Despre Zeitgeistul secolelor și istoriei (un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

“În psihanaliză, doar exagerările sunt adevărate”, scria Theodor W. Adorno. Vom începe așadar, și noi, printr-o exagerare, spunând că problema centrală a gândirii politice este cea a salvării. Altfel spus, a fericirii, a nefericirii și a mântuirii. Revoluțiile moderne au loc pentru că un grup de oameni făgăduiesc altora că au găsit “rețeta fericirii”. Tot Adorno a formulat poate cel mai tulburător problema “poeziei” după Auschwitz și a avertizat asupra pericolului răsturnării suferinței printr-o așa-zisă distanță estetică. Această problemă, doar aparent de nișă, este de fapt desprinsă dintr-un buchet de întrebări cât se poate de apăsătoare și esențiale. Care sunt narațiunile care vor înveștmânta cu sens ultima sută de ani, adică războaiele mondiale, violența politică și chiar și modernizarea? Sunt acestea narațiuni morale prin excelență sau putem vorbi de un alt tip narativ, distant și atrofiant? Pesemne că Adorno, în felul său, era pândit de cumulonimbuși similari. Nu ne propunem însă aici să pătrundem pe teritoriul istoriei conceptuale de tip Koselleck și să găsim etichete “ideale” care să pretindă o doză de discernere între oroarea violenței veacului trecut și ceea ce se cheamă narațiuni structurale, adică fenomenul modernității instituționale și economice. Ne propunem însă, pe cât posibil, să atragem în jocul dezbaterii de idei, argumente și motive pentru o interogație complexă și multifațetată asupra spiritului unei epoci: acel Zeitgeist!

Pe de altă parte, credem că istoricii percep denominația unor perioade în manieră descriptivă, și nu bazat pe anumite concepte, să spunem, cauzale. În acest sens, periodizarea istorică devine strădania de a interpreta, și mai puțin cea de a explica. Să vedem în cele ce urmează cum putem uza de o perspectivă explicativă mai largă în privința veacului despre care facem vorbire, rămânând în același timp fideli modestiei epistemice a Hannei Arendt, cea care, în “The Last Interview”, declara: “I have no exact political philosophy that I could summon up with one ism“.

Ne propunem apoi să întrebăm când anume devine legitim să vorbim de o nouă epocă istorică? Și, consecutiv, debutează oare această nouă epocă istorică printr-o ruptură istorică (sau “salt”)? Așa cum a remarcat tot Hannah Arendt, în secolul al XX-lea s-au întamplat câteva lucruri cu totul noi: în primul rând, masificarea socială s-a împerecheat cu o atomizare care a distrus nomosul tradițional și a deschis calea spre anomia politică definită drept spirit revoluționar, în fapt o explozie de utopie catarctică și violență extremă menite să împlinească Mileniul, aici și acum. Apoi, în urma acestor proiecte radicale devenite experiențe politice globale, au apărut marile grupuri de persoane dispersate, ceea ce tot Arendt a identificat drept populații superflue. Subiectul rămâne de o actualitate cât se poate de neliniștitoare. S-a produs atunci o accelerare fără precedent a timpului istoric care a făcut din istoria contemporană ceva cu totul aparte. Isaiah Berlin l-a numit “cel mai groaznic secol care a fost vreodată”. Avea în gând, cu siguranță, conflictele ideologice, crima în masă, cruzimea împotriva civililor pe timp de război, genocidul, și așa mai departe.

Date fiind aceste considerații, foarte mulți s-au întrebat, poate pe bună dreptate, cum anume ne mai raportăm la veacul al XX-lea? Moral? Structural, sociopolitic? În ambele feluri? Se exclud una pe cealaltă, cele două narațiuni? Sau vorbim pur și simplu de modernitate, care ea însăși a avut un tip de impact cel puțin echivoc? (adică, pe de-o parte, a produs emancipare; pe de altă parte, a produs noi și mult mai performante resurse de dominație). Un istoric de mare anvergură, Eric Hobsbawm, a spus că secolul XX a început de fapt în 1914 și s-a încheiat în 1989, ori mai precis, în 1991, odată cu năruirea imperiului deocratic numit URSS. Credem că s-a înșelat. Secolul XXI este implantat, prin dramele sale, în cel care, doar cronologic, l-a precedat. Autorii acestui text au mai scris în trecut despre Eric Hobsbawm și ale sale secole “lungi” (al XIX-lea, între 1789-1914) și “scurte” (al XX-lea, între 1914-1989, deci suprapus peste ascensiunea și prăbușirea proiectului socialist). Revenim acum pentru că subiectul este mai actual ca oricând.

După cum poate va fi fost deja ostensibil din această frământare a gândului, surprinderea Zeitgeistului secolului XX, și deci și a celui subsecvent, nu este deloc o operațiune ușoară. Chiar și așa, cheia de lectură morală asupra celor petrecute în istoria recentă a umanității pare a prevala în detrimentul tipului de narațiune structurală. Pentru Adorno și Horkheimer (“Dialectica luminilor”, Polirom, 2012), raționalitatea tehnologică a dus la fascism. Pentru Zygmunt Bauman, modernitatea a produs Holocaustul (vezi și cartea sa, “Modernity and The Holocaust”, Cornell University Press, 1989). Spiritul modernității este așadar cât se poate de ambiguu. După cum la fel de complicate rămân și periodizările.

În lumina acestor considerații, la ce anume ne putem aștepta de la secolul XXI? Unde începe el și, eventual, unde se va termina? Care este structura sa morală? Care este cezura esențială dintre epoci? Din nou, pare la fel de complicat de identificat, de vreme ce istoria se scrie sub ochii noștri. Nu ne putem, de pildă, opri din constatarea că atunci când se cere astăzi expulzarea imigranților, chiar și a celor născuți în țările de adopțiune, nu se spune cum, unde, de ce. Se recurge din nou la o mistică a statului-națiune, care aparent ține de alt secol, și care, știm bine, duce la excluziune, eliminare, în final la exterminare (este subiectul cărții lui Daniel Jonah Goldhagen, “Hitler’s Willing Executioners”). Este de fapt pusă în discuție moștenirea civic-universalistă a Luminilor. Este cumva suspendat proiectul civilizațional al modernității burgheze. Și atunci: care este Zeitgeistul secolului XX? Este istoria o morișcă repetitivă a unor elemente de identificare și configurare venite din epoci anterioare? La rigoare, este istoria pe care o scriem ceea ce Walter Benjamin numea “o privire retrospectivă către ruinele cumulative sociale”?

Există în viața indivizilor, și a națiunilor (dacă vrem), crize și macazuri pline de consecințe spectaculoase asupra viitorului. O astfel de perioadă a fost, cu siguranță, Renașterea, acel Zeitgeist nou al lumii, transpus, la acea dată, ca spirit al individualității și libertății. Un “Moise” al lui Michelangelo, sculptat cu mușchi încordați, personificare teribilă a voinței, era de fapt semnalul că sufletul umanității, care dormise în tăcere de-a lungul lungii nopți medievale, se trezise. Dragostea de libertate triumfase. Spiritul de nestăvilit al individualității își găsise la acea dată aripile bătând de-a lungul liniilor civilizației însăși. Știința, religia, politica i-au urmat îndeaproape. Cu toate acestea, tindem să nu ne mai referim la acea perioadă în cheie morală și acceptăm cu seninătate valoarea progresistă, dincolo de victimele reale, concrete, ale respectivelor transformări dramatice în structura spiritului lumii. Revenind apoi la secolul XX, nu putem să nu constatăm că amploarea progresului (narațiunile structurale) se află în relație de proporționalitate directă cu amploarea barbariei! O simțise Freud, au spus-o gânditori precum Élie Halévy, Raymond Aron, N. Steinhardt și, mai recent, John Gray. Nimic nu pare a sugera în istoria ultimelor secole ale umanității că există o legătură de cauzalitate directă între spiritul progresist al unei epoci și ameliorarea condiției umane (pe linia lui André Malraux). Din contră, am spune! Ceea ce Hannah Arendt, cu un termen preluat din Heidegger (după cum sugerează Richard Wolin), numește thoughtlessness, reprezintă de fapt declinul eticii responsabilității.

Avem așadar, sperăm, un prim răspuns la întrebările retorice pe care le adresam în deschiderea acestui eseu, cele care vizau tipul de narațiune ce ar trebui favorizată atunci când vorbim de veacul marilor orori totalitare. De fapt, apelul la o etică a responsabilității, despre care a scris memorabil și admirabil Hans Jonas, el însuși fost student al lui Heidegger, asemeni unor Karl Löwith, Herbert Marcuse și Hannah Arendt, ne îndeamnă apoi să căutăm răspuns inclusiv la următoarea întrebare: distinct de progres, deci de avatarurile cuantificabile structural ale modernității, cum putem evita recăderea în barbarie? Pentru că, am sugerat anterior, în pofida spiritului progresist al Renașterii, oamenii au continuat să moară în și din cauze care au frizat ridicolul. În acest context, relativismul etic post-modern, cel în care ne aflăm (să spunem) acum, se traduce periculos de des prin “everything goes, therefore nothing matters”… Sigur, autorii acestui eseu nu fac apologia absoluturilor morale, departe de noi acest gând. Asemeni lui Arthur Koestler, unul din miile de “zei care au dat greș”, respingem orice triumfalism demagogic: “Let us be frank; and while we rejoice over the victory of our arms, let us recognize the defeat of our aims… In this war we are fighting against a total lie in the name of a half-truth”. Un gând congruent cu etica spiritului lui Albert Camus, dar și constatarea faptului că între total lie și half-truth distanța este astronomică. Așadar, ultima întrebare care se pune în raport cu spiritul unei epoci, este: cum parcurgem și cu ce anume umplem această distanță?

Am exagerat? Poate. Dar provocările din jurul nostru sunt ele însele exagerări terifiante ale unor tendințe născute din Leviathanul modernității. Răspunsurile nu pot fi, credem, timide și rușinate. Modestia epistemică nu trebuie să se traducă în cecitate morală.

Comments are closed.

%d bloggers like this: