Conflict de viziuni: Despre comunismul interbelic ca sectarism mesianic

Rămâne o problemă spinoasă, se pare, modul în care ne raportăm la comunismul interbelic. Etnicizarea narațiunilor despre pariul comunist în Polonia, Ungaria sau România duce la pierderea din vedere a dimensiunii globale a fascinației exercitate de Revoluția din Octombrie și proiectul leninist. În consens cu istoriografia internațională, de la Robert C. Tucker, Franz Borkenau, Leonard Schapiro și Adam Ulam, la Annie Kriegel, Marc Lazar, Robert Service, Archie Brown, David Priestland și Silvio Pons, privesc istoria comunismului în faza leninist-stalinistă drept una a sectarismului mesianic, a pasiunilor revoluționar-utopice ajunse la paroxism. Comuniștii trăiau într-un “ghettou” politic, dar nu era câtuși de puțin unul etnic. Aveau propriul univers de fantasme, citeau aceleași cărți, scandau aceleași lozinci, cântau aceleași cântece, de la Barcelona la Beijing. “Internaționala” era imnul lor comun. În cartea sa dialoguri cu Daniel Cristea-Enache, profesorul Paul Cornea explorează exemplar acest subiect. Mai ales că, spre deosebire de alti foști comuniști, nu se dedă unui exercițiu auto-justificativ, nu recurge la subterfugii “dialectice”, ci privește cu lucidă amărăciune propriile iluzii, ca și pe acelea ale generației precedente.

Devotamentul pentru steagul cel roșu (“The Red Flag” e titlul cărții lui Priestland pe subiect) era contagios și cuprindea varii categorii sociale și grupuri etnice. Spre a-l cita pe Czesław Miłosz, nu a fost vorba de niciun mister rasial în acel angajament. Lucrul este valabil în Spania, China, Italia, Argentina, Chile, Franța, Germania, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria sau România. Mă refer la nucleul mișcării, nu la iradierile în mase. În termenii lui George Orwell din romanul “1984”, partidul intern și cel extern. Sau, în cei ai lui Borkenau, comunitatea ezoterică, a “inițiaților” (un Lukacs, un Gramsci, de pildă, ideologi proeminenți și membri ai elitei ezoterice), și cea externă, exoterică. Comisarii făceau parte din prima, carnea de tun din a doua. Unii întocmeau dosare și scriau programe strategice, alții mureau, ca Olga Bancic, decapitată, sau își lăsau brațul drept, la 24 de ani, precum tatăl meu, în cea mei feroce bătălie a Războiului Civil din Spania, pe râul Ebro. A nu vedea diferența dintre cele două categorii înseamnă să nu fi înțeles nimic din istoria comunismului. Într-un articol publicat în “22” cu câțiva ani înainte de a se stinge din viață, Pavel Câmpeanu mărturisea că excluderea din PMR a tatălui meu (nu fuseseră niciodată prieteni), a fost pentru el un moment al trezirii. Tatăl meu a fost un comunist convins, niciodată un poltron, un oportunist ori un arivist.

Ni se servesc, în versiuni vulgarizate, crochiuri ce se vor explicative pentru internaționalismul mistic al comuniștilor interbelici. Se construiesc retroactiv false ierarhii spre a servi unor răfuieli politice contemporane. Cazul propriului meu părinte care a ajuns să facă o spectaculoasă carieră postumă pentru a demonstra că fiul său provine din familia “călăului poporului român”, omul cu funcții relativ mici (nu a făcut parte niciodată din Comitetul Central, de pildă), dar capabil de “decizii maligne”, “șeful agenturii sovietice din România” cum l-a numit cândva Ion Stănescu, el însuși șef al Securității sub Ceaușescu, este paradigmatic pentru această vicioasă distorsionare a tot ceea ce înseamnă acuratețe istorică și onoare științifică. Cum se face că numele tatălui meu nu apare in lucrările esențiale ale profesorului Dennis Deletant despre teroarea comunistă din România?

Am lânga mine, scriind acest articol, volumul “Voluntari români in Spania”, apărut la Editura politică, sub egida Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR. Director al editurii, la acel ceas istoric, era Valter Roman. Intre autori: Petre Borilă (comisar politic, ulterior unul din șefii emigrației române din URSS, membru al Biroului Politic si unul din cei mai apropiati colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej), Stan Minea (interbrigadist, ajuns in URSS, revenit in țară, sef al Contrainformațiilor Armatei, pensionat medical din motive de boală psihică), Mihai Burcă (interbrigadist, membru de seamă al emigratiei de la Moscova, general politic după revenirea in tară, ministru adjunct la MAI si la MFA, membru al CC al PCR), Mihail Florescu (interbrigadist, membru al CC si ministru vreme de decenii, până la prabușirea regimului in decembrie 1989), Valter Roman (maior de artilerie in Spania, emigrat la Moscova, șef al radioului Cominternului pentru România, general politic in anii 50, ministru, director al Editurii politice, membru al CC până la moarte), Pavel Cristescu (interbrigadist, ajuns in Franța, combatant in maquis, general MAI, șeful Miliției pe țară in anii 50), Gheorghe Stoica (instructor al Cominternului, absolvent al Scolii Leniniste, ca și Borilă, revenit in tară cu Divizia “Tudor Vladimirescu”, șef al organizației de partid a Capitalei, membru al CC vreme de decenii, membru al Comitetului Executiv si al Consiliului de Stat), Coloman Ambruș (interbrigadist, sef de regiune de Securitate in anii 50, asemeni altui interbrigadist, Mihai Patriciu, fostul sef al regiunii de Securitate Cluj, care semneaza un text intitulat”Asaltul culmilor din Sierra Pandols si Caballs”). Medalionul despre Constantin Burcă, mort in Spania, este semnat de Gheorghe Adorian (interbrigadist, luptator in maquis, colonel de securitate și șeful Direcției Educative din MAI in anii 50, ginerele cunoscutului militant comunist din Ardeal, Hillel Kohn, pomenit de Imre Tóth in recenta carte aparuta la Humanitas). Medalionul despre Nicolae Cristea, si el căzut in Spania, este semnat de Andrei Roman, interbrigadist, cumnatul lui Petre Borilă, revenit cu divizia “Tudor Vladimirescu”, fost colonel politic și membru in conducerea Ministerului Fortelor Armate. Numele tatălui meu este menționat de două ori, cred, in volum: o dată in legătura cu bătălia de pe Ebro, ca luptător, si a doua oară, de doctorul David Iancu, ca mare mutilat. Iată-l acum, pe Leonte Tismăneanu, alaturi de Petre Borilă, Gheorghe Stoica si Mihai Burcă drept unul din cei “patru apostoli ai lui Stalin” care, după ce au fost eroi in Spania, au devenit politruci și au sovietizat România. Iar aceasta legendă care il plasează pe tatăl meu intre marii vinovați pentru criminalitatea regimului se vrea o lecție de istorie!

Cei care girează astfel de întreprinderi mistificatoare și care nu se delimitează tranșant de ele nu pot fi numiți istorici în sensul contemporan, adică autentic, al cuvântului. A-l pune pe o listă de doar patru nume, alături de sinistrul Petre Borilă (membru al Biroului Politic, unul din cele nouă veșnice portrete sub Dej), de Gheorghe Stoica și de Mihai Burcă, este o enormitate care frizează absurdul. Și asta într-un ziar de mare circulație, sub semnătura a doi tineri jurnaliști, într-un serial creditat, pe post de consultant știintific, până acum două săptămâni, de un istoric pe care l-am citat, nu o singură dată, cu respect.

Se reia de fapt perspectiva etnocentrică de tip Gh. Buzatu–Ioan Scurtu–Ioan Talpeș–Ilie Ceaușescu, cu puternice accente xenofobe, o viziune cu ecouri și în referințele despre “toți cominterniștii” ca agenți NKVD etc, ale lui Larry Watts. Agenta NKVD Margarete Buber-Neumann? Adică un fel de Ghizela Vass, de Zina Brâncu, de Tatiana Bulan, de Clara Cușnir-Mihailovici, sau de Vanda Nicolschi? Comuniștii interbelici ar fi fost șnapani, escroci, arghirofili (“portofelul” lui Moscu Cohn, rublele tatălui meu, “cel mai bine plătit dintre toti agenții”), cu toții spioni, în chip “obiectiv”, uneori și “subiectiv”, ai Moscovei. Se promovează explicit și insistent stereotipurile conspiraționiste și antisemite (mitul politic atât de nociv al “Zydokomunei”, al “iudeo-bolșevismului”). Demonizarea programatică se îngemănează cu persiflarea pamfletară. Un simplism dezolant și pustiitor, nici urmă de comprehensiune istorică.

Scriu aceste lucruri cu conștiința că despărțirea de acest gen de poncife este condiția sine qua non a intrării și integrării istoriografiei românești legată de comunism în circuitul epistemic global. O spun ca unul care a recenzat cartea lui Adrian Cioroianu despre cultul lui Ceaușescu în “Times Literary Supplement”. Merita să fie semnalată și discutată, era într-adevar o contribuție originală, echilibrată și competentă la studiul unui fenomen extrem de interesant. Nu am motive să mă tem ori să fiu timid când afirm aceste lucruri. Ele țin de un elementar simț al valorilor și de respect pentru ceea ce înseamnă expertiză, nu goana după publicitate cu orice preț. Cartea mea “Stalinism pentru eternitate” este respingerea explicită a acestui provincialism patriotard și conspiraționist, a insolenței lăutăriste. Există lucrări ce merită prețuirea noastră, între care cele semnate și coordonate de Lucian Boia și Adrian Cioroianu.

Pentru a pricepe orbirea morală a comuniștilor interbelici și a urmașilor lor este necesar să învingem propriile noastre prejudecăți, să încercăm să ieșim din senzaționalism ieftin și să intrăm în perimetrul științei, să explorăm așadar cultura politică a unei secte mesianice în care idealismul (așteptarea chiliasmului revoluționar) s-a întrepătruns în chip letal cu fanatismul și cu auto-emascularea spiritului critic. Altfel spus, în experiența comunistă a veacului XX, spiritul revoluționar a triumfat asupra spiritului critic, l-a anihilat.

Istoria comunismului este și o istorie a ideilor, mentalităților și pasiunilor comuniste. Este istoria unei credințe, a unei religii politice. Spre a relua titlul atât de necesarei recente cărți de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici, ideea comunistă nu a sucit mințile în chip banal și rudimentar, ci într-unul pervers, abuzând de sentimente nobile, mascând resentimentul în compasiune și îmbrăcând noul sclavagism în veștmintele unui egalitarism specios. Este vorba, așadar, de dedublare, de fuga de libertate (spre a relua conceptul lui Erich Fromm), de milenarism salvaționist și de abuz mental. Așa se explică pasiunile comuniste, nu prin prea-umane micimi individuale, prin stupiditate, rapacitate și cupiditate. Cine a citit “Condiția umană” de André Malraux ori “Secolul meu” de Aleksander Wat știe despre ce vorbesc. La fel, cei care au citit, citesc sau vor citi esențiala carte de dialoguri cu Imre Tóth despre “lucrurile care nu se fac, și care totuși se fac…”

Referințe:

http://www.contributors.ro/cultura/corabia-amagirilor-brigazile-internationale-din-spania/

http://www.contributors.ro/global-europa/labirintul-spaniol-pasiunile-razboiului-civil-ieri-si-azi/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-petre-borila-intre-famiglia-comintern-si-familia-ceausescu/

http://www.lapunkt.ro/2014/01/09/anatomia-unei-mistificari-stelian-tanase-si-istoria-comunismului-din-romania/

http://www.contributors.ro/cultura/superba-franchete-amintirile-profesorului-paul-cornea/

http://adevarul.ro/cultura/istorie/apostolii-stalin-eroi-spania-activisti-urss-politruci-romania-biografiile-petre-borila-gheorghe-stoica-mihai-burca-leonte-tismaneanu-1_54f07aba448e03c0fd0b2b52/index.html

https://tismaneanu.wordpress.com/2010/07/27/hohotele-de-ras-ale-domnului-rogozanu-sau-cum-se-desfigureaza-istoria-secolului-xx/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/tortionarul-istrate-lista-iiccmer-si-cazul-gheorghe-ursu/

http://www.revista22.ro/istoria-nu-a-fost-facuta-de-anonimi-29888.html

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

http://www.romanialibera.ro/aldine/history/bizantinism-si-revolutie–44510

Comments are closed.

%d bloggers like this: