, pergament, hârtie – sau niște depozite electronice, epub, mp3 ori ce va mai fi să fie. Cărțile care, spiritual, nu mor niciodată (sunt „nemuritoare”) se numesc cărţi clasice. Spre deosebire de cărțile câtorva generații, se consideră că ele fac parte din zestrea eternă a omenirii.

În sfârșit, un scenariu cumva intermediar ar fi acela în care moartea cărții nu se suprapune nici peste dispariția obiectului, nici peste lipsa cititorului, ci peste moartea ultimului om care, pentru că a citit-o, ar fi putut-o povesti altora, slujind așadar, printr-un efort al memoriei individuale, memoria colectivă, cultura. În Fahrenheit 451, romanul lui Ray Bradbury, cărțile sunt salvate de către o mână de oameni care evadează dintr-un tărâm al istoriei în care toate cărțile se ardeau, fiecare evadat memorând una dintre marile cărți ale culturii.

IOAN T. MORAR
Există cărți care se nasc gata moarte. Grafomania este o maternitate mare. Se tipăresc destule cadavre de cărți. Dar probabil că nu despre aceste cazuri triste se interesează ancheta aceasta. Ci despre cărțile care au trăit (mult, puțin, după cîte zile au avut) și abia apoi au murit. Aș da file de la mine să aflu care e secretul unei cărți nemuritoare. Orice autor serios scrie ca să supraviețuiască în cărți dispariţiei sale fizice. Marii scriitori se ascund de moarte în bibliotecă. Cei foarte mari încă mai trăiesc acolo, ceilalți, după cum le-a fost scris să scrie.

În tradiția iudaică (e vorba de un popor al cărții) nu ai voie să distrugi o carte. Trebuie să o lași să se stingă. Și atunci nu vorbim de moarte, ci de stingere. Tot în această tradiție există interdicția de a memora părți din Tora. Pentru ca să revii, mereu și mereu la Carte, la original, să nu-ți obții independența cu cele cîteva fragmente pe care le știi și care sînt importante pentru tine. Să citești fără să ții minte, să fii dependent de citit și să te aprinzi de fiecare dată la contactul cu Cartea.

Nu știu cînd va muri fiacare carte. Dar știu că toate cărțile vor muri atunci cînd toți vom deveni independenți de citit. Trist moment va fi acela.

Cornel UNGUREANU
Cărţile nu mor, dacă ele există cu adevărat. Unele pot fi transcrise, aşezate pentru o vreme prin bibliotecile de seamă, ştiute fragmentar şi recompuse mai apoi. Există şi maculatura care sporeşte galopant, dar dacă  mă întrebaţi de moartea cărţilor….Cărţile exprimă un fel de a trăi. N-au cum să moară ele,  înaintea civilizaţiei pe care o exprimăm…

Radu PARASCHIVESCU
Din punctul meu de vedere, o carte moare dacă autorul ei nu o scrie sută la sută cum şi-ar fi dorit. Dacă, dintr-un  motiv sau altul, o ratează. Altfel spus, dacă o face să se abată fie şi cu o milionime de milimetru de la traiectoria gândită iniţial. Cum? Printr-un joc al concesiilor, prin dorinţa irepresibilă de-a plăcea cât mai multor cititori, prin recursul la reţetă facilă, prin trădarea convenabilă a planului intim, conceput în cancelaria propriei minţi. Dar nici măcar atunci cartea nu moare, ci se naşte moartă. E o diferenţă la care ţin. Ştiu, cartea moare de obicei fiindcă n-o citeşti, fiindcă difuzarea e problematică, fiindcă expunerea în librării e mizerabilă, fiindcă are o copertă urâtă, fiindcă preţul e, pentru mulţi, prohibitiv şi aşa mai departe. Sunt motive reale, dar într-un fel exterioare. Pe mine, recunosc, mă doare mai mult cartea care se naşte moartă din motivul evocat mai sus. Şi ştiu precis că există asemenea morţi.

Dragoş Paul ALIGICĂ
În ştiinţele sociale – domeniul la care mă raportez cînd răspund la întrebare – majoritatea cărţilor în ziua de azi se nasc moarte. Pur şi simplu nu au o raţiune intelectuală de a fi. Au de fapt; dar au una instituţională şi de carieră. Majoritatea sunt concepute de autori ce trăiesc şi muncesc sub semnul unui plan instituţional de producţie dat de circumstanţele lor universitare: „publish or perish”. Vestea bună pentru cărţi este că articolele de specialitate au o rată de mortalitate şi mai mare. Dacă te uiţi la ce se publică în revistele de specialitate în domenii cum ar fi psihologia organizaţională, management, sociologie economie etc., imensa, covîrşitoarea majoritate sunt materiale ce nu vor avea mai mult de o mînă de cititori, nu pentru că ar fi ultraspecializate şi tehnice, ci pentru ca sunt pur şi simplu neinteresante şi irelevante. E o concluzie cantitativă trasă chiar de către specialiştii în aceste domenii, nu e speculaţia mea. Deci pînă la urmă tot o carte are şanse mai mari de supravieţuire.

Întrebarea ar fi deci pe invers: ce face o carte să supravieţuiască? Asta e marea întrebare. Cine descoperă răspunsul la asta are formula ştiinţifică necesară producerii de capodopere nemuritoare în serie.

Vladimir TISMĂNEANU
O carte moare cînd nu o mai citeşte nimeni, cînd este ignorată chiar şi de către autorul ei, cînd se sufocă sub apăsarea propriei lipse de semnificaţie. Aşa a murit literatura propagandistică a totalitarismelor veacului trecut, în pofida tirajelor de masă şi superlativelor produse în serie la comanda politrucilor. O carte moare cînd substanţa ei este specioasă, apocrifă, fundamental neadevărată. Cine-şi mai aminteşte romanele încununate cu varii premii lucrative în URSS în momentul apariţiei în Vest a lui “Doctor Jivago”? Multe din acele producţii erau născute moarte, asemeni celor ale unor Zaharia Stancu (“Rădăcinile sunt amare”), Maria Banuş (“Ţie-ţi vorbesc, America!”), Mihai Beniuc, V. Em. Galan, Aurel Baranga, Aurel Mihale, Corneliu Leu, Dinu Săraru, Ion Lăncrănjan, Ion Crânguleanu şi cîţi alţii. O carte moare cînd te jenezi să o ţii în bibliotecă. O carte poate muri atunci cînd autorul se dedă unor compromisuri mizerabile, asemeni unor Konstantin Simonov, Konstantin Fedin, Titus Popovici sau Adrian Păunescu.

Robert ŞERBAN
O carte – știm prea bine asta – învie în clipa în care cineva începe să o citească. Și nu moare atunci când e închisă, fiindcă, și dacă a plăcut și dacă nu, ea trăiește mai departe în memoria cititorului. Care o poartă fie ca pe o amintire plăcută, fie ca pe una rea. Îmi place să cred că o carte, o dată publicată și difuzată (librării, biblioteci, prieteni etc.), are șansa de a învia oricând. Fie că e bună sau proastă, ea va fi lecturată, din întâmplare sau cu o intenție, de cineva. Doar oamenii și memoria lor dau viață cărților. Fără noi, potențialii cititori, orice carte e un obiect ca oricare altul. Și, deși e plină lumea asta de obiecte, majoritatea sunt (cam) moarte. Ele se însuflețesc doar în relație cu oamenii.

Cătălin Dorian FLORESCU
În capitalismul avansat de consum există o supraproducţie de cărţi. Cele mai multe dintre ele, şi mă refer numai la beletristică, se nasc moarte atunci cînd nu au un suflu puternic, cînd nu au nimica de spus. Chiar dacă devin bestseller.

Literatura adevărată nu trăieşte din “scenariu”, adică din acţiune. Trebuie să se întîmple ceva în interiorul limbajului, acesta să aibe o voce distinctă, o densitate şi fluiditate optimă, o poezie. Dacă acest lucru nu se întîmplă, este o carte moartă pentru mine. Nu îşi continuă viaţa în mine şi prin mine, pentru că nici nu se trezeşte la viaţă.

Şi, din păcate, mai există fenomenul aceasta: ca foarte multe cărţi să fie moarte la puţin timp, cîteva luni, după apariţia lor. Dispar din prăvălii sau nici măcar nu au ajuns acolo. Nu se discută în presă etc etc., lasă foarte puţine urme. Desigur, există unii care spun că este bine şi aşa, atîta timp cît o carte lasă măcar ceva amprente. Se găseşte undeva în subconştientul unei culturi. Dar nu este aşa; din păcate, aceste cărţi nu mai sînt niciunde. Nici în conştient, nici în subconştient. Pur şi simplu nu mai sînt. Sau mai sînt, dar într-un cimitir al cărţilor.

Bogdan Alexandru STĂNESCU
Depinde cui îi este adresată întrebarea. Dacă ținta este, să zicem, un editor român, va răspunde că cele mai multe dintre cărți mor chiar la câteva luni după apariție. Piața noastră nu e deloc favorabilă unei vieți lungi și fericite a cărții. Dacă-i punem întrebarea unui istoric al literaturii, el va spune că atâta timp cât există pasiunea care l-a îndreptat spre această meserie, cartea (ne oprim la beletristică, sau – mai larg – la științele umane) e nemuritoare. La mijloc, între pesimistul de serviciu și optimist, se află cititorul, care decide singur ce va salva sau nu de la moarte. În acest caz, cartea trăiește cu atât mai mult cu cât este mai re-citită. E cartea pe care o iei după tine când te muți, sau cea pe care simți nevoia s-o citești din când în când în vacanță.

Radu Pavel GHEO
Mi-aş dori să pot zice că o carte nu moare niciodată, ci intră, poate, în hibernare, aşteptînd să fie redescoperită. Dar în realitate orice carte moare atunci cînd nu mai are cititori: cărţile nu au o viaţă proprie, ci trăiesc prin cei ce le citesc. Unele trăiesc vieţi nenumărate, în epoci diferite, sub chipuri diverse, sînt recitite şi redescoperite mereu, altele au o viaţă mai scurtă; dar oricare trebuie măcar să „vieze“, oricît de puţin. Spunea undeva I.L. Caragiale că o carte, „dacă are viaţă, aibă-o pentru azi, mîine sau pentru veacuri – ea va fi trăit şi asta e condiţia fiinţei: viaţa, nu durata vieţii“. E tot ce putem spera.

Există însă şi cărţi născute pentru moarte – şi îmi vin în minte scrierile propagandistice din anii 1950, cum au fost la noi Drum fără pulbere a lui Petru Dumitriu ori altele asemenea. Astfel de cărţi n-au trăit nicicînd, ci au supravieţuit comatos, ca într-un salon de reanimare, cuplate la aparatura ideologică a regimului comunist, şi au murit fără a apuca să vieze. Chiar şi aşa, iată, spectrele lor încă mai plutesc prin jur.

Daniela RAŢIU
Moare la fel ca o ființă umană. Atunci când nimeni nu îi mai invocă amintirea, când forma fizică dispare, când ideile care o străbat și au construit-o se risipesc ca și cum nu au existat niciodată. Praful și pulberea.  Chiar dacă, în cele din urmă, cărțile sunt suporturi ale ideilor care animă inimile, lumea, existența lor este de o importanță capitală, au identitate de sine, au patria lor în care oamenii ajung după lungi, chinuitoare, obsedante și, în același timp, minunate călătorii existențiale. Deopotrivă iubite, adulate, urâte, blestemate, căutate, cărțile sunt parte a existenței noastre. Cel puțin odată în viață luăm drumul spre patria cărților. Ne amintim prima călătorie spre această patrie, e proaspăt în memoria cutremurul pe care l-a declanșat prima carte. De atunci, căutăm, cu fiecare carte pe care o avem în mâini, drumul spre patria cărților.

O carte moare când ea nu mai mișcă suflete, când sufletul nu mai e șlefuit precum un diamant de dalta cuvintelor, de forța sau sensibilitatea lor. O carte moare atunci când în patria ei nimeni nu mai intră.  Indiferent de forma ei, materială sau virtuală, o carte moare când lumea ei se destramă precum o pânză care devine tot mai rară, până când se rupe, putrezește și nu mai rămâne nici măcar amintirea invocată. Această stranie și minunată legătură precum un cordon ombilical, precum o conexiune care există atât timp cât trăiești cu patria cărții pe care o invoci de-a lungul existenței tale. Această gură de aer și lumină și hrană pentru cei pe care viața i-a adus în universuri concentraționare, fie prizonieri ai propriei minți, fie  prizonieri între ziduri de piatră, cartea a fost și este evadarea. O carte moare când paginile ei nu mai sunt răsfoite și nu mai produc emoție, când lumea pe care a construit-o nu a rezistat în timp. Așa cum mor iubirile, când își dovedesc în timp frivolitatea, când decorul, personajele, patria ei se dovedește a fi din carton, simplă butaforie. O carte moarte când nu mai respiră.

Marius CHIVU
În Nimicul de temut, Julian Barnes se întreabă dacă există ceva mai trist decît un mormînt nevizitat? Şi spune el că aşa cum, cîndva, orice mormînt va fi vizitat, la un moment dat, de un ultim şi foarte îndepărtat urmaş, care va muri la rîndul lui, şi cărţile au, sau pot avea, la un moment dat, un ultim cititor, după care se vor dezintegra de vechime prin cine ştie ce colţ de bibliotecă. Cărţile încep să moară odată ce-au fost scrise. Redactarea manuscrisului, publicarea, vînzarea şi citirea cărţii, reeditarea, toate acestea sînt viaţa cărţii, dar şi parte din procesul degradării ei.  Aşa cum unii oameni rămîn în Istorie şi-n amintirea urmaşilor, aşa şi unele cărţi supravieţuiesc timpului, dar şi unii, şi celelalte reprezintă un număr infim. De fapt, cele mai multe cărţi mor: unele încă de pe rafturile librăriei cînd nu le cumpără nimeni, ajungînd ulterior în depozite şi înapoi în tipografie, la topit; altele sînt mai longevive şi mor mai tîrziu cînd nu mai sînt citite şi reeditate, încetînd chiar să mai fie menţionate prin cine ştie ce bibliografie sau catalog de bibliotecă. Nu există o speranţă de viaţă standard pentru cărţi, dar există o siguranţă de moarte pentru ele. Asta este şi ceea ce le face nişte obiecte atît de speciale. Pot însemna totul şi, în acelaşi timp, nimic. O mică grămăjoară de celuloză în care un om şi-a mîzgălit mintea şi sufletul după care i-a dat drumul în lume.

Marius VASILEANU
Presupunând că există moarte,în sensul vulgar al termenului, acela de final inexorabil & fără rest, s-ar putea zice că, precum o entitate vie, o carte moare atunci când oricare altă entitate umanoidă ori vreo inteligență capabilă să-i înțeleagă mesajul/conținutul nu o mai accesează nicicând, în nici un fel: print/electronic/audio/mental etc.

Varii forme ale spiritualității universale autentice susțin însă că există spații-timp diafane în care informația, inclusiv aceea conținută într-o carte dispărută pentru totdeauna din lumea materială, continuă să viețuiască. Nu există poeți, ci există poezie – insista Nichita Stănescu…

Dacă existăCartea supremă, care conține, desigur,toate cărțile posibile, înseamnă că o carte nu moare nicicând în pofida eforturilor disperate ale autorilor înșiși, ale dictaturilor, ale prostiei omenești ș.a.m.d. de a(-și) omorâ cărțile! Dar, așa cum unui om îi șade bine să mai și moară, din când în când, poate că și cărțile – care au,se știe, destinul lor – este tonic să mai dispară din această lume, uneori. Măcar pentru a ne crede noi deștepți ori geniali, uitând că nimic nu este nou între filele cărții de față numită viață, palidă epură a Cărții supreme…

Angelo MITCHIEVICI
Tentaţia este să răspunzi: atunci când n-o mai citeşte nimeni. Cu acest răspuns ne putem întreba cu tristeţe care este destinul unor cărţi precum excelentul roman Adela al lui Garabet Ibrăileanu, sau Întunecare al lui Cezar Petrescu sau cu multe dintre romanele lui Ionel Teodoreanu, cândva foarte citite, spre exemplu, Lorelei. Sunt numeroase astfel de cărţi rămase nedeschise de decenii în aceste uriaşe cimitire care sunt, mai nou, bibliotecile. Unele au şansa ca un cercetător să se oprească asupra lor din pură curiozitate. O serie de cărţi şi-au trăit viaţa extrem de intens, aşa cum sunt unele iubiri de tinereţe. În jurul lor se adunau cititorii cirochine şi la un moment dat forfota dispare, se lasă tăcerea şi rămâne un ecou vag de pagini răsfoite, de adnotări sentimentale, de pânze difuze, de neclarităţi îndepărtate. Eu prefer un răspuns  mai nuanţat, deplasând puţin accentul întrebării.

Când putem considera că o carte este moartă? În opinia mea, abia formulată astfel întrebarea, acest „când” devine inutil. O carte nu moare la un anumit moment dat, atunci când, spre exemplu, ea nu mai este citită. Ci este moartă dacă nu a avut niciodată cititori, dacă nu a hrănit nicio sensibilitate, nicio imaginaţie, nu a produs niciun gând, o reflecţie la un moment dat. Sunt moarte cărţile care nu produc nicio mişcare lăuntrică, nu mişcă inteligenţa şi simţirea, Sense and Sensibility este titlul minunatului roman al lui Jane Austen – nu generează o altă căutare, nu neapărat prin adevărurile ei, ci chiar şi prin erorile ei, pentru că există şi erori fertile. O carte care nu naşte discuţii, care nu oferă răspunsuri la nimic, care nu este nici măcar divertisment este o carte moartă. Chiar şi cu puţini cititori o carte mai are o şansă, aceea a redescoperirii ei, ca purtătoare a unui mesaj de „atunci”, din trecut pentru noi, un mesaj semnificativ. Altfel zis, Habent sua fata libelli (cărţile au propriul lor destin). Cartea ca semn, ca gesticulaţie a unui timp, ca o amprentă pe o ceaşcă de cafea, ca un mesaj pus într-o sticlă abandonată apoi mării. Aici se află misterul cărţilor şi puterea lor de a transmite prin simplul fapt că se află într-o bibliotecă acolo unde ele mai există sau vor mai exista. Câte cărţi din propriile noastre biblioteci vor rămâne necitite, chair şi parţial. Tot vor rămâne câteva. Însă asta nu mă face să scot cărţi din biblioteca mea. Îşi au rostul lor acolo, fac parte din tot, trăiesc în mediul lor o viaţă ascunsă. În acest fel, moartea unei cărţi se leagă de destinul tuturor cărţilor, mai precis, de o moarte a Cărţii. Şi aici se află altceva, cu mult mai tulburător. Când va muri, nu o carte, ci CARTEA? La această întrebare nu doar că nu ştiu să răspund, dar mărturisesc că nu îmi pot imagina o lume fără cărţi sau ca să fiu şi mai simplu, nu aş vrea să o apuc. Cred că spre deosebire de alte dorinţe, aceasta îmi va fi împlinită.

P.S. Am povestit asta undeva. În liceu fiind, un profesor de matematică şi bun prieten de familie, m-a dus să îi văd pe olimpicii internaţionali la matematică care aveau un fel de cantonament ştiinţific în Craiova, înaintea olimpiadei internaţionale. Am făcut cunoştiinţă cu câţiva. În mod cert, eram cu mult sub posibilităţile lor. Am fost în căminul unde erau cazaţi şi cu surprindere am văzut într-un coş de gunoi câteva volume nou nouţe din Ciocoii vechi şi noi, romanul lui Filimon. Faptul m-a tulburat şi nu m-am abţinut să nu întreb ce caută acolo. Unul dintre olimpici mi-a spus că o parte din colegii lui le-au cumpărat ca să-şi mai omoare timpul şi cu altceva şi după ce le-au „folosit”, nemaifiind utile, le-au îndepărtat. Nu acesta este motivul pentru care am renunţat după un an la Facultatea de matematică-informatică pentru a da un examen la Facultatea de litere, dar în mod cert, este ceva de care să-mi amintesc când sunt întrebat de moartea cărţilor. Dacă vreţi, este şi acesta un răspuns.

Ioan STANOMIR
Viaţa şi moartea cărţilor este viaţa şi moartea noastră.  Parcursul pe care ne este dat să îl avem este marcat de acest prezenţe care nu încetează să ne interogheze. Recitirea sau uitarea sunt extremele unui spectru care este definit de amprenta cărţilor. De aceea, poate, în fiecare dintre noi, există o listă ideală spre care ne îndreptăm inevitabil, după cum există un set de repere care se ordonează  în raport de o mecanică a inimii şi a melancoliei. Cărţile nu pot muri cu adevărat niciodată. Ele se pot transforma doar  în acea pulbere fină ce devine una cu visele noastre. Cărţile nu mor, pentru că ele trec în noi, neştiute, discrete şi  eterice.  Dincolo de moarte şi de sfârşituri, ele imaginează puntea pe care ne ducem, la rându-ne, când vremea a sosit.

http://www.lapunkt.ro/2014/12/19/ancheta-lapunkt-cind-moare-o-carte/

Comments are closed.

%d bloggers like this: