Revoluțiile din 1989 și renașterea conștiinței civice: Amintirea lui Václav Havel

In “New York Times” de duminică, profesoara Marci Shore de la Universitatea Yale recenzează noua biografie a lui Václav Havel datorată lui Michael Zantovsky, fost militant in cadrul miscării civice “Carta 77″, consilier al lui Havel dupa triumful revoluției de catifea, ambasador al Republicii Cehe la Washington, acum ambasador la Londra. Este un prilej de a regândi lecțiile acelor revoluții anti-totalitare, născute din pasiunea libertății si din vointa de a pune capăt complicității cu minciuna. Este ceea ce filosoful Max Horkheimer numea obligația de a nu colabora cu un status quo al falsitații, ingenuncherii si terorii (nicht mitzumachen). Au fost revoluții impotriva oricărei forme de colectivism etatist, impotriva dominației partidului unic și a gandirii unice. Ceea ce a făcut din Havel un altfel de politician decat cei tradiționali (nu vorbesc aici de dictatorii totalitari, ei de fapt nu erau politicieni in sensul clasic al noțiunii) a fost tocmai acest curaj de a nu consimți la compromisuri putrede (spre a relua distincția filosofului Avishai Margalit intre compromisuri si compromisuri putrede).

Da, a existat un idealism in viziunea si acțiunea lui Havel si tocmai acest idealism a lăsat in urma un arhetip al verticalității morale. Havel a intruchipat politica responsabilității cu tot ceea ce implică aceasta, inclusiv asumarea unor măsuri nepopulare (de pildă atunci cand si-a cerut iertare pentru expulzarea germanilor sudeți dupa cel de-al doilea război mondial). Nimeni nu si l-ar fi putut inchipui pe Havel pactizând cu extremistii, fie ei de stânga ori de dreapta. Era autentic in tot ce făcea, a trăit sub semnul francheții, al adevărului. Ganditorii care l-au influențat au fost Jan Patocka, Martin Heidegger si Emmanuel Levinas. Alte influențe au fost Franz Kafka, Frank Zappa si Dalai Lama. Era un umanist programatic eclectic, un adversar ireconciliabil al oricarei inregimentări.

Deloc surprinzător, bătăliile care s-au purtat în post-comunism au fost fundamental centrate pe conceptele de civilitate, memorie, justiție și responsabilitate. Politica, relațiile sociale, cultura, erau toate conectate, într-un fel sau altul, la definirea a ceea ce înseamnă să fii cetățean. Perioada imediat următoare lui 1989 ne-a arătat două posibile căi de urmat: cea în care revoluțiile au reușit să inducă un simț sustenabil al apartenenței civice, și acele cazuri în care revoluțiile însele au fost temporar trase pe o linie secundară și chiar negate, anulate sau confiscate. Una peste alta, pare că formularea sintetică excepțională a lui Ralf Dahrendorf va dăinui: „cetățeni în căutare de sens”. Provocarea esențială după 1989 a fost aceea de a construi cu succes (sau măcar satisfăcător) un consens moral și politic bazat pe o încredere împărtășită în instituții răspunzătoare și proceduri predictibile. Revoluțiile ulterioare în spațiul post-sovietic și Orientul Mijlociu au confirmat această tendință.

Au trecut 25 de ani din 1989, ar trebui să interpretăm cu luciditate și cumpătare tranziția de la dictatură la democrație. În ultimii doi, trei ani, evoluțiile din Ungaria, România, Slovacia sau Bulgaria au arătat că democrația liberală rămâne o construcție contestată și fragilă în regiune. Cu toate acestea, în special fostele țări comuniste care au aderat la Uniunea Europeană au reușit să se sincronizeze destul de mult cu tendințele de democratizare mai largi (vezi Tomas Kavaliauskas, “Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts”, Rowman and Littlefield, Lanham, MD: Lexington, 2012).

Însă în contextul crizei economice și cu presiunile schimbătoarei geopolitici din Europa și de pretutindeni pe glob, asistăm la o a doua viață a fantasmelor salvării (tratate pe larg și în cărțile mele Mizeria utopiei și Fantasmele salvării) generate de mituri ale redempțiunii politice excluzionare, vindicative și potențial dezastruoase. Prin urmare, perseverența în tentativa de a înțelege semnificația, natura și lecțiile lui 1989 poate funcționa ca un corector esențial al apetiturilor radicale ale vremurilor noastre. Anti-utopismul lor fundamental poate fi o contrapondere importantă la reveriile egalitare colectiviste sau radicale.

Leszek Kołakowski, un gânditor ale cărui idei au anticipat idealurile lui 1989, avertiza împotriva renașterilor contemporane ale proiectelor utopice prometeice: „Egalitatea absolută poate fi stabilită doar într-un sistem de conducere despotic care implică privilegii, adică distruge egalitatea; libertatea totală înseamnă anarhie și anarhia rezultă în dominația celor mai puternici fizic, adică libertatea totală se transformă în opusul ei. …Dacă repet aceste vechi truisme este pentru că ele par încă să treacă neobservate în gândirea utopică; și acesta este motivul pentru care nimic în lume nu este mai ușor decât să pui pe hârtie utopii” (Leszek Kołakowski, “Este Dumnezeu fericit?”, Curtea Veche Publishing, 2014). Într-un fel, cuvintele filosofului condensează validitatea exercițiului de întoarcere constantă la învățăturile conținute de idealurile și iluziile anului 1989.

Societățile post-comuniste nu sunt în niciun fel perfecte. Dar, spre a-l parafraza pe Adam Michnik, ele sunt alcătuite din oameni obișnuiți și sunt definite de conflicte „normale”. Așa cum a spus cândva Ken Jowitt, pentru a supraviețui, „democrația are nevoie de eroi obișnuiți”. Democrația are încrustată în ea o contradicție și un paradox: „fără eroism, virtuțile publice nu pot fi susținute; ele se deteriorează gradual până ajung să fie vectori egoiști ai propriului interes social, economic și politic. Individul este înlocuit de către sine”. În același timp, deși „un erou carismatic detestă, el este de fapt incapabil să evalueze democratic defectele oamenilor obișnuiți” (Ken Jowitt, „Foreword: In Praise of the Ordinary,” in Adam Michnik, “Letters from Freedom. Post-Cold War Realities and Perspectives”, ed. Irena Grudzinska Gross, with new translations from Polish by Jane Crane, Berkeley: University of California Press, 1999, xiii-xxxiii). Într-adevăr, Ralf Dahrendorf nu se înșela: revoluțiile din 1989 au distrus vechiul regim, dar ele puteau construi doar în mod dureros lumea complet străină și adesea uluitoare a democrației liberale. Acest drum al Damascului care a fost tranziția i-a condus pe est-europeni la eliberarea de vraja „speranțelor extravagante într-o lume nouă a discursului liber, egalitate și democrație fundamentală” (Ralf Dahrendorf, “After 1989: Morals, Revolution, and Civil Society”, New York: Saint Martin’s, 1997).

Dar asta nu înseamnă că revoluțiile au eșuat. A fost chiar scopul lor să nu sucombe în fața noilor proiecte utopice, și, sub acest aspect, au reușit. Nu au proslăvit o „Republică a Virtuții” și au respins tentațiile fundamentaliste, neo-iacobine. Anul 1989 a deschis calea normalității democratice, revitalizării societății, una care încă poartă stigmatul experienței totalitare comuniste. Formele apocaliptice de radicalism nu au reușit să triumfe. Claritatea morală este cu siguranță necesară, dar nicio societate nu poate trăi într-o stare continuă de panică pusă față în față cu dorința arzătoare de predictibilitate și stabilitate. După 1989, realitatea regiunii a fost inevitabil eclectică. Declinul leninist a produs un vid care a fost umplut gradual cu tradiții pre-comuniste și comuniste deopotrivă: de la naționalism (fie civic sau etnic) la conservatorism, de la neo-leninism la cvasi-fascism. În ultimii 25 de ani, am asistat la o fluiditate a credințelor, partizanatelor și angajamentelor politice. Într-un anumit sens, cineva ar putea spune că fostul Bloc Sovietic este un gigantic experiment de politică democratică în derulare.

Una dintre chestiunile care se evidențiază în cele mai multe din țările regiunii este problema neadministrării trecutului lor. S-a dovedit a fi un obstacol formidabil în calea stabilirii unei legături durabile între democrație, memorie și activism civic. Consider că cineva poate reînnoi identitatea individuală și colectivă pe baza lecțiilor negative și exemplelor pe care le poate furniza istoria națională. În afară de trauma perioadei staliniste timpurii, toate țările în chestiune au avut și încă au a negocia cu „vălul gri al ambiguității morale” (Tony Judt, “Europa postbelică”) care a fost trăsătura definitorie a „socialismului realmente existent”. Aceste societăți și majoritatea membrilor lor au o conștiință negativă a propriului lor trecut. O nouă solidaritate bazată pe datoria rememorării este încă în faza ei incipientă, dar cultivarea ei are potențialul de a avansa țelurile politice aflate dincolo de actuala perioadă de tranziție, pentru atâția oameni întunecată și aparent nesfârșită.

In februarie 2012, comparându-l pe Istvan Csurka, un scriitor maghiar cu trecut anticomunist (dar si cu unul de informator), devenit profet al unui populism etnocentric, cu Václav Havel, scriam: “La polul opus a gandit si a actionat Václav Havel. Pentru că era sceptic in raport cu orice ideologie, cu orice tentativă de a-l substitui pe Eu prin Noi, Havel a respins naționalismul. Era un patriot luminat pentru care cosmopolitismul, ori universalismul, de inspirație kantiană rămanea un deziderat demn de a fi susținut. Intr-un superb articol aparut in „The New Republic”, Paul Berman accentuează trei elemente care definesc mostenirea intelectuală si morală a autorului „Scrisorilor catre Olga”: refuzul ideologiilor totale si totalizante, al doctrinelor politice pretins izbăvitoare; angajamentul de a trăi in adevar si credinta intr-o transcendență care nu poate fi abolită si in raport cu care ne măsuram propria umanitate. Csurka a exaltat colectivitatea organică, Havel a luminat orizontul de speranță, dar si de neliniste, al unei subiectivități ireductibile la primatul colectivității. Două destine, două viziuni, două mosteniri fundamental diferite.

Tensiunea dintre aceste doua concepții defineste, iată, situația ideologică a Europei de Est, in general, si din România, in particular, in acest moment. Din păcate, chiar unii fosti disidenți care păreau să impărtașească valorile lui Havel au ajuns să gandească și să scrie precum Csurka.

Textul de mai sus este versiunea largita a articolului meu transmis saptamana trecuta la Radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/26760100.html

Recomandari:

http://www.vaclavhavel-library.org/en/

http://www.groveatlantic.com/?isbn=9780802123152

http://www.contributors.ro/cultura/democratie-si-etnocratie-vaclav-havel-versus-istvan-csurka/

https://tismaneanu.wordpress.com/2011/12/18/a-trai-in-adevar-in-memoriam-vaclav-havel-1936-2011/

Comments are closed.

%d bloggers like this: