Un giuvaer istoric si psihologic: Profesorul Toma Pavel despre moartea lui Stalin

Ne face o mare bucurie și ne onorează faptul că profesorul Toma Pavel de la Universitatea din Chicago, membru în Committee on Social Thought, istoric al ideilor și distins teoretician al literaturii, a acceptat invitația noastră de a scrie un scurt text despre felul în care își amintește moartea genialissimului generalissim. Este vorba, o spunem cu toată convingerea, de o nestemată istorică și psihologică. Toma Pavel nu venea din lumea ilegaliștilor, tatăl său era un respectat avocat, mama sa era Amelia Pavel, marea istorică a artei. Nimeni în acel cerc nu s-a simțit orfan când s-a stins din viață sociopatul de la Kremlin. Erau prieteni de familie cu N. Steinhardt, în lumea lor se cultiva spiritul, nu ideologia luptei de clasă. Concluzia acestui articol este, credem, mai mult decât elocventă și luminează diferența între ce înseamnă să moară un dictator scelerat și ce înseamnă trecerea în veșnicie a unui împărat din stirpea Habsburgilor. Este diferența dintre delirul megaloman și moderația rațiunii. (Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

*

5 martie 1953

Pentru două raţiuni, în martie 1953 vestea că inima marelui Stalin, geniul clasei muncitoare, călăuzitorul popoarelor, a încetat să bată nu mi s-a părut prea tristă. Aveam aproape 12 ani şi îmi părea bine că neavînd şcoală mă puteam juca pe stradă cu ceilalţi copii, iar acasă, la radio, îmi plăcea muzica specială, solemnă, partea a doua din simfonia Eroica și andantele din simfonia a 7-a de Beethoven, bucăţile funebre de Chopin, Wagner şi de alţi compozitori ale căror nume nu erau pomenite, căci singurele intervenţii ale vocii umane repetau sumbru vestea referitoare la inima geniului omenirii. Părinţii mei nu păreau nici ei prea trişti, mai degrabă curioşi să vadă ce se va întîmpla şi în acelaşi timp atenţi să nu spună ceva nepotrivit în faţa mea şi a surorii mele Veronica. Dar era limpede că şi ei şi prietenii lor respirau uşuraţi, vorbeau repede, gesticulau vioi.

Îmi imaginez că şefii comunişti, atît cei cărora le era teamă că vor fi daţi afară, cît şi cei care sperau să-i dea ei afară pe ceilalţi, începeau să simtă cît de absurdă era credinţa lor oarbă în marele gigant, invincibil, infailibil, adorat şi temut. Moartea îl luase aşa cum lua pe oricine. Nu exista în dogma marxistă o lume de apoi în care gigantul să continue să existe. Îl aştepta neantul, acelaşi neant enigmatic şi sinistru spre care se îndreptau toţi ştabii şi călăii încă în viaţă.

După mai mult de un deceniu, în anii ’60, Mihai Şora mi-a povestit că la avant-premiera piesei lui Eugen Ionescu, Regele moare, tradusă în româneşte de soţia lui, Mariana, la sfîrşitul piesei, atunci cînd regele dispare în eternitate, mai marii partidului invitaţi să asiste au plecat ochii, stînjeniţi, neliniştiţi. Tot ce repetau ei, toate formulele lor doctrinare, toate măsurile absurde impuse de ei ignorau moartea, sau mai bine zis ignorau moartea lor, a conducătorilor. Piesa lui Eugen Ionescu le-o amintea şi în acelaşi timp îi punea faţă în faţă cu propriul lor neant, la fel de întunecat ca cel al marelui Stalin, a cărui inimă (de piatră) încetase cu ani în urmă să bată.

Ce diferit e universul pe care îl evocă ceremonia funerară a dinastiei Habsburg. În fruntea cortegiului, maestrul de ceremonii bate la uşa mănăstirii capucinilor din Viena. Portarul îl întreabă: „Cine eşti?” Maestrul de ceremonii răspunde: „Eu, (…, de pildă Franz), împăratul Austriei, regele apostolic al Ungariei, regele Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Iliriei…” şi alte nenumărate titluri. Portarul refuză să deschidă poarta declarînd: „Nu te cunosc.” Maestrul de ceremonii bate din nou la uşă iar portarul îl întreabă: „Cine eşti?” Răspunsul este „Sunt (…), majestatea sa împăratul şi regele.” Portarul, fără să deschidă poarta, repetă: „Nu te cunosc.”  Maestrul de ceremonii bate la uşă pentru a treia oară iar portarul îl întreabă: „Cine eşti?” De data asta maestrul de ceremonii răspunde: „Sunt (…) un biet muritor, plin de păcate”. Portarul, deschizînd poarta, spune: „Intră.” (de Toma Pavel)

Recomandări:

http://www.contributors.ro/cultura/un-mare-carturar-toma-pavel-la-70-de-ani/

Comments are closed.

%d bloggers like this: