Placet experiri: Ce-as fi facut daca nu plecam din Romania in 1981?

Pentru prietenii mei dragi, mai vechi si mai noi, care m-au si ma fac sa inteleg ca nu exista dar mai frumos decat le don de l’amitié .

Imi place  istoria alternativa, contrafactuala. Problema ar incepe cu ce-as fi facut inainte de 22 decembrie. Probabil ca in anii 80 as fi ajuns sa trimit scrisori publice in Vest, in directia partidelor eurocomuniste. Il cunosteam, prin sora mamei mele, Cristina Luca, pe Francis Cohen, directorul lunarului teoretic al PCF, “La Nouvelle Critique”. Intelectual, as fi evoluat pe linia liberalismului civic, asemeni, toutes proportions gardees, unor Miklos  Haraszti, Adam Michnik, Jacek Kuron, Bronislaw Wildstein, Karol Modzelewski, Janos Kis, Gyorgy Bence, Martin Palous. Deci, dinspre neo- si post marxism anti-totalitar (Scoala de la Frankfurt, Castoriadis, Lefort) spre Isaiah Berlin, Hannah Arendt, Hayek, Raymond Aron. As fi urmat, cum am facut-o si in Vest, traiectoria celui care mi-a fost model intelectual si moral, Leszek Kolakowski. As fi mentinut si dezvoltat contacte cu prieteni de idei, indeosebi in lumea tinerilor scriitori si critici literari (Radu G. Teposu, Ioan Buduca, Andrei Corbea-Hoisie, Ioan T. Morar). Cu Biju Morar sunt prieten de suflet, lipsa lui Tepi o resimtim amandoi.  Radem impreuna, privim cu amuzament spectacolul grotesc al atator schimbari de masti. Asa cum m-am imprietenit cu Dan Pavel, in 1990, as fi facut-o, mai devreme. M-as fi vazut des, cum o faceam inaintea plecarii din 1981, cu Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Petru Cretia, Alexandru Paleologu. Habar n-am unde ar fi dus aceste intalniri. Poate la un manifest comun, cine stie.

Cel care organiza adesea intalnirile noaste era regretatul critic de arta Radu Bogdan. Il cunoscusem prin Radu Stern, prietenul meu din liceu, actualul critic de arta elvetian. In fabuloasa locuinta, un fel de casuta pe doua niveluri, a lui Radu Bogdan de pe strada Iulius Fucik (revenita, dupa 1990, la numele ei originar, Tomas G. Masaryk), un templu al cartilor rare pazite cu proverbiala, auto-torturanta vigilenta, am conversat indelung despre Cassirer si Caspar David Friedrich, despre Malraux si Berenson. Uneori si despre mizeriile ideologice ale epocii, despre de-alde Radu Pantazi si Nicolae Gogoneata, tartori ai “filosofiei” oficiale, dar, in genere, preferam sa evitam motivele de greata.

Ar fi fost inevitabil sa ma imprietenesc, inca de-atunci, cu Mircea Mihaies. Cred ca drumurile mele s-ar fi incrucisat cu acelea ale lui Horia Patapievici si Mircea Cartarescu, am fi ajuns instantaneu prieteni pe viata. Baniesc ca as fi vorbit cu Horia despre tanarul Lukacs si despre Hegel, erau pasiuni comune. Mircea era prieten cu Tudor Jebeleanu, un om care a fost si este ca si fratele meu. De-aici, ii las pe cititori sa-si imagineze incotro as fi mers. In orice caz, nu spre grupul Trocadero (Vasile Secares, Dorel Sandor, Ioan Mircea Pascu etc). In pofida minciunilor ordinare care se debiteaza despre mine, n-am vrut niciodata sa lucrez la “Stefan Gheorghiu”. Desfid pe oricine va putea oferi vreo proba ca as fi incercat sa fiu angajat acolo ori ca am facut cursuri la “academia” partidului. As fi continuat prietenia cu sociologii Calin Anastasiu si Alin Teodorescu, deci as fi semnat, in decembrie 1989, cateva zile inaintea revolutiei, apelul de solidaritate cu Mircea Dinescu. As fi fost, ca si ei, unul dintre fondatorii GDS. As fi scris din primul numar al revistei “22” (in realitate, am aparut cu un lung interviu luat de Stelian Tanase cam prin numarul 10). Ar fi urmat, fireste, atacurile feseniste. Deci, in the long run, as fi ajuns unde am ajuns, ca prezenta publica in Romania, traind in Statele Unite. Cu cuvintele unui mare scriitor si drag prieten:  “Pentru ca nu imprejurarile, ci caracterul determina destinul unui om, pana la urma tot unde esti ai fi ajuns.” The world is a small place, indeed!

L-am cunoscut pe Gabriel Liiceanu in 1974. Mi l-a prezentat prietenul meu Adrian Rezus, lucrau amandoi la Institutul de Filosofie. Adrian a lucrat la traducerile din Platon (primul volum), a plecat apoi din tara, traieste, din cate stiu, in Olanda. Am povestit despre prietenia noastra (a mea cu Gabriel) in volumul omagial “Liber Amicorum”. Nu faceam parte dintre cei care vizitau Paltinisul, dar aveam multi amici printre acestia. Eram apropiat, intre altii, de George Purdea, traducatorul lui Jaspers, el insusi apropiat de Constantin Noica prin Vasile Dem. Zamfirescu. Pe Gabriel il intalneam adeseori duminica, la criticul de arta Radu Bogdan. Imi amnitesc o cina, erau si Andrei Plesu si Alexandru Paleologu, cu ocazia unei vizite la Bucuresti a lui Victor Ieronim Stoichita (pe Ivi il stiam din copilarie, locuia in aceiasi casa, pe strada Andrei Muresanu, la numarul 29, cu sora tatalui meu, doctorita Nema Tisminetki). Ne-am revazut anul acesta, in martie, la Fribourg. Tatal meu era bun prieten cu unchiul sau, Radu Stoichita, profesor de logica la Facultatea de Filosofie, intelectual ilegalist, un om de o admirabila curatenie sufleteasca, traducator din Hegel.

Am avut marea sansa sa fiu prieten cu Petru Cretia, l-am revazut dupa revolutie, in 1990, Am si acum unele randuri pe care mi le-a trimis in timpul mineriadei din iunie 1990. Un detaliu amuzant: am avut, cateva luni, un cocker spaniel, l-am numit Orlando la sugestia lui Petru. Sa ne gandim in aceste clipe cu drag la acel om minunat care a fost Petru Cretia, sa ne gandim la spiritul nobil si liber care a fost Imre Toth, sa ne gandim la Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Noel Bernard, Ioan Petru Culianu, Cornel Chiriac, Serban Orescu, recent stins din viata.

Sa ne gandim la acei doi oameni minunati care au fost jurnalistii Dan Costescu si Cornel Dumitrescu, devotati luptei pentru adevar, cei care au publicat revista “Lumea Libera Romaneasca” de la New York, acolo unde a scris saptamanal Ioan Petru Culianu (scriam si eu, scriau si altii). Sa ne gandim ca anul acesta s-au implinit o suta de ani de la nasterea lui Corneliu Coposu de care am fost extrem de apropiat.

Despre Noica am scris inca din anii cand eram in tara, in “Amfiteatru”. Despre cercul sau filosofic am vorbit, in anii 80, la “Europa Libera”. Am scris un eseu cu titlul “Gand intarziat despre Paltinisul magic”. Era si o aluzie la Zauberberg-ul lui Thomas Mann. Timpuri vrajite, experiente ale dezvrajirii. Ca si despre Hans Castorp, poate ca s-a putea spune si despre mine: Placet experiri…

https://tismaneanu.wordpress.com/2009/07/24/centenar-noica-un-hegel-pentru-sufletul-nostru/

Comments are closed.

%d bloggers like this: