O vitală condiție a libertătii: A privi adevărul in față

Motto: “Lăsați să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiți o vreme stingheri.”–Gabriel Liiceanu, “Apel către lichele”, 30 decembrie 1989

“Condițiile libertătii” se intitulează cartea despre societatea civilă si rivalii ei datorată marelui antropolog, sociolog si istoric al ideilor care a fost Ernest Gellner. Una dintre aceste condiții, as spune chiar una vitală, este confruntarea cu trecutul traumatic, rostirea fără ambiguități si asumarea deschisă a adevărului istoric, nefardat, nemăsluit si netrucat. Reconcilierea nu poate avea loc in absența căinței. Acum 25 de ani, un filosof român lansa celebrul “Apel catre lichele”. Lichelele au preferat să-l ignore, ba chiar să-l terfelească si sa-l calomnieze ignobil. Pentru că sunt lichele. Crimele comuniste si fasciste nu sunt secvențe efemere, note de subsol pe care constiința democratică le poate sterge din propria memorie. Sunt intru totul de acord cu Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu si H.-R. Patapievici atunci când scriu, in prefața remarcabilului si atat de actualului volum “O idee care ne sucește mintile” că “divizarea memoriei europene este o consecință inevitabilă a inexistenței unei memorii comune”. Si, mai departe, când scriu că “problema memoriei comunismului este problema centrală a unificării constiinței europene”. Suntem din nou intr-o fază de acuta necesitate a a asumării, o perioadă de sfârsit și de inceput, să o facem cu prețuire pentru ce s-a intreprins (Muzeul Memorial de la Sighet, de pildă) si cu empatie pentru toți cei au suferit din cauza utopiilor totalitare, fie ele de stânga ori de dreapta.

În societățile post-dictatoriale, trauma trebuie abordată, moștenirile autoritare trebuie confruntate iar vina și responsabilitatea trebuie procesate în cadrele responsabilității. În cazul fostului Bloc Sovietic, putem invoca doar parțial succesul în rezolvarea enigmei legată de condamnarea juridică a criminalilor regimurilor comuniste și de maniera cea mai bună de administrare a trecutului. Au existat varii soluții privind chestiuni precum procese internaționale și naționale, lustrație, comisii istorice, dar încă mai este mult de făcut în termenii evaluării istorice, responsabilității juridice și memoriei colective. Orice pronunțări asupra eșecurilor sau succeselor acestor evoluții depind deopotrivă de criteriile de comparație și de orizonturile existente de așteptare, pentru fiecare țară din regiune în parte.

Efectele negative care acompaniază amnezia socială adânc înrădăcinată nu ar trebui subestimate. Absența dezbaterilor publice reale și a analizelor cumpătate despre trecut (inclusiv recunoașterea de către cele mai înalte instituții ale statului a crimelor împotriva umanității comise sub dictaturile comuniste) alimentează insatisfacții (nu într-atât de) tăcute, revoltă și facilitează ascensiunea la putere a noilor demagogi. Un caz elocvent este regimul lui Vladimir Putin din Rusia. Un ingredient esențial al legitimității “democrației sale dirijate” este amnezia instituțională, falsificarea istoriei secolului XX, a trecutului sovietic, și în special a genocidului(rilor) stalinist(e). Spre exemplu, David Satter remarca în 2012 că Rusia este o țară “care nu a dorit să privească în față adevărul complet despre comunism” (David Satter, It Was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past, New Haven, CT: Yale University Press, 2012). După tentativele neconcludente ale lui Boris Elțin de a organiza un proces al Partidului Comunist, lucrurile s-au mișcat în direcția opusă: mitologiile timpurilor sovietice au fost restaurate și cei care continuă să insiste asupra atrocităților trecutului au fost din ce în ce mai marginalizați (a se vedea cazul Asociației “Memorial”).

Reacția contrarevoluționară a lui Putin la Euromaidan nu a făcut decât să ranforseze contrastul dintre îngroparea în valorile trecutului comunist și tradiția morală și politică a mișcărilor care au avut loc între 1989 și 1991, care erau centrate pe împuternicirea celor fără de putere. În acest sens, Euromaidanul a simbolizat renașterea civismului democratic. Istoricul Timothy Snyder a înțeles în mod pertinent modul în care aceste proteste au revitalizat cetățenii respectivei țări: “Protestatarii reprezintă fiecare grup al cetățenilor ucraineni: vorbitorii de rusă și vorbitorii de ucraineană (deși cei mai mulți ucraineni sunt bilingvi), oameni din zonele urbane și cele rurale, oameni din toate regiunile țării, membri ai tuturor partidelor politice, tinerii și bătrânii, creștinii, musulmanii și evreii.” (Timothy Snyder, “Fascism, Russia, and Ukraine,” New York Review of Books, 20 March 2014). În pofida diferențelor evidente, originate în mod particular în spectrul imperialismului rus, unele dintre provocările cu care s-a confruntat Ucraina în 2014 sunt identice cu ele care au caracterizat persistent post-comunismul în fostul Bloc Sovietic.

Scriind în 1992, Leszek Kołakowski (adesea numit filosoful “Solidarității”) a diagnosticat în mod remarcabil pericolele care pândeau imediat după 1989: “Euforia este întotdeauna scurtă, indiferent de ce o provoacă. Euforia post-comunistă este gata și premonițiile pericolelor iminente cresc. Monstrul trage să moară în felul său monstruos. Să vedem oare un alt monstru luându-i locul, o serie de lupte sângeroase între variile lui rămășițe? Câte noi țări vor apărea din haos. …Singurul lucru pe care îl știm cu siguranță: nimic nu este sigur; nimic nu este imposibil.” (Leszek Kołakowski, “Amidst Moving Ruins,” in “The Revolutions of 1989″, ed. Vladimir Tismaneanu, London: Routledge, 1999). La 25 de ani după 1989, o lipsă de predictibilitate izbitor de asemănătoare pare să se abată asupra viitorului Europei de Est. Euromaidanul, precum și demonstrațiile de stradă ale ultimilor ani în Sofia, București, Budapesta, Varșovia sau Riga, au relevat o prăpastie în continuă căscare între așteptările post-comuniste și realizări. Deopotrivă promițătoare și neliniștitoare, realitatea post-1989 este instabilă social și derutantă psihologic.

Chestiunea centrală care bântuie această realitate rămâne, în termeni arendtieni, cum anume pot gândirea și acțiunea să fie reconciliate întru căutarea emancipării civice? Răspunsul la o asemenea interogație ne aduce înapoi la un liberalism al fricii (Judith Shklar), unul întărit de cunoașterea profundă a sensului și experienței lipsirii de libertate. Societatea civilă ca mit central al mișcărilor din 1989 a fost cuprinsă de conștientizarea temătoare a trecutului comunist cu ale sale fantasme totalizatoare, colectiviste și exterministe. În orice caz, în cele mai multe țări ale fostului Bloc Sovietic, valorile asociate cu acest par a bate în retragere. Provocarea Uniunea Europeanăși eurasianismului lui Putin reprezintă o povară adițională asupra și așa fragilului echilibru democratic al acestor societăți. Vestea bună este că moștenirile leniniste dispar treptat. Odată integrate în Uniunea Europeană, cele mai multe țări ale regiunii au depășit un prag extrem de important. Vestea mai puțin bună este că peisajul se găsește încă bântuit de nevroze colective și anxietăți pre-moderne, ataviste.

PS– In interviul din ziarul “Gândul”, dl Octav Bjoza se referă si la mine: “În sfârşit, vă spun că nu am citit cele apărute în presă, dar acum un sfert de oră mi s-a spus că domnul Tismăneanu… Eu îl respect, ca politolog de excepţie, pe domnul Tismăneanu, n-am ce să-i reproşez, dar aici mă surprinde! Cum să te apuci să faci, ca domnul Cristoiu, asemenea afirmaţii, când nici nu mă cunoşti. N-ai vorbit, o dată, în viaţa ta, cu mine…” Repet, nu am nimic personal cu dl Bjoza. Respect trecutul sau, sacrificiile facute in numele luptei pentru libertate. Mă delimitez de aprecierile domniei sale despre legionari si deplâng faptul că a participat la ceremonii neo-legionare. Regretatii Ticu Dumitrescu, Corneliu Coposu, Ioan Bărbus, spre a-i numi doar pe acestia, n-ar fi facut-o nici in ruptul capului. Regret că dl Bjoza nu-si aminteste de vizita mea la Brasov, impreuna cu istoricul Cristian Vasile, in iunie 2007, când, la invitatia domniei sale, am vizitat sediul filialei AFDPR. Cel care ne-a făcut cunostintă era profesorul Caius Dobrescu. Sper că acesta isi aminteste momentul. Dacă citeste acest articol, il rog să confirme. Voi publica si poze de la acea intâlnire.

Octav Bjoza si Vladimir Tismaneanu, AFDPR, Brasov, iunie 2007

Caius Dobrescu, Vladimir Tismaneanu, Octav Bjoza, sediul AFDPR, Brasov, iunie 2007

Articolul de mai sus este versiunea actualizata si largita a textului transmis la postul de radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26770302.html

Acea prima versiune poate fi ascultata aici:

http://www.europalibera.org/audio/26770301.html

Recomandări:

http://www.humanitas.ro/humanitas/apel-catre-lichele-1

http://www.humanitas.ro/humanitas/o-idee-care-ne-suce%C5%9Fte-min%C5%A3ile

http://www.ceupress.com/books/html/TheEndandtheBeginning.htm

http://www.lrb.co.uk/v16/n18/john-gray/our-way

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/o-vitala-condi%C8%9Bie-a-libertatii-a-privi-adevarul-in-fa%C8%9Ba/

Comments are closed.

%d bloggers like this: