La ordinea zilei: Destinul radicalismului de stanga din Grecia

Victoria aliantei Syriza in alegerile din Grecia readuce la ordinea zilei chestiunea radicalismului de stanga, ori a stangismului contemporan. Este de notat ca Alexis Tsipras pare inclinat spre o coalitie anti-austeritate cu un partid de centru-dreapta, descris de “New York Times” drept unul fringe. O coalitie pe care unii o numesc chalk-and-cheese. Timp in care, PC din Grecia (KKE-Kappa Kappa Epsilon) nu sustine pozitiile Syriza si isi urmeaza propriul sau drum, cu circa 5,47 % din voturi. Ironie maxima, s-ar putea sa vedem cum un partid de extrema stanga devine criticul unui guvern dominat de extrema stanga. Luptele intestine si rivalitatile ireconciliabile au pecetluit soarta stangii dintotdeauna. Se uita, adeseori, cat de influent ramane acest partid in sindicatele elene. Secretarul general al PCG vorbeste de-acum despre “falsa speranta” simbolizata de Syriza.

Syriza este o formatiune eterogena, o entitate compusa din numeroase sub-entitati, cata vreme KKE este un partid leninist, cu tot ceea ce implica aceasta identitate politica: cultul teoriei revolutionare, disciplina de otel, centralismul neconditionat, anti-capitalismul, anti-liberalismul, anti-americanismul si anti-intelectualismul. E greu de anticipat ce va urma actualei euforii care imi aminteste de aceea din Franta dupa victoria lui Francois Mitterrand in primavara anului 1981. Declaratii precum aceea a expertului economic din Syriza dupa care prin votul de duminica “poporul si-a luat soarta in proriile maini” sunt, evident, ecoul unei propagande sterile si desuete. Datoriile externe exista, nevoia de credite internationale este presanta, nu vad cum Syriza va putea sa ignore contextul financiar global. Pentru moment, reiau aici un articol despre comunismul elen. Il consider relevant daca vrem sa intelegem metamorfozele radicalismului de stanga in lumea de azi.  In ce ma priveste, m-as feri sa consider alegerile din Grecia drept inceputul unei noi revolutii europene. Criza europeana este reala, dar solutia nu poate fi gasita in extravagante retorice care demonizeaza “plutocratia”, bancile, Molohul capitalist…

 

Alexis Tsipras and Pablo Iglesias

 

Populismul, fie el de stanga ori de dreapta (adeseori se confunda intre ele), fie el al lui Juan Domiongo Peron, Hugo Chavez, Alexis Tsipras, Pablo Iglesias ori al lui Marine LePen, nu a rezolvat niciodata probleme economice si sociale reale. Le-a ocultat, le-a manipulat, dar nu le-a solutionat. Iar radicalismul, din nou, fie el de stanga ori de dreapta, a dus, nu de putine ori, la ruina institutiilor democratice, singurele care pot proteja libertatile civice. Cu alte cuvinte, Grecia, Spania, Italia, Romania, au nevoie de responsabilitate, de moderatie, de salvarea centrului, nu de noi aventuri radicale. Stilul politic exuberant si romantismul anti-capitalist pot fi secucatoare, , dar nu sunt un substitut pentru ceea ce se cheama l’esprit de sérieux.

“Partidul Comunist din Grecia (Kommounistikó Kómma Elládas, KKE) este un dinozaur leninist. Unul cu multe schelete in dulap. Istoria acestei formatiuni, ca si actiunile sale prezente, vorbesc despre un atasament nedezmintit fata de miturile staliniste. Nu stiu vreun alt partid care sa se manifeste mai virulent impotriva globalizarii, a UE, a NATO, a capitalismului liberal, a pietii libere. In conditiile crizei financiare, PCG este campionul unui populism fara limite, al refuzului  demagogic de a plati datoriile si al acceptarii conditiilor FMI. Retorica sa belicos- inflamatorie ramane indatorata celor mai penibile clisee ale unui vituperant anti-imperialism, pe cat de anacronic, pe atat de contraproductiv. Originile acestor mentalitati se afla in cultura politica a acestui partid, in sectarismul sau visceral, in anti-intelectualismul  frenetic si in autoritarismul niciodata abandonat. PCG si-a folosit influenta mediatica si din mediile academice stangiste pentru a impiedica analizele demistificatoare privind rolul sau in anii Razboiului Civil, metodele staliniste de anihilare a oricarei opozitii, atat in tara cat si in exil. Nu trebuie  prea multa imaginatie pentru a sti ce s-ar fi intamplat in Grecia daca, in 1949, comunistii reuseau sa ajunga la putere. Lagarele de concentrare functionau de-acum pe teritoriile controlate de ei, metodele teroriste erau identice cu acelea folosite de Securitate, de AVO ori de Stasi, iar fanatismul ideologic nu era cu nimic mai prejos decat al celorlalti stalinisti est europeni.

O carte recenta (“Marturisiri dintr-o calatorie”, Benaki Museum Publications) a provocat un enorm scandal in Grecia, a rascolit amintiri mult timp refulate, istorii ascunse sub sapte peceti. Nascuta in 1920, autoarea sa, Elli Pappas, a incetat din viata in 2009. A fost, cum se spunea in mediile comuniste, tovarasa de viata a unuia dintre cei mai celebrati martiri ai stangii elene   si internationale, miltantul comunist Nikos Beloyannis, executat, sub acuzatia de tradare de patrie, in martie 1952. Picasso l-a nemurit in faimosul portret al omului cu garoafa, Iannis Ritsos a compus un poem devenit legendar, un sat din Ungaria in care locuiau refugiati greci i-a purtat numele, asemeni unei strazi centrale din Bucuresti. In “Times Literary Supplement” (TLS) din 29 aprilie 2011, jurnalista Maria Margaronis publica o recenzie-eseu despre cartea postuma a celei care a fost de facto vaduva lui Beloyannis, o declaratie zguduitoare de ruptura cu familia politica a comunismului grec si cu cei pe care Elli Pappas i-a considerat uzurpatorii memoriei celui impuscat acum aproape sase decenii. Reactiile furibunde ale stangii comuniste la adresa cartii demonstreaza ca la atatia ani de la sangerosul razboi fratricid pasiunile raman nedomolite, iar adevarul continua sa se afle sub asediu. In procesul grupului Beloyannis, Elli Pappas a fost si ea condamnata la moarte, dar sentinta a fost comutata intrucat era mama unui copil de numai sapte luni. Au urmat ani lungi de inchisoare si deportare in lagarele de pe insule. In chip ironic, singurul judecator din Tribunalul Militar care a votat impotriva pedepsei capitale a fost pe atunci tanarul ofiter Gheorghios Papadopoulos, cel care, in 1967, avea sa devina liderul juntei  de la Atena. Peste ani aveam sa citesc cartea Orianei Fallaci despre Alekos Panagoulis, cel condamnat pentru atentatul la viata dictatorului grec, despre dragostea nevrotica dintre ziarista italiana si acel vesnic revoltat, un strigat impotriva oricarui filistinism fariseic. Am cunoscut-o pe Oriana aici la Washington, era in ultima faza a bolii ce avea sa o rapuna curand, o combatanta fragila, devenise tinta celor care candva nu conteneau sa o aplaude. Rostise cuvinte inacceptabile pentru profetii corectitudinii politice, fusese excomunicata, blamata pentru “rasism” si “extremism”. Era acuzata ca se”vanduse” lui Berlusconi, ca tradase idealurile Rezistentei antifasciste in care luptase candva ea insasi. Primea obscene telefoane nocturne, amenintari repugnante, numai pentru ca indraznise sa spuna ce crede…

Stiam inca din adolescenta multe despre cultura politica a comunismului grec, m-a interesat din ratiuni intelectuale si personale. Citisem poeme de Ritsos, citisem istoria Rezistentei din Grecia de Andre Kedros (scriitor de stanga, legat de avangarda, nascut in Romania cu numele Virgil Solomonidis). Cand aveam 19 ani am citit editia franceza, aparuta la Edistions de Minuit, a acelei carti blestemate a marxismului, “Geschichte und Klassenbewusstsein” de Georg Lukacs. Prefata era scrisa de filosoful grec Kostas Axelos, autorul unei remarcabile carti despre “Marx penseur de la technique”. Apoi l-am citit pe Cornelius Castoriadis, am aflat multe lucruri despre persecutarea marxistilor eretici greci de catre oamenii Moscovei. Ascultasem  de–a lungul anilor muzica lui Theodorakis in interpretarea Mariei Farantouri. Am ascultat cantece de acelasi Theodorakis interpretate de Georges Moustaki, “Nous sommes deux, nous sommes trois, nous sommes mille vingt et trois”….

http://www.youtube.com/watch?v=fVxxwbeQ6vE&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=CKsf3RGSzS4

In clasa a zecea cel mai bun prieten al meu era fiul unui cunoscut ziarist comunist grec mort intr-un straniu accident de automobil in noiembrie 1967 (astazi H. A. este europarlamentar reprezentand PCG). Trupul sau fusese expus in cladirea Ateneului Tineretului, unde se afla acum ICR (cu putina vreme inainte fusese expus acolo trupul veteranului ilegalist Marin Florea Ionescu). A fost inmormantat la cimitirul Ghencea, a vorbit Leonidas Stringos, secretar al CC al PC din Grecia, fost ministru de finante in fantomaticul guvern comunist din 1948-1949.

http://stiri.rol.ro/senatul-evz-comunism-dupa-comunism-30331.html

Stiam casa de pe strada Pictor Negulici in care locuise scriitorul refugiat politic Menelaos Ludemis si in care se mutase Dimitrios (Mitsos) Partsalidis, membru al Biroului Politic si secretar al CC al PCG, scurt timp premier al primului guvern comunist. Putin mai incolo, dupa ce traversai strada Amiral Balescu, locuia patriarhul PCG, Apostolos Grozos. Sora mamei mele se cunostea bine cu Elena Patrascanu, vaduva liderul comunist ucis in 1954, recasatorita cu regizorul grec Iannis Veakis. Sora tatalui meu era prietena cu doctorita Sanda Alevras, sotia unui dintre kapetanii din prima faza a Razboiului Civil. In ianuarie 1968, din ratiuni personale, mi-a fost dat sa aflu despre luptele de strada dintre cele doua factiuni ale PCG (pro-moscovitii si “eurocomunistii”) pentru controlul asupra postului de radio “Vocea adevarului” care emitea de pe Bulevardul “1 Mai”, dintr-o cladire din apropierea actualului Muzeu al Taranului Roman, pe atunci Muzeul de Istorie al PCR. Tot de-acolo emitea si radiou-ul Pirinei al PC Spaniol. In 1968 s-a consumat sciziunea din PCG dintre gruparea Kollyannis si cea condusa de Partsalidis, Zisis Zografos si Panos Dimitroiu. Primii acceptau dominatia Centrului moscovit, cea de-a doua factiune, PC din Grecia (interior), sprijinita de multi comunisti aflati atunci in inchisori, revendica destalinizarea partidului si sustinea iesirea din paradigma bolsevica. Cum Ceausescu ii sustinea pe “interioristi”, postul de radio al PCG s-a mutat de la Bucuresti la Leipzig, iar Biroul Politic condus de Kollyannis a fost transferat la Budapesta. In 1969, la Congresul al X-lea al PCR au fost prezenti doar exponentii liniei eurocomuniste(Haralambos Drakopoulos si Antonis Brillakis). In anii 50, instructorul CC al PMR insarcinat cu relatiile cu emigratiile iugoslava (cominformista) si greaca a fost Pavel Campeanu. Nu stiu sa fi lasat memorii legate de acele obscure imprejurari. Pe linia Gospodariei de Partid responsabilul era Zoltan Benedek. Dupa infrangerea comunistilor in Razboiul Civil, mii de copii greci au ajuns, fara parintii lor, practic rapiti, in “democratiile populare”, in special in Romania, Ungaria si Cehoslovacia. La Florica, in fostul conac al Bratienilor, era centrul unei colonii de copii greci. Este unul dintre episoadele inca prea putin cunoscute ale Razboiului Rece (mentionez aici cartea lui Nicholas Gage “Eleni” si filmul cu acelasi nume).

http://www.youtube.com/watch?v=h3ixPtxgAZg

Intre 1966 si 1968, in apartamentul de deasupra noastra, la etajul al doilea, pe strada Iuliu Tetrat la numarul 31, au locuit Kostas si Maria Kollyannis. Dupa Congresul al XX-lea al PCUS Kostas Kollyannis i-a luat locul, alaturi de Apostolos Grozos, lui Zahariadis in fruntea PCG. Plenara a VI-a a CC al PCG s-a desfasurat la Bucuresti, mai exact la Snagov, in martie 1956, iar Gheorghiu-Dej a condus personal dezbaterile furtunoase care au dus la prabusirea celui aclamat candva drept “Stalinul Greciei” (Zahariadis avea sa moara,asemeni lui Matyas Rakosi, in exil in URSS). In anii 70 ultra-dogmaticul Kollyannis a fost inlaturat din  varful PCG, succesorul sau a fost Harilaos Florakis, el insusi fost comandant in cadrul EAM, armata comunista. A urmat gorbaciovistul Grigoris Farakos, apoi PCG a revenit la fixatiile dogmatice.

Am descoperit similitudini socante cu experienta comunismului romanesc, inclusive dimensiunea bizantinismului, permanenta intrigilor la varf, obsesia fractionismului si atitudinea evlavioasa in raport cu Stalin si URSS. Am aflat despre prezenta la Bucuresti, in anii 50, a intregii conduceri din exterior a PCG, inclusive a liderului suprem, secretarul general Nikos Zahariadis. In acea perioada, Zahariadis impreuna cu acolitii sai, sprijiniti direct de Securitatea romaneasca si de Sectia Internationala a PMR (condusa de Ghizela Vass) au organizat prigoana impotriva unor militanti acuzati de titoism si alte asemenea pseudo-crime. Intre acestia, redactorul-sef al ziarului PCG “Rizopastis”, Kostas (Gyftodimos) Karageorghis (arestat, interogat in pivnita casei in care locuia Zahariadis pe strada Gradina Bordei, intemnitat si lichidat de Securitate in Romania),  Chryssa Hatzivassiliou, cea mai cunoscuta femeie din conducerea stangii elene, sotia lui Petros Roussos, ministrul de externe al pseudo-guvernului comunist al generalului Markos Vafiadis), Mitsos Partsalidis si cati altii. Baietii lui Roussos au mers  la Liceul “Caragiale” din Bucuresti.

Adevarul istoric este ca PCG a urmarit sa intemeieze o “democratie populara”, deci un sistem totalitar de tip est european. Vasilis Bartzotas, unul dintre aghiotantii lui Zahariadis, se mandrea intr-un raport trimis la Moscova ca in a doua faza a Razboiului Civil (1947-1949) peste 800 de militanti trotkisti au fost executati de politia secreta comunista (OPLA). Modelul inaugurat la Barcelona, masacrul celor acuzati de “subversiune contra-revolutionara” despre care a scris Orwell in “Omagiu Cataloniei”,  era pus in practica acum in Balcani. Teroarea era considerata o arma justificata impotriva “reactiunii monarho-fasciste”, a “agentilor” si”sabotorilor”. Printre victime se numarau toti cei care indrazneau sa puna sub semnul intrebarii strategia grupului Zahariadis, de la seful de partizani Aris Velouchiotis la generalul Markos, comandantul ADG (Armata Democratica Greaca). Am citit cu fascinatie, prin anii 70, exemplarul”numai pentru uz intern” al traducerii romanesti a cartii lui Dominique Eudes, “Les Kapetanios” (mi-a imprumutat-o colega mea Nadia Badrus). Imi amintesc prefata scrisa de unul dintre cei mai inteligenti politologi neo-marxisti din acei ani, el insusi exilat din Grecia, gramscianul Nikos Poulantzas. In acel text, care ar merita recitit, Poulantzas atragea atentia asupra conflictului permanent dintre spontaneitatea revolutionara “de jos” si maniacalul control exercitat de aparatul stalinist., dintre guerrillele lui Velouchiotis si Markos, pe de o parte, si instructorii lui Zahariadis, pe de alta, dintre munte si oras ca epicentre ale actiunii etc Ca si in Spania Razboiului Civil, ca si in America Latina in anii 60 si70, era vorba de doar de rivalitati personale, ci de ciocnirea unor viziuni asupra revolutiei.

Elli Pappas provenea dintr-o proeminenta familie intelectuala, a studiat filosofia, a luptat in rezistenta anti-nazista si apoi in Razboiul Civil (de fapt in cele doua razboiaie civile). Cartea de amintiri se ocupa de doua subiecte esentiale, pe langa tributul iubirii nestinse pentru Beloyannis. In primul rand, este vorba de o demascare a stalinismului etern al comunismului grecesc (o trasatura impartasita cu acela din Romania). Apoi, Elli Pappas il acuza pe Zahariadis ca l-a trimis deliberat pe Beloyannis sa moara pentru a se debarasa de un periculos rival. Este vorba de un pattern intalnit si in alte partide comuniste, inclusiv in cele din Spania si Portugalia, ca sa nu mai vorbesc despre relatiile stranii dintre Castro si Che Guevara care ar putea explica sustinerea de catre Fidel a aventurismului suicidar al argentinianului. Se construia mitul unui martir de care PCG avea disperata nevoie dupa infrangerea dezastruoasa din 1949. Mai mult chiar,  desi sanctificat, Beloyannis erasi tapul ispasitor pentru politica inepta a grupului Zahariadis-Ioannidis-Bartzotas. Elli Pappas isi amintea de cuvintele indurerate si amare ale lui Beloyannis: “Si cand te gandesti ca vom muri pentru o eroare”. Dar, cum se stie, linia partidului este intodeauna “justa”, doar indivizii pot comite erori, actiuni pentru care trebuie sa plateasca, la nevoie cu viata. Cea mai importanta lectie a cartii lui Elli Pappas, consonanta cu “Autobiografia lui Federico Sanchez” de Jorge Semprun, este legata de efectele funeste ale psihologiei de secta in care devotamentul “prerinde ac cadaver” oblitereaza orice urma de gandire critica.

Militantii au fost educati sa indeplineasca orbeste poruncile “statului major al revolutiei”. Chiar in inchisori domnea aceiasi disciplina morbida, aceiasi supunere fara murmur a minoritatii fata de majoritate, a activistilor de la baza in raport cu deciziile Olimpului birocratic. Peste noapte, scrie Pappas, sotia lui Zahariadis a revenit la numele de fata; sotia unui cadru denuntat ca revisionist, dar reabilitat, si-a reluat numele de casatorie. Idealismul mult trambitat de propaganda comunista ascundea de fapt obedienta si carierism, ambele justificate in numele unor presupuse scopuri superioare, un adevar gnostic stiut doar de sacerdotii din fruntea sectei. Pentru Elli Pappas, ca si pentru Semprun, ori Koestler, ori Whittaker Chambers, explicatia consta in religia seculara, in mistica partidului comunist ca inginer al sufletelor, creuzet al sperantelor, incarnare a zorilor care canta: “Tinerii la sfarsitul secolului douazeci nu pot intelege relatia pe care o avea un comunist in anii 40 cu Partidul. Era in chip limpede o relatie metafizica. Parerea mea personala era ca a te separa de Partid ori a fi exclus din Partid echivala cu a fi expulzat de propria ta familie din comunitatea umana. Era o pedeapsa mai aspra decat condamnarea la moarte”.

Pappas a scris aceasta carte ca avertisment pentru tanara generatie de comunisti din Grecia. Din pacate, cuvintele ei au fost si sunt ignorate. Incercand sa indeplineasca indemnul lui Beloyannis  de a trai pentru fiul lor si pentru a se razbuna pe cei care i-au tradat, Elli Pappas a scris o carte esentiala despre cosmosul mental si marasmul moral al stalinismului: “Un sistem complet si inchis, idealist si metafizic, o forma ierarhica de organizare bazat pe societatile asiatice, teocratice, patriarhale si platonice”. PCG a denuntat cartea in termini vitrolici inca inainte de aparitie. In “Athens Review of Boooks”, politologul Nikos Marantzidis, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai istoriei comunismului grec, se intreba de ce n-a parasit Elli Pappas partidul, chiar dupa ce a trecut prin tot acest calvar, cum de nu a vazut ca “usa inchisorii fusese de-acum deschisa si ca tot ce avea de facut era sa o impinga usor si sa iasa”.  Raspunsul Mariei Margaronis merita citat, pentru ca este intr-un fel legat de explicatiile unui Belu Zilber privind pariul sau existential comunist, sustinerea acordata fara rezerve “monarhiei de drept dialectic”. Este vorba asadar de persistenta trecutului si de acel “aliaj special de idealism, mister, solidaritate si supunere care a fost comunismul grec, forjat in timpul rezistentei fata de un ocupant strain, intarit de experienta represiunii, conservat precum in chihlimbar de lunga absenta a unui spatiu deschis pentru discutie politica”. Iar concluzia eseului din TLS mi se pare cat se poate de pertinenta, aplicabila si in discutiile despre traumele post-dictatoriale din alte tari, inclusiv Romania: “Two generations is not enough for the wounds of a civil wear to heal; indeed it may not be possible, or even desirable, for the scars to vanish completely”. Nu voi osteni sa o spun, tema adeziunii totale la miscarile revolutionare de masa este una dintre cele mai importante din psihologia politica moderna. Aceste pasiuni, rationalizate drept axiome stiintifice, se hranesc din incertitudini si resentimente, din anxietati si invidii istorice, dar si din instincte egalitariste si colectiviste. Singurul antidot este mobilizarea fortelor liberalismului antitotalitar si continua demistificare a minciunii comuniste. Este vorba de un sistem bazat pe dubla gandire si pe dubla morala. Aici rezida originea raului reprezentat de ceea ce ganditorul Kostas Papaioannou numea “ideologia rece”, cea care a inspirat si a justificat totalitarismul de tip bolsevic.”

http://www.contributors.ro/global-europa/crime-vendete-tradari-comunismul-grec-si-tenebrele-staliniste/

De asemenea:

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/greece/11368361/Greek-election-Syriza-expected-to-seize-victory-live.html

http://www.tovima.gr/en/article/?aid=670708

http://www.contributors.ro/fara-categorie/tsiglesias/

http://www.theguardian.com/world/2015/jan/26/spain-podemos-syriza-victory-greek-elections

http://www.contributors.ro/global-europa/a-fost-candva-prietenul-meu/

 

Comments are closed.

%d bloggers like this: