Liderii Partidului Naţional Ţărănesc – prieteni şi modele pentru eroii de la Râmnicu Sărat (un articol de Mihaela Bărbuş)

Anul acesta, 5 februarie, aniversarea morţii lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache este inevitabil legată de procesul lui Alexandru Vişinescu.

O continuare a experimentului draconic de suprimare a elitelor româneşti început la Sighet, închisoarea Râmnicu Sărat a fost în timpul lui Vişinescu locul în care au fost puşi la încercare o mare parte din liderii naţional-ţărănişti care nu muriseră până în 1956. Lor li s-au adăgat membri sau simpatizanţi mai tineri ai PNŢ care îşi arătaseră curajul de caracter în puşcării, câştigând astfel respectul celorlalţi deţinuţi politici, dar şi ura conducerilor închisorilor.

La momentul înfiinţării închisorii ca loc de exterminare, România avea deja un sistem represiv sinistru de bine pus la punct. În acea perioadă funcţionau lagăre de muncă. Erau deţinuţi în mine, la Canal, în Deltă şi în multe alte locuri. Existau zeci de închisori şi ţara era străbătută de trenuri de deţinuţi. În beciurile Securităţii din fiecare judeţ se schilodeau mulţi oameni nevinovaţi şi teroarea stăpânea toată ţara. Propaganda de partid domina presa, educaţia şi cultura sugerând, şi violent şi insidios, că victimele sunt de fapt agresori, iar călăii sunt luptători pentru pace, animaţi de o vigilenţă plină de abnegaţie.

Vişinescu este produsul acestui sistem. Nu el a cerut în presă moartea liderilor PNŢ, nu el a pus la punct tehnicile de exterminare, nu el a scris regulamentele şi nu s-a decorat singur. Nu şi-a stabilit singur pensia grasă şi nu el plăteşte trepăduşii care scriu acum pe bloguri că securiştii sunt patrioţi comparabili cu agenţii CIA sau că analiza comunismului e un eşec (ca şi cum nu ar exista biblioteci întregi de mărturii şi analize pe această temă). Vişinescu e doar un om mediocru, sărac şi nedreptăţit de familie, care a intrat în rolul „exploatatului”, după cum l-a învăţat ura de clasă răspândită de propaganda comunistă. A acceptat să se rupă de omenie şi să intre în delirul ideologiei, crezând că astfel se realizează personal şi profesional. Au fost puţini ca el, însă li s-a dat putere pentru că fără ei nu se putea instaura teroarea indispensabilă oricărui regim comunist.

Aceste lucruri erau cunoscute şi înaintea procesului. Ce iese acum în evidenţă este faptul că au existat oameni adevăraţi care nu au cedat urii şi crimei dezlănţuite instituţional, ştiinţific şi extrem de violent. Chiar atunci când le-au fost negate toate drepturile, ei şi-au păstrat libertatea personală, libertatea de a răspunde cu o atitudine proprie unor condiţiilor create de nişte minţi drăceşti, acea ultimă libertate omenească de care vorbea Viktor Frankl – ca om de ştiinţă şi ca supravieţuitor a patru lagăre naziste.

Se ştia, teoretic, că aceşti oameni au existat, undeva, în cărţi greu de citit, ca studii de caz, pierduţi între considerente filosofice şi contextualizări relativizante, ca spectre ale suferinţei sau ca lideri ai unui partid sabotat în CPUN-ul lui Iliescu şi pus la egalitate cu partidele căpuşă ale FSN-ului aceluiaşi stalinist înrăit. La procesul în curs caracterele acestor oameni încep să fie cunoscute, li se recunoaşte personalitatea, sunt prieteni, între ei şi cu tinerii care s-au adunat în jurul lor în anii 90. Apar ca oameni credincioşi, intelectuali simpli şi umani, detaşaţi de resentimente, cu o viziune clară pentru viitorul ţării.

Cei care i-am cunoscut îndeaproape, am depus mărturie despre persoane care aveau încredere că adevărul există şi că va fi aflat, care nu regretau preţul plătit pentru atitudinea lor şi nu erau interesaţi de recunoaşterea publică. Nu doreau să iniţieze ei vreo rejudecare a proceselor în care fuseseră condamnaţi, însă nu minimalizau crimele pe care le văzuseră şi nu acceptau aproximări morale care să terfelească sensul profund al noţiunii de reconciliere. Numitorul comun al ţărăniştilor de la Râmnicu Sărat a fost credinţa creştină, tăria de caracter, capacitatea intelectuală, calităţile de lider şi încrederea într-o Românie cu adevărat liberă. De asemenea, toţi, dar absolut toţi, îi admirau şi erau devotaţi personal lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Îşi aminteau cu drag de ei, le erau recunoscători pentru jertfele lor şi considerau că este responsabilitatea fiecăruia din ei să vorbească despre valoarea morală şi despre eroismul pe care le-au văzut la Iuliu Maniu şi la Ion Mihalache.

Nu era vorba de disciplină în urmarea direcţiei dată de lideri în momente de criză sau de afinităţi intelectuale, ci de prietenie sinceră şi puternică, de încredere şi afecţiune filială faţă de oameni pe care îi cunoşteau bine. Ţărăniştii care nu s-au dezis de conducătorii PNŢ au avut personalităţi foarte puternice. Erau oameni de opinie, pasionaţi în discuţii, nu de puţine ori încăpăţânaţi. Erau diferiţi între ei şi ţineau la diferenţe. Totuşi, rolul preeminent pe care l-au avut Maniu şi Mihalache nu a fost discutat şi negociat între ei nici după zeci de ani de la moartea celor doi. Degeaba încearcă trădătorii, istoricii de duzină şi minerii internetului să deceleze în bârfele sau turnătoriile de la Siguranţă şi Securitate fracturi între ei, sau rebeliuni anti-Maniu sau anti-Mihalache. Ei nu au fost contestaţi ca lideri ai rezistenţei anticomuniste, nici înainte de 1947, nici în închisori, nici după „eliberarea” din 1964.

Trebuie să fim realişti şi să recunoaştem că, în faţa istoriei, ultimul cuvânt l-au avut cei care au crezut în Iuliu Maniu şi Ion Mihalache şi le-au rămas alături. Cu tot preţul scump pe care l-au plătit, ei au fost în pas cu istoria ţării, nu slugile Moscovei (de la Brucan şi Nicolschi la Iliescu, Roman şi gaşca lor). Între Vişinescu şi Victor Rădulescu-Pogoneanu, ultimul cuvânt îl are acum, după zeci de ani, Pogoneanu. Când îl părăseau şi ultimele puteri, înainte să fie dus la spitalul Văcăreşti, diplomatul l-a avertizat pe Vişinescu: „veţi plăti pentru ororile pe care le-aţi făcut aici!”. Nu a ştiut de acest moment nici familia, nici cei alături de care a fost pus la încercare. Ştie însă Vişinescu şi aceste vorbe îl urmăresc atât de mult încât le-a amintit la proces fără să fie întrebat.

Readucerea în actualitate a ororilor de la Râmnicu Sărat nu trebuie să fie un prilej de analiză bolnăvicioasă a răului. Este mult mai important mesajul de speranţă şi de curaj pe care ni-l transmit cei care nu au cedat barbariei pe care a slujit-o cu zel Vişinescu. Trebuie să recunoaştem şi să le fim recunoscători că au avut dreptate când şi-au pus încrederea în Dumnezeu şi în adevăr, în prietenia dintre ei şi în marile modele morale care au fost Iuliu Maniu şi în Ion Mihalache.

http://inliniedreapta.net/liderii-partidului-national-taranesc-prieteni-si-modele-pentru-eroii-de-la-ramnicu-sarat/

Comments are closed.

%d bloggers like this: