Canaliile, nerușinarea si restauratia. “Apelul catre lichele” dupa un sfert de veac

Document electrizant ca mesaj si formidabil ca scriitura, “Apelul catre lichele”, lansat de Gabriel Liiceanu pe 30 decembrie 1989, la cateva zile dupa executia cuplului Ceausescu, a fost un manifest pentru claritate morala, un protest impotriva tentativelor, de-acum vizibile, de regrupare a nomenclaturii sub flamura FSN-ului dominat  de Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Martian Dan, Gelu Voican-Voiculescu si Virgil Magureanu. Devenea limpede ca tovarasii vechi si noi nu erau dispusi sa accepte pluralismul, voiau de fapt un fel perestroika romaneasca. Voiau sa ramana la putere. Vorba lui Iliescu: “N-am facut placinta ca s-o manance altii”. Adica, de pilda victimele regimului, fostii detinuti politici, partidele democratice renascute, intelectualii critici, disidentii,  participantii la protestele anticomuniste din Valea Jiului si de la Brasov.

Lichelele s-au recunoscut in articolul dinamitard al filosofului, au reactionat ca lovite in moalele capului. Gabriel Liiceanu sfida palavrageala iliesciana despre reconciliere si afirma dreptul victimelor de a le cere calailor, mari si mici, sa faca un pas inapoi. In Romania nu avusese loc o revolutie de catifea, precum in Cehoslovacia, dictatura lui Ceausescu lasese in urma teroare, foamete, masacre.

Din acel moment, din clipa aparitiei “Apelului” in revista “22”, putem spune ca a inceput razboiul fatis al noilor potentati impotriva intelectualilor critici. Este un razboi care nu s-a incheiat. Unul din primele capitole a fost legat de aprobarea de catre Petre Roman a aparitiei fetidei publicatii “Romania Mare”. A facut-o pentru ca Eugen Barbu si Corneliu Vadim Tudor i-au promis ca-i vor amuti pe inelectualii rebeli.

Gabriel Liiceanu a fomulat atunci, in acea intensa, concisa si impresionanta sinteza  principiile unei revolutii care nu se lasa deturnata. Saga lunilor si anilor ce aveau sa urmeze este direct legata de angoasele nomenclaturii, de frica lichelelor ca vor trebui sa dea socoteala intr-o buna zi pentru infamiile pe care le-au comis. Daca nu in justitie, macar in fata semenilor.

Dupa un sfert de veac, lichelele prospera, s-au reprodus si lupta cu disperare impotriva statului de drept. Avem azi lichele traseiste, experti in contorsiuni biografice, acrobati ai salturilor mortale cameleonice. In 1990, oficiosul FSN, ziarul “Azi” a condus cele mai infecte campanii impotriva GDS. Acolo lucra, ca tanar jurnalist, Dan Mihalache, azi fruntas penelist si consilier al presedintelui Klaus Iohannis. L-a auzit cineva pe Dan Mihalache regretand public asocierea cu acea imunda fituica? Si-a cerut vreodata scuze pentru mult mai recentele sale declaratii anti-occidentale, pentru sustinerea frenetica a loviturii de stat avortata din iulie 2012?

Cum imi spunea recent filosoful, ” Apelul” ea adresat nu doar lichelelor, ci tuturor celor care ieseau din infern. Era o invitatie la eliberare interioara, inclusiv pentru cei care trecusera prin anii dictaturii nepatati, dar prin pasivitate, nu prin rezistenta activa. Era un indemn la delichelizare sociala si la auto-delichelizare, incepand cu propriile noastre abdicari si frici. Era un gest de o normalitate coplesitoare si, in acelasi timp, era o declaratie publica asupra adevaruului elementar ca a fi liber nu e nimic extraordinar, ci reprezinta conditia noastra fireasca. A fi lichea, canalie, tortionar, delator, iata ceea ce reprezinta opusul umanului. Expresie a marilor polarizari ale acelui decembrie insangerat, preludiu al nevreozelor si tensiunilor adesori explozive ce aveau sa vina, “Apelul” a fost si ramane cel mai influent text politic al iesirii Romaniei din tiranie. Patetic si simplu inc acelasi timp, de o sinceritate pe care nici inamicii nu i-au putut-o contesta. Eliberandu-se pe sine gratie acestui text iluminat si iluminant, Gabriel Liiceanu a contribuit la eliberarea noastra, a tururor celor care credem ca fara libertate subiectivitatea se usuca si moare.

Iata textul “Apelului”:

“Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forță și grație; și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință, hrăni și cauționa oroarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulți-puțini, vă adresez următoarea chemare:

Lăsați o respirație mai lungă între ultimul omagiu pe care l-ați scris, între ultima ședință în care v-ați exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceaușescu la cel de-al XIV-lea Congres și adeziunea grăbită pe care ați venit să v-o dați în zilele în care timișorenii nu terminaseră să-și îngroape morții și în care sângele de pe bulevardul Magheru și din Piața Palatului nu se zvântase încă.

Nu mai strângeți o vreme, bărbătește, mâna colegilor voștri și nu-i mai priviți senini în ochi.

Lăsați să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiți o vreme stingheri.

Nu mai apăreți la televiziune.

Nu mai scrieți în ziare.

Nu vă mai ridicați glasul decât pentru o scurta căință, căci altfel îl ridicați din nou în minciună.

Lăsați cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiți o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “conștiință”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinați aceste cuvinte.

Renuntati la alibiuri morale spunându-vă că ați făcut neîncetat răul ca să puteți face din când în când binele.

Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă și insuportabilă rușine. Căutați un părinte care și-a pierdut în zilele acestea copilul și cereți-i iertare. Intrați în noul an meditativi. Și aprindeți o lumânare pentru cei morți și pentru voi.

Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi.”

Gabriel Liiceanu, “Apel către lichele”, 30 decembrie 1989

Textul de mai sus este versiunea largicta si actualizata a articolului aparut in editia online a ziarului “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/canaliile-nerusinarea-si-restauratia-apelul-catre-lichele-dupa-un-sfert-de-veac.html

 

 

 

Comments are closed.

%d bloggers like this: