După 25 de ani (Un articol de Gabriel Liiceanu)

 

Vladimir Tismăneanu a ținut să marcheze, printr-un  text publicat zilele acestea în Contributors[1] – și-i mulțumesc pentru asta –, faptul că au trecut douăzeci și cinci de ani de la momentul în care am scris Apel către lichele. Nu știu dacă pagina mea de atunci merită sau nu un asemenea omagiu. El o așază foarte sus. Când rememorez momentul, singurul lucru de care sunt sigur este că Apelul a marcat în biografia mea – oricât de pompos ar suna acest lucru – țipătul de eliberare al adevărului spus în față.

Trebuie să mai spun că textul d-lui Tismăneanu m-a provocat. El îmi dă prilejul să risipesc câteva posibile neînțelegeri. Totodată, scriindu-l, d-l Tismăneanu m-a făcut să mă mut o vreme la acel punct de graniță al vieții mele și, vrând-nevrând, să-mi reamintesc cum s-au petrecut lucrurile atunci. Dacă voi încerca să le relatez, o voi face numai și numai în măsura în care simt nevoia să împărtășesc o experiență despre care îmi spun că ar putea fi una semnificativă pentru viața oricui.

Trei neînțelegeri privitoare la Apel

1. Prima neînțelegere se referă la poziția de pe care am scris pagina aceea.  Țin minte că titlul, Apel către lichele, mi-a venit de la sine în minte, mi s-a impus, născându-se, ca să zic așa, din urgența ceasului istoric. Ieșeam dintr-o societate organizată de oameni care avuseseră competența abjecției și nici un scrupul în instalarea și perpetuarea ei. Acum, pe noul mal al istoriei trecuseră, odată cu noi, și acești infractori specializați ai lumii morale. Ce urma să se întâmple cu ei? Revoluția îi scosese în prim-plan ca pe o interjecție a răului. Lor mă adresam.

Dar de pe ce poziție o făceam? De pe aceea a victimei comune. În nici un caz arogându-mi postura unui disident. Nu ținusem jurnale subversive, nu trimisesem scrisori la „Europa liberă”, nu împrăștiasem în oraș manifeste. Sincer să fiu nici nu credeam că, așa cum arătau lucrurile la noi, asta ar fi dus undeva. Dar pesemne că adevăratul motiv pentru care n-o făcusem fusese frica. La Institutul la care lucram treceam oricum drept o persoană „cu atitudine dușmănoasă”. Asta pentru că, într-o meserie în care cu cuvintele se putea face orice, nu spusesem sau nu scrisesem niciodată altceva decât gândeam. Dar fusesem departe de a fi spus în gura mare tot ce gândeam.

„Țipătul de eliberare” la care m-am referit asta avea în vedere. Nu descoperisem acum adevărul. Știam de mult totul despre „lichelele noastre”. Ceea ce descoperisem era doar rostirea lui răspicată. Dacă până în acele zile ale lui decembrie ’89 avusesem scuze –  sau îmi găsisem scuze – să tac, acum alibiul cenzurii dispăruse.

Dar în ce constă atunci curajul de a spune adevărul când nimic nu te împiedică să-l spui? Adevărul e că există întotdeauna un risc în umblatul cu adevărul. Ca și în felul de a-l rosti. Sigur este însă că dacă – după ce patruzeci și cinci de ani de scăldat în minciuna publică cotidiană – începi să rostești public și intempestiv adevărul, rostirea aceasta echivalează oarecum cu reînvățatul vorbirii. A începe să rostești adevărul în gura mare de la o clipă la alta înseamnă să vrei să schimbi obișnuințele unei comunități paralizate până atunci de frică și având duplicitatea ca regulă de viață. Înseamnă pur și simplu să propui altă regulă de comportament: să te reașezi pe tine, și pe ceilalți odată cu tine, în orizontul adevărului.

2. A doua neînțelegere legată de textul Apelului se referă la adresant: „«Apelând» lichele, s-a spus, a schimbat domnul Cutare cât de  cât  comportamenul lor? A văzut cineva vreo lichea căindu-se? A făcut vreuna un pas înapoi? A lăsat vreuna «să se întrevadă vreo urmă de sfială în privirea ei», cum îi cerea apelantul? Se smerise vreuna? Atunci ce rost a avut să te adresezi lichelelor? Timp pierdut și vorbe aruncate-n vânt! Apelul ăsta n-a dus la nimic!”

Frumusețea cuvintelor aruncate în lume ține de faptul că efectul lor nu poate fi măsurat. Ceea ce-nseamnă însă că nu se știe nici cum ar fi arătat lumea dacă ele nu ar fi fost aruncate în lume. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, cer să mi se acorde o prezumție de ne-idioțenie. Este evident că adresantul formal și de primă instanță în acel Apel erau lichelele noastre istorice. Dar nu eram atât de naiv încât să cred că, la chemarea mea (cine eram eu?), cele câteva sute de mii de români care alcătuiau rezervorul de lichele al nației, ar fi făcut, smerite, un pas înapoi. Lichele fiind, n-ar fi făcut-o nici dacă le-ar fi cerut-o Papa însuși.

Adresându-se lichelelor, textul reprezenta în fond o figură retorică și era, în fond, adresat celorlalți, nouă tuturor, conținând un mesaj simplu: „Atenție, există lichele!” Nu cumva în mijlocul entuziasmului general, ignorându-le, lăsându-le să prindă iar puteri, să se reactiveze, exista riscul de a rata o șansă a istoriei? Nu exista oare primejdia de a intra din nou pe mâna celor care ne nenorociseră vreme de câteva decenii? Nu trebuia să fim atenți la felul în care urmau ei să se absoarbă în noua societate? Pe scurt spus, Apelul semnaliza direcția din care venea (si de unde apoi a venit – impudic, masiv si distrugator) pericolul. El era o îngrijorată ieșire în întâmpinarea celor amenințati să recadă în condiția de victime istorice. Drama României n-a fost, așadar, că lichelele n-au ascultat apelul (încetând, astfel, să mai fie lichele), ci că noi ceilalți, refuzând să le fixăm identitatea de infractori ai lumii morale, le-am lăsat să se regrupeze, să prolifereze și să ne nenorocească a doua oară.

3. Apelul către lichele a fost acuzat că ațâță la ură și că a fost de la bun început o piedică pusă în calea împăcării românilor cu românii. Că scriindu-l, autorul lui ar fi îmbrăcat haina procurorului. Aș observa, în primul rând, că nu există în pagina aceea nici un scrâșnet din dinți, nici un îndemn la răzbunare, nici măcar aluzia la o justiție ce s-ar fi cuvenit să fie făcută. Tonul e mai degrabă al unei elegii scrise pe ruinele patriei pierdute. Și, altminteri, sugestia unui proiect de înlăturare a lichelelor din viața publică.

Am asistat de-atunci la o enormă ipocrizie din partea politicienilor care și-au construit sloganele electorale pledând pentru unitatea și liniștea țării. Pentru împăcare. Ca și cum ar fi cu putință să te împaci cu hoții care-ți golesc sistematic buzunarele și-ți propun să-ți gospodărească țara așa cum știu ei mai bine. Când se spune că „uniți vom salava România”, cred că nimeni nu are în vederea antanta paradoxală a pungașilor cu oamenii cinstiți. Pacificarea României nu avea cum să se facă prin absorbția lichelelor în punctele-cheie ale societății. Dimpotrivă, era nevoie de eliminarea lor din metabolismul puterii.

Cum s-au petrecut lucrurile

Îmi amintesc că am scris textul Apelului în cinci-zece minute, în transă (asumându-mi patetismul lui), noaptea la ora 2 (era 30 decembrie 1989). Ni se ceruse câtorva, de către Studioul Sahia, să vorbim liber a doua zi la TVR  ”în fața poporului”, spunând fiecare ce considera că e mai important de spus într-un asemenea ceas. Eram șase, cei solicitați: Paler, Paleologu, Șora, Pleșu, Hăulică și eu. Și pentru acea filmare, în care mă adresam pentru prima oară unui auditoriu nevăzut (Adrian Sârbu, care pe-atunci era operator la Sahia, e cel care a înregistrat emisiunea[2]), am scris atunci pagina aceea, cum spuneam, dintr-o suflare, propunându-mi să închei cu ea intervenția mea. Ceea ce am și făcut. Emisiunea a fost difuzată pe 15 sau pe 16 ianuarie 1990.
Îmi amintesc că efectul Apelului a fost mare: publicat imediat în Revista 22, a fost apoi xerocopiat de oameni în diferite colțuri ale țării, trecut din mână în mână, lipit într-o grămadă de instituții pe ușile șefilor. A fost transformat în manifeste, multiplicat în zeci de mii de exmplare, azvârlit pe străzi la manifestații, tradus apoi (pentru ce? pentru cine?) în franceză și engleză.

Cam de-atunci am devenit ținta “băieților” care, după primul moment de derută, se regrupaseră sub o siglă nouă, iar GDS-ul a fost numit (există un text cu titlul ăsta, care acum ar merita republicat, din ziarul Azi) bârlogul lupilor. (Nu mai știu cine semna articolul.) La scurtă vreme după intrarea Apelului în spațiul public, după o ședință a GDS-ului (în primele luni ale lui 1990 participau la ele și oameni de pe stradă și, în pauze sau la sfârșit era o vânzoleală teribilă acolo), în înghesuiala care a urmat, în camera unde e acum secretariatul, a venit la mine un tip cu o mină inexpresivă, dar cu o privire albăstruie și „oțelită”. S-a uitat fix în ochii mei și mi-a spus rărind cuvintele: “Domnule Liiceanu, vă jucați cu viața dvs.! Nu știți cât de ușor puteți s-o pierdeți!” Luat prin surprindere, am râs prostește, șocat că scena asta se petrecea într-un aparteu straniu, în mijlocul unei mulțimi de vreo sută de oameni. Am răspuns demn și ridicol: “Asta-i bună! E viața mea și mă joc cu ea cum vreau!”. În clipa următoare, dupa ce m-a sfredelit din nou cu privirea vreme de câteva secunde, tipul a dispărut ca un fum și multă vreme am rememorat scena aceea ca pe o închipuire, ca pe un lucru ireal.
Ei bine, cred că de la Apelul acela mi-am impus – și m-am deprins – să spun cu voce tare tot ce gândeam și voiam să spun, simțind că, dacă n-aș face-o, m-aș pierde din nou, m-aș reîncapsula în calcul și în frică. De-atunci nu m-am mai temut (deși mă pomeneam uneori cântarindu-mi cuvintele și gesturile cu măsura fostei Securități).  De-atunci am dobândit ceva minunat în metabolismul ființei mele: am avut mereu senzația că-mi pot “pipăi” libertatea și am capătat o oarecare recunoaștere a mea în ochii mei. Dacă nu chiar o anumită aroganță. Pe urmă am mai aflat că, așezându-mă în spațiul libertății și manifestindu-mă ca individ liber, m-am așezat implicit în spațiul urii: ceilalți te vor urî dacă toate îngrădirile ți le vei pune singur, doar tu, în vreme ce ei le vor primi și le vor accepta de-a gata.
Așa se face că Apelul, chiar dacă astăzi mi se pare discutabil stilistic (e prea mult sânge, sunt prea multe lacrimi și prea multe lumânări în el), face parte din biografia mea. Curajul propriei tale eliberări seamănă oarecum cu o naștere în spirit. Or, ceea ce ține în felul acesta de intimul meu nu trebuie neapărat sa fie aniversat public, așa cum, atât de flatant pentru mine, cerea d-l Tismăneanu. Poate doar în măsura în care, prin contaminare, a însemnat același lucru și pentru alții.

Note_____________

[1] http://www.contributors.ro/politica-doctrine/canaliile-neru%c8%99inarea-si-restaura%c8%9bia-apelul-catre-lichele-dupa-un-sfert-de-veac/

[2] I-aș fi profund recunoscător d-lui Sârbu dacă ar scoate acum la lumină caseta făcută atunci. Cu speranța, evident, că ar mai avea-o.

Articolul de mai sus a aparut pe platforma “Contributors”:

http://www.contributors.ro/cultura/dupa-25-de-ani-2/

Comments are closed.

%d bloggers like this: