Scaparatoarea luciditate: Un interviu cu Mircea Mihaies in “Timpolis”

In republica literelor din Romania, Mircea Mihaies este o legenda. Briliant anglist, critic literar cu un har nepereche, de o sensilbilitate estetica pe care nici cei indarjiti adversari nu i-o pot nega, a scris carti care, nu am nicio indoiala, vor dainui. Eseurile sale probeaza o eruditie coplesitoare. Cartile despre Faulkner si Chandler sunt de o originalitate de-a dreptul spectaculoasa. Urmeaza cea despre Joyce. In plus, Mircea este un mare profesor. Dar si unul dintre cei mai lucizi comentatori politici ai acestor decenii. Public mai jos interviiul luat de Melania Cincea in ziarul “Timpolis” din Timisoara. Ii multumesc lui Mircea Mihaies pentru cuvintele rostite despre prietenia noastra si, desi stiu ca nu asta isi doreste, ii spun ca eu, ca si multi altii, l-as dori revenit in marile dezbateri publice despre soarta democratiei in Romania si in lume. (VT)

“Este scriitor, critic literar, eseist, publicist, profesor universitar la Catedra de Limbă şi Literatură engleză a Universităţii de Vest, redactor-şef al unei foarte bine cotate reviste de cultură, Orizont, şi, până mai acum doi ani, vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. Pe care, alături de Horia-Roman Patapievici şi Tania Radu, l-a dus spre rezultate care i-au atras aplauze din întreaga lume. Mai puţin de la Guvernul României instalat în vara lui 2012. Dar asta este o poveste deja cunoscută…

La mai bine de doi ani de când Mircea Mihăieş a optat pentru ieşirea din lumina reflectoarelor presei şi din vizorul celor care înjură la comandă, ca efect al urii induse de aparatele de partid, concentrându-se mai mult pe scrierea literară, l-am invitat la un dialog. Despre cartea la care lucrează. Despre prietenia cu Vladimir Tismăneanu, alături de care a scris şase volume. Despre presa de cultură. Despre piaţa de carte. Despre apetenţa în creştere, din partea unor mase tot mai largi de oameni, pentru vulgaritate, pentru can-can, pentru mediocritate.

 

Mă ocup acum de analiza unei cărţi interzise înainte de a fi publicată”

2014 a fost un an prolific pentru dumneavoastră, dacă mă gândesc doar la publicarea, în SUA, la Lexington Books, editură a concernului editorial Rowman & Littlefield, a volumului „Metafizica detectivului Marlowe”. La ce lucraţi acum?

Am început, în urmă cu vreun an şi ceva, o carte. Va fi o carte despre o carte. Într-un fel, ca să nu mă plictisesc, încerc să abordez cât mai multe domenii. Ultima mea carte importantă a fost una care a vrut să fie o sinteză a întregii creaţii a unui mare scriitor, William Faulkner. I-am analizat toate cărţile dintr-o perspectivă care, spun eu, este originală. Oricum, a fost un efort de a sintetiza.

Acum fac un efort de a extinde analiza şi mă ocup de un singur roman, o carte considerată de mulţi ca fiind cel mai important roman din secolul XX, Ulise, de James Joyce, o carte extraordinară, o carte-univers, o carte care încearcă să fie o variantă modernă, plasată la începutul secolului XX, a Odiseei lui Homer. Dar dacă acolo aventurile se petreceau timp de zece ani, Joyce a ales să le condenseze într-o singură zi, de fapt răsturnând ideea şi demonstrând intuiţia că în lumea modernă miturile sunt degradate. Şi tot ce este eroism în Odiseea, în această Ulisiadă modernistă este invers. Noul Odiseu, pe care îl cheamă Leopold Bloom, e un om oarecare, nu are nimic eroic în el. Soţia lui, Molly, care e noua Penelopă, este de fapt un fel de opus al femeii credincioase din Antichitate, e una care abia aşteaptă să-şi înşele soţul – sunt tot felul de aventuri mai mult sau mai puţin la limita pe de o parte a comicului, pe de alta, a pornograficului. Deci, cu asta mă ocup, pentru că e o carte extraordinară şi cu o istorie extraordinară. Ea a fost interzisă încă înainte de a fi publicată – e un caz, cred, unic în istorie –, pentru că se publicaseră mai multe fragmente în nişte reviste din SUA şi judecătorii au interzis publicarea ei în primul rând în SUA, dar imediat, şi în Anglia. Timp de zece ani, ea nu a putut fi nici citită, nici tipărită în spaţiul limbii anglo-saxone. A fost tipărită la Paris, în 1922.

„Semnul că tranziţia s-a încheiat fusese faptul că un preşedinte a putut să fie reales democratic”

Aţi publicat, în 2011, împreună cu dl Vladimir Tismăneanu, O tranziţie mai lungă decât veacul, un volum-manual de istorie recentă, extrem de consistent şi ca formă, şi ca fond, o carte de dialoguri-analiză începute în iarna lui 1996, reunite întâi în Balul mascat (1998), apoi în volumele Încet, spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004) şi Cortina de ceaţă (2008).

Da, e o suită de discuţii pe care le-am avut cu Vladimir Tismăneanu, începând cu 1996, din patru în patru ani, corespunzând unui ciclu electoral, despre societatea românească, aşa cum am putut-o noi înţelege.

Cartea s-a oprit, însă, la 2011. Cum din 2012 s-au petrecut, pe scena politică românească, evenimente majore, v-aş întreba dacă urmează o continuare a acestor dialoguri care să vizeze evenimentele ultimilor ani?

Tranziţia efectivă s-a încheiat, adică trecerea dintre un anumit tip de societate, puternic etatizată, cu partid unic şi cu tot ce mai presupune o societate de tip autoritarist – semnul pentru noi fusese faptul că un preşedinte a putut să fie reales democratic şi asta înseamnă că, deşi problematice, instituţiile statului funcţionează.

Faptul că noi, în continuare, suntem nemulţumiţi, nefericiţi, ba chiar disperaţi şi nevrotici nu înseamnă de fapt că noi nu funcţionăm într-o societate care, măcar în linii mari, este una de tip occidental, normal, în care libertăţile fundamentale sunt garantate.

În această carte, ne ocupăm de evenimente care au început cam din 1990, dar şi cu mici incursiuni în perioada anterioară. De ce? Pentru că era foarte important de înţeles cine sunt personajele care apăruseră pe scena publică şi, din acest punct de vedere, Vladimir Tismăneanu este nu numai un partener de dialog extraordinar, dar este o enciclopedie în adevăratul sens al cuvântului. Ştie, ca nimeni altul, toată istoria Partidului Comunist, nu numai pe a celui roman, a mişcării comuniste internaţionale, fiind capabil să facă tot felul de comparaţii, pe care numai el ştie să le speculeze atât bine şi atât de profund.

“Vladimir Tismăneanu reprezintă nu numai o prietenie, este un reper pentru mine”

Vladimir Tismaneanu si Mircea Mihaies Foto HotnewsCând l-aţi cunoscut pe domnul Vladimir Tismăneanu alături de care aţi scris deja şase cărţi – Vecinii lui Franz Kafka, Balul mascat, Încet, spre Europa, Schelete în dulap, Cortina de ceaţă şi O tranziţie mai lungă decât veacul – şi de care vă leagă o prietenie profundă?

În două etape. Îl ştiam pe Vladimir Tismăneanu, după nume, încă din anii 70. S-a întâmplat chiar să şi publicăm în aceleaşi reviste, ca de pildă în Amfiteatru şi Viaţa Studenţească. După 1980, când el a plecat din ţară, l-am ascultat la Europa Liberă, unde mi se părea extraordinar felul în care ştia să vorbească despre comunismul românesc şi cel internaţional.

De cunoscut efectiv ne-am cunoscut, însă, pe 13 iunie 1990, când el se afla la Bucureşti. Şi eu mă aflam acolo, la o şedinţă la Uniunea Scriiitorilor, lucru de care Vladimir Tismăneanu aflase de la domnul Nicolae Manolescu. Şi i-a spus: „Aş vrea să-l cunosc pentru că am citit nişte articole care mi-au plăcut”. Aşa ne-am cunoscut. Eu, însă, a trebuit atunci să plec, pentru că erau evenimentele acelea contondente, purtam şi barbă pe vremea aceea şi cred că, dacă m-ar fi întâlnit minerii, nu ar fi fost cea mai plăcută din întâlnirile posibile… Dar nu, nu am fugit din Bucureşti, aşa s-a întâmplat, eram cu nişte prieteni.

Cu Vladimir Tismăneanu m-am revăzut puţin mai târziu, sfârşit de iulie, început de august 1990, când am fost în America, la Washington, şi atunci am stat mai mult de vorbă. Se spune că nu te mai poţi împrieteni după o anumită vârstă. Ba da, te poţi împrieteni dacă ai norocul să dai peste nişte oameni de o asemenea calitate. Vladimir Tismăneanu reprezintă nu numai o prietenie, este un reper pentru mine, un om care are o energie incredibilă de a se ocupa de fiecare amănunt legat de ceea ce se întâmplă nu numai în România, ci şi în restul lumii. Probabil, ăsta este motivul pentru care îl urăsc atât de mulţi, pentru că este foarte greu să intri într-o competiţie cu el. Şi e mai uşor să denigrezi, să cauţi pete…

„Înjurăturile de care am «beneficiat» au fost stereotipe şi atât de evident comandate”

Nici dumneavoastră nu duceţi lipsă de denigrări. Eraţi, la un moment dat, în topul celor mai înjuraţi publicişti.

Da, e adevărat. Când scriam la Evenimentul zilei, am „beneficiat” de multe, multe înjurături – sute de mii, cred, dacă ar fi să le adun. Nu aş spune că m-au impresionat din cale-afară, pentru că erau atât de stereotipe şi atât de evident comandate… Nici măcar nu simţeam că ar fi o ură sinceră. Era o ură indusă de către aparatele de partid, mai ales partidele astea aşa-zis de stânga, dar care de fapt sunt nişte organizaţii de tip mafiot şi care nu înţeleg că există nu doar necesitatea, ci şi obligaţia unui pluralism de opinie.

 

Mă aflam printre cititorii care vă savurau literlamente aceste editoriale pe teme politice, pe teme civice, nişte radiografii foarte precise. Totuşi, publicistul Mircea Mihăieş a făcut un pas în spate…

În vara lui 2012 am plecat prin demisie de la ICR, împreună cu Horia-Roman Patapievici şi cu Tania Radu, dar am continuat să scriu până prin septembrie când, de regulă, îmi luam un concediu. Şi am petrecut acel concediu, apoi m-am apucat de lucruri mai serioase, de literatură, şi am tot amânat revenirea. Deci, în principiu, sunt într-o vacanţă foarte lungă, care durează de vreo doi ani şi jumătate. Că tot visam la ea – visul meu era să trăiesc cartea lui Jules Verne, Doi ani de vacanţă. Măcar din punctul de vedere al scrierii săptămânale, mi-am dobândit o vacanţă. Şi savurez ideea, pentru că din 1990, când a început să mă intereseze ce se întâmplă în societatea românească, am constatat că, de fapt, nu am avut niciodată un weekend de om normal. Mereu trebuia să scriu ceva. Rubricile mele fie trebuiau predate lunea, fie apăreau lunea. Şi, atunci, sâmbăta şi duminica scriam, ceea ce este, totuşi, destul de anormal.

„Prea încep să semene lucrurile cu ceva deja cunoscut”

Să ne aşteptăm, totuşi, la o revenire a dumneavoastră, în publicistică, după această vacanţă julesverniană?

Nu cred. În primul rând, nu mai am aceeaşi plăcere de a-mi da cu părerea despre ceea ce se întâmplă, pentru că prea încep să semene lucrurile cu ceva deja cunoscut. E un déjà vu destul de obositor, de plictisitor. Pentru mine este limpede că noi, acum, retrăim nişte experienţe pe care le-am mai avut în 1996. Adică, trăim într-un fel de a doua preşedinţie a lui Emil Constantinescu, în care lucrurile par să fie calme, pare să existe un anumit entuziasm, dar de fapt nu se întâmplă nimic, şi asta va pregăti o revenire, probabil la fel de violentă precum cea din 2000, a aceloraşi forţe care reprezintă contra-progresul, acea stagnare pe care o vedem în foarte multe dintre societăţile închise. Chiar exista, în perioada lui Brejnev, în anii 60 – 70, aşa-numita perioadă a stagnării, în care societatea era practic blocată, iar problemele erau rezolvate în mod violent, fie printr-o violenţă internă, prin reprimarea disidenţilor, fie printr-o violenţă externă, aşa cum a fost invadarea Cehoslovaciei, în august 1968. Sigur, noi nu suntem o ţară cu veleităţi imperialiste şi cuceritoare – vai de capul nostru! –, dar e clar că ne îndreptăm spre ceva indecis. A fost un adevărat miracol în 16 noiembrie – cuvântul chiar cred că are definiţia din dicţionar –, dar după aceea nu a mai urmat nimic. Şi nici nu sunt semne că va urma.

„Sunt un om căruia cu greu i se poate impune ceva”

Sunteţi scriitor, critic literar, eseist şi publicist. În care dintre aceste ipostaze vă simţiţi cel mai bine?

Plec de la ceva care este o caracteristică a mea. Cel mai mult detest să aud pe cineva că se plictiseşte. Eu nu am cunoscut niciodată acest sentiment – se pare, pentru unii, plăcut, pentru alţii, neplăcut – şi m-am construit într-un anumit fel încât întotdeauna am ceva de lucru. Când nu sunt la Universitate, sunt la Revista Orizont, când nu sunt la revistă, scriu, citesc, încerc să fac lucruri să le spun intelectuale – la care nu ştiu dacă mă pricep, dar de care mă ocup.

Dacă te organizezi bine, le poţi face pe toate. Sigur, renunţând la aşa-zisele plăceri ale vieţii – nu am mai fost de multă vreme la o bere, nu prea particip la sindrofii, mă enervează şedinţele, inclusiv cele de redacţie. Deci, lucrurile acestea încerc ori să le diminuez, cât pot, ori să le elimin definitiv. Deci, cu o mică organizare se poate face orice, iar de simţit bine, mă simt bine în toate aceste ipostaze, pentru că, dacă nu ar fi aşa, nu le-aş face. Deşi am o voce blândă, sunt un om foarte încăpăţânat şi cu greu mi se poate impune ceva. Nu în sensul în care sunt absurd şi nu accept alte opinii, ci în sensul în care îi las şi pe alţii să facă ce vor, dar să fiu şi eu lăsat să fac ce cred eu de cuviinţă.

„Instituţiile locale au o responsabilitate şi pentru igiena intelectuală a oamenilor”

Mircea Mihaies (3) Foto Ligia HutuÎntr-un editorial din vară, pe care l-aţi publicat în România literară, scriaţi că nu ar fi rău ca fiecare judeţ să subvenţioneze serii ale scriitorilor importanţi din zona respectivă. Practic, o propunere făcută în clar text autorităţilor locale…

Era o idee care pleca de la nişte discuţii pe care le-am avut aici, la Timişoara, la nivelul conducerii Asociaţiei Scriitorilor, cu domnul Cornel Ungureanu, cu Marian Odangiu, cu Adriana Babeţi, pentru că Banatul este considerat aşa un fel de No Man’s Land cultural, în care nu a înflorit decât cultura minoră, epigrama, cântecul de sarma sau meditaţia post-prânz. Nu e chiar aşa. Pentru că au fost scriitori dacă nu decisivi, , se spunem, în orice caz, scriitori care şi-au lăsat amprenta asupra acestui spaţiu. Plecăm de la un exemplu concret al unui scriitor extraordinar, care este Sorin Titel, şi care a început ca un scriitor experimentalist – primele cărţi i s-au tradus în Franţa –, dar ulterior s-a întors la spaţiul acesta banatic, despre care a scris patru cărţi care formează o tetralogie extraordinară. Şi ne gândeam: nu ar fi bine ca, pornind de la acest exemplu şi luând şi alte câteva nume – de pildă, Livius Ciocârlie, care nu mai e la Timişoara, ci la Bucureşti, sau Anghel Dumbrăveanu sau chiar autori care, poate, nu sunt de nivelul marilor scriitori români, dar care reprezintă ceva pentru această parte de ţară –, nu ar fi bine ca ei să existe într-un fel de colecţie accesibilă prin şcoli, prin biblioteci, prin instituţii culturale, să fie accesibilă cât mai multor oameni?

Noi ne plângem întotdeauna că nu se citeşte. Eu zic că se citeşte, chiar dacă forma în care citim nu mai e cea tradiţională. Se citeşte mult pe internet, se citesc cărţi copiate, scanate, pdf-izate şi aşa mai departe. Dar aici era vorba despre o operaţiune de responsabilizare publică. Pentru că instituţiile locale – Primăriile, Consilile Judeţene – au, totuşi, o responsabilitate nu numai pentru ceea ce mănâncă oamenii, ci au o responsabilitate pentru igiena lor morală, intelectuală.

„Se duce o bătălie violentă împotriva acestei memorii culturale, identitare, care ne va costa, evident”

Cum preşedinţii de Consilii Judeţene, în majoritatea lor, nu sunt neapărat cititori ai României literare, a existat vreo reacţie la această propunere a dumneavoastră?

Nu am avut niciun feedback din partea autorităţilor locale. Deşi România literară este o revistă culturală de mare tradiţie, nu înseamnă că oamenii care răspund de soarta ţării citesc aşa ceva şi chiar dacă citesc, nu sunt interesaţi, considerând că e ceva marginal.

Numai că aceste reviste au jucat – inclusiv în cultura română – roluri foarte importante. E deja exemplul clasic al colecţiei revistei Contemporanul care a fost dusă, în 1919, la Trianon, şi arătată ca exemplu de continuitate, pentru că era o revistă în care scriau toţi scriitorii din cele trei zone ale României: Moldova, Transilvania şi Muntenia. Deci, ele sunt argumente, inclusiv în aceste bătălii simbolice, care sunt tot mai importante într-o vreme în care vedem că civilizaţia de tip occidental, din care facem şi noi parte – decisiv, dar cu succes mai mare sau mai mic – pierde teren în faţa fundamentalismelor de tip oriental, pierde teren în faţa corectitudinii politice, care face tabula rasa în primul rând din memoria culturală.

Şi acum, pentru că facem interviul ăsta în Universitate, un exemplu revoltător este cel al unor universităţi prestigioase americane, care au introdus ca un fel de regulă de fier ca în lucrările de licenţă, în cele de doctorat referinţele să nu fie mai vechi de cinci ani. Nu contează că înainte de acea perioadă s-au scris lucruri extraordinare, nu, ele sunt considerate ca ţinând de un fel de recycle bin al istoriei. Or, asta este clar un fel de luptă împotriva memoriei şi împotriva a ceea ce înseamnă tradiţie. Eu nu sunt un conservator şi un nostalgic, dar îmi dau seama că nu poţi să construieşti nimic dacă nu ai o bază solidă. Or, aici se duce o bătălie violentă împotriva acestei memorii culturale, identitare, care ne va costa, evident.

„Revista Orizont e un fel de Minister de Externe al Banatului”

Vorbeaţi despre reviste de cultură. Colaboraţi la astfel de reviste şi conduceţi una, de 25 de ani, Orizont, o revistă foarte apreciată, foarte bine cotată – Asociaţia Revistelor, Imprimeriilor şi Editurilor Literare i-a decernat titlul de “Revista anului 2012”. Cum reuşiţi să menţineţi vie apetenţa pentru cultură, din partea publicului?

Da, colaborez la reviste de cultură. Am o rubrică permanentă la România literară, din 1992 sau 1993, când domnul Manolescu avea o rubrică în această revistă, la pagina 2, o rubrică de polemici puternice, la care a renunţat când a intrat în politică. Atunci mi-a cerut mie să o ţin şi o ţin până azi. La Revista Orizont, pe care o conduc împreună cu Cornel Ungureanu şi Adriana Babeţi, scriu mai rar, pentru că nu cred că asta este misiunea unui şef de revistă să se publice pe el. O revistă de atitudine civică trebuie să vorbească prin vocile importante, una de cultură vorbeşte prin creatorii ei şi nu cred că sunt eu cel mai important creator de cultură din Banat. Prin urmare, misiunea mea la Orizont este să încerc să-i ajut pe alţii să publice. Aici mi-am asumat un program, şi anume, miza pe tineri – şi asta am făcut din primul moment când, la sfârşitul anului1989, când colegii m-au ales în mod democratic redactor-şef. Am vrut ca revista să fie în principal a tinerilor. Asta nu înseamnă că nu există nume importante de scriitori consacraţi – de la Cornel Ungureanu la Paul Eugen Banciu, la Pia Brânzeu, Viorel Marineasa, Daniel Vighi şi aşa mai departe –, însă oricine se uită, în orice moment, în Orizont va observa că cel puţin jumătate din revistă este scrisă de nou-veniţi, fie că e vorba de critici, prozatori sau poeţi.

 

Observ că încercaţi să ieşiţi din ecuaţia succesului pe care îl înregistrează Orizont. Totuşi, nu puteţi face lucrul acesta, pentru că aveţi un număr mare de abonamente – probabil, la modul în care merge presa tipărită în România, în curând veţi concura, la tiraj, cu tabloidele –, aveţi abonamente distribuite în toată ţara, or, Orizont e o revistă de nişă, mai mult, o revistă de cultură.

Media abonamentelor a fost, în 2014, de 7000 pe lună, iar abonamentele, aşa este, sunt în toată ţara. Iar aici este ceva foarte interesant: mare parte, cred că peste 50 la sută din abonamentele noastre, sunt în zona Moldovei, de la Iaşi, Bacău, până în zona Galaţi, chiar puţin din Dobrogea. Mult mai puţine sunt în Transilvania şi, într-un număr dezamăgitor, în Banat. Deşi suntem o revistă a valorilor culturale bănăţene, se pare că aceste valori nu interesează atât de mult aici, la noi acasă, ceea ce e amuzant – parcă am fi un fel de Minister de Externe al Banatului. E adevărat, însă, că aici revista se vinde, într-un tiraj acceptabil, la chioşcuri.

„Librăriile au devenit un fel de muzee”

Mircea Mihaies (5) Foto Ligia HutuŞi totuşi, la nivel de mase largi, nu se poate vorbi despre o apetenţă pentru cultură. Ci mai degrabă, despre o apetenţă pentru vulgaritate, pentru can-can, pentru mediocritate  – simptome ale unei societăţi bolnave – care, mai grav, creşte. Există vreun antidot pe termen mediu, pe termen scurt?

Da, sigur. Ceea ce se numeşte foarte simplu educaţie. Atunci când, în România, educaţia va fi ceva important, şi nu o batjocură sau o pierdere de vreme a unor tineri care, între două aventuri, mai trec şi pe la cursuri – liceale, universitare, masterale, doctorale –, atunci lucrurile se vor schimba. Dar, atâta vreme cât în România a existat o politică sistematică de lumpenproletarizare a profesorilor – în vremea în care la mineri, de exemplu, (de altfel, o meserie grea), săreau salariile ca la campionatul cu prăjina, la profesori nu le creşteau, pe motiv că „ei înţeleg greutăţile ţării”. Au înţeles atât de mult, pânâ când mulţi dintre cei buni au început să dispară, ceea ce a dus nu la o selecţie a celor mai buni, ci la o contraselecţie. Pentru că cei buni nu mai vor să facă învăţământ, nu mai vor să fie profesori. Deci, educaţia este principalul antidot.

Nu cred că legi care să restrângă libertatea presei, inclusiv televiziunile care nu ne convin, ar rezolva ceva. Libertatea presei trebuie să existe. Apetenţă pentru vulgaritate a existat întotdeauna, există şi acum, şi în ţările civilizate există acea literatură de gunoi, pe care lumea o citeşte. Numai că e o mare diferenţă: ea nu dă tonul, ea nu e mainstream, cum e în România. Aici s-a produs această răsturnare, greu de reparat, între lucrurile care sunt fireşti până la un punct, în orice societate, şi această proporţie care a transformat vulgaritatea, violenţa, neruşinarea în criteriu principal de selecţie a valorilor. Degeaba va lua Mircea Cărtărescu o sută de Nobeluri, nu va avea niciodată impactul pe care îl are nu ştiu ce vedetă dezbrăcată în noaptea de Revelion. Aici am pierdut o bătălie. Şi nu pentru că este dispreţuită cartea tipărită. Nu e dispreţuită, e, mai rău, ignorată – librăriile au devenit un fel de muzee în care vara, de exemplu, se intră pentru că e răcoare.

 

Poate că vorbim despre o scădere a numărului de cărţi vândute şi din cauza sărăciei…

Nu cred că, per ansamblu, acum, românii sunt mai săraci decât au fost în timpul comunismului. Iar în clipa de faţă, există nenumărate posibilităţi de a cumpăra cărţi. De exemplu, atunci când sunt mari reduceri – uneori, o carte nouă costă cât trei beri. Or, de bere văd că lumea nu se privează. În ţările civilizate există aproape în fiecare orăşel un festival cultural-literar. La noi, există nenumărate festivaluri ale berii şi vinului. Asta spune ceva… Poate, suntem foarte însetaţi şi, când o să ne treacă setea, în câteva zeci de ani, vom reveni şi noi la cărţi.

http://timpolis.ro/mircea-mihaies-si-in-tarile-civilizate-exista-literatura-de-gunoi-numai-ca-nu-e-mainstream-cum-e-in-romania/

 

Comments are closed.

%d bloggers like this: