Foloasele kremlinologiei: Alain Besançon deconstruiește absolutismul putinist (Prezentare si traducere de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

A trecut un an de la anexarea Crimeii, moment decisiv în renașterea, cât se poate de palpabilă, a imperialismului rus, direct legat de intensificarea măsurilor autocratice interne. S-a reconstituit, iată, ideologia militarismului expansionist, Occidentul este diabolizat, se cultivă nostalgia pentru țarism și stalinism. Plutesc destule confuzii despre originile și semnificațiile putinismului. Se fac speculații prea puțin informate și se ignoră genealogia ideilor îmbrățișate de ofițerul KGB devenit șeful oligarhiei cleptocratice care controlează Federația Rusă. Tocmai de aceea este importantă claritatea ideilor și a scriiturii, capacitatea de a lumina liniamentele și conexiunile adeseori invizibile care definesc un sistem de gândire întemeiat pe mituri imperiale și nostalgii teluric-ancestrale. Alain Besançon este ghidul ideal în acest voiaj prin gândirea lui Putin. Este unul dintre cei mai avizați cunoscători ai tradițiilor intelectuale ruse, a scris cărți esențiale de istorie rusă și de sovietologie. A fost printre acei puțini gânditori care au prevestit, cu argumente cât se poate de solide, ineluctabila prăbușire a sovietismului.

Pentru Besançon, la fel ca pentru Robert Conquest, Martin Malia, Richard Pipes, Leonard Schapiro ori Robert C. Tucker, tradiția rusă este una a luptei dintre valorile liberale, mereu amenințate, și tendința dictatorială înrădăcinată într-o viziune mesianică despre calea specială a Rusiei eterne. Nu este vorba aici de niciun fel de esențialism, ci de recunoașterea unor departajări incontestabile, a unor clivaje ideatice care, doar ele, pot explica pasiuni de atâtea ori ireconciliabile.

Boileau nu greșea: Ce qui se conçoit bien s’énonce clairement. Dovadă acest text pe care avem bucuria să-l publicăm aici, pe “Contributors”, cu acordul lui Alain Besançon, mijlocit de profesorul Toma Pavel. Le mulțumim cordial amândurora. Fie ca publicarea sa aici să ajute la depășirea stereotipurilor simplificatoare și a entuziasmelor naive. Este nevoie de luciditate și de competență epistemică atunci când avem de-a face cu lumea ideilor.

Gândirea Putin nu este câtuși de puțin un talmeș-balmeș incoerent și cacofonic, ea își are proprii invarianți, topoi, zone ocultate, inclusiv afinitățile bolșevizante și fascizante, care se cer puse sub reflector rațional. În acest sens, studiul lui Alain Besançon, sovietologul favorit al Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca, ni se pare indispensabil. Îl recomandăm tuturor celor care refuză ochelarii de cal ai ideologiilor procustiene. (Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Gândirea Putin (de Alain Besançon)

Dacă Occidentul se găsește într-o asemenea penibilă postură în fața Rusiei este deoarece s-a înșelat asupra ei ca și asupra direcției pe care aceasta o urmează. Și totuși, revista “Commentaire” a văzut lucrurile în chip just. Trecerea de la ideea comunistă la ideea rusă nu a fost evaluată corect. Două cărți sosesc la timp pentru a ne lămuri.

Se scrie adeseori că Putin este imprevizibil. În fapt, este într-o oarecare măsură care ține de caracterul său și de poziția sa profesională. Un politician conservă în genere o anumită ambiguitate dacă nu vrea să devină prizonierul propriilor declarații. Lucrul este valabil pentru Obama, Merkel, Hollande, Sarkozy, pentru oricine altcineva. Dincolo de declarații, se detașează un fond de gândire pe care îl putem cunoaște. Acest fond este un cadru care nu ne îngăduie să prevedem decizii, însă care ne permite să le interpretăm.

Două cărți ce trebuie citite urgent

Iată motivul pentru care mi se par cu precădere instructive următoarele două cărți. Prima este de Marlène Laruelle, La quête d’une identité impériale, le néo-eurasisme dans la Russie contemporaine (Editions Pétra, 2007). Nu o cunosc pe autoare, deși a publicat câteva cărți despre ideologiile naționaliste ale lumii ruse ori ale lumii musulmane rusificate. Are doctoratul de la INALCO și, neputând obține un post universitar în Franța, a plecat la Washington. Cea de-a doua, care tocmai a apărut, Dans la tête de Vladimir Poutine, este de Michel Eltchaninoff (Solin/Actes Sud, 2015). Acest nume este bine știut în Rusia și în Franța de câteva generații încoace. Este normalien, doctor în filosofie, redactor-șef adjunct la Philosophie Magazine.

Putin nu este comunist și probabil că nu a fost niciodată. Îl citează foarte rar pe Marx ori chiar pe Lenin. În schimb, este un om sovietic pătimaș. Comunismul doctrinar a încetat să mai fie crezut în URSS de mult timp. Hrușciov a fost probabil unul dintre ultimii comuniști sinceri. Diamat, limba marxism-leninismului, a continuat până în 1989 să fie limba publică obligatorie. Dar ca doctrină profesată cu sinceritate, trebuie să mergi în Franța spre a-i mai găsi adepți. Sunt astfel destul de numeroși cei care, în forme pure ori atenuate, au menținut formula spirituală marxist-leninistă, chiar fără să-și dea seama, întrucât “gândirea burgheză” nu a reușit să construiască o respingere intelectuală categorică, francă și eficientă.

În ce constă sovietismul lui Putin?

Acest sovietism constă în adoptarea fără rezerve a practicii Uniunii Sovietice, și în particular a KGB-ului, al cărui elev și membru activ a fost Putin până când a ajuns la putere. Este vorba, mai presus de toate, de idolatria statului rus sub toate formele sale, cele mai canonice fiind cele mai autoritare, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Alexandru al III-lea și, la vârf, Iosif Stalin. În această amplă idolatrie au intrat recent nu numai generalii Vechiului Regim, Suvorov și Kutuzov, dar și generalii albgardiști. Se vorbește acum de strămutarea rămășițelor lui Denikin spre pământul Rusiei.

Marile figuri ale poliției, în primul rând Dzerjinski, sunt din nou venerate. Educația kaghebistă a lui Putin îl face să considere firești practicile poliției politice bolșevice, asasinatul, tortura, șantajul, construcția de dosare “kompromat” asupra eventualilor adversari. Nu poate fi uitat faptul că, în ajunul celui de-al doilea război din Cecenia, au explodat două imobile făcând sute de morți, iar atentatul a fost atribuit cecenilor. Nimeni nu se îndoiește asupra identității celui responsabil, Putin. Cineva care a îndrăznit să facă așa ceva, merită teamă și respect.

O altă tehnică încercată a sovietismului este aceea a minciunii siderante. Am trăit-o personal la Riga cu prilejul unei reuniuni diplomatice. Tânărul ambasador al Rusiei a declarat liniștit în fața ambasadorilor Statelor Unite, Germaniei, Israelului și a altora: “Noi n-am ocupa niciodată Letonia”. Cei aflați la acea masă diplomatică au fost stupefiați, dar n-au replicat acestei enorme aserțiuni. Voi regreta toată viața că nu am spus: “Domnule ambasador, aveți bunăvoința să repetați această frază”. Trebuiau să o facă ambasadorii, dar ei rămăseseră cu răsuflarea tăiată. Atunci când Putin afirmă de zece ori că el nu trimite nici tancuri, nici arme sofisticate, nici trupe antrenate militar în Ucraina, nimeni nu îndrăznește să-i spună în față: Mințiți! Occidentul nu cunoaște arta minciunii deconcertante. Politețea sa îl deservește. Să imaginăm că Obama ar trimite ucrainenilor tot ceea ce au nevoie ca smart weapons, spunând calm că nu le-a trimis nimic și că nu are de-a face cu redresarea militară a țării. Imaginați-vă…

Forțe spirituale

Dar sovietismul nu se poate auto-susține fără sprijinul forțelor spirituale. Comunismul a fost o asemenea forță. Este nevoie acum de una nouă care, strat după strat, se constituie de zece ani încoace. Rădăcinile sale sunt înfipte mai pofund în istoria intelectuală rusă decât în marxism-leninism.

Cel mai vechi strat este slavofilismul secolului al XIX-lea care a supraviețuit șaizeci de ani de opresiune. S-a născut în jurul anului 1850, dezvoltând două argumente. Primul spune că Rusia este o civilizație distinctă care nu se va dezvolta conform modelelor europene. Calea ei este separată. Al doilea este că aparenta ei rămânere în urmă ar fi de fapt un salt peste soluțiile moderne ale țărilor occidentale. Raporturile sociale sunt mai sănătoase și mai umane decât în societatea capitalistă. Aceasta încearcă să-și soluționeze contradicțiile prin socialism. Dar socialismul exista de-acum de mult timp în țărănimea rusă. Rusia este deopotrivă viitorul adevăratului creștinism și al adevăratului socialism. Trebuie să notăm că slavofilismul s-a dovedit fecund. Reușita literară, filosofică, muzicală a Rusiei a depins de el. Slavofilismul se confundă cu naționalismul.

La sfârșitul secolului, și la începutul celui de-al XX-lea, imperiul s-a extins considerabil, a cucerit Turanul, a dobândit nordul Chinei prin construcția trans-siberianului, un alt strat al gândirii slavofile se suprapune peste primul și se amplifică într-o versiune nouă, eurasianismul. Numele sunt necunoscute în Occident: Konstantin Leontiev, Nikolai Danilevski. Au prelungiri în mediile emigrației albe, la Praga, Berlin și Paris. Se mențin aceleași teme. Europa și-a epuizat forța vitală. A venit rândul Rusiei, ale cărei civilizație și religie sut incompatibile cu acelea ale Europei. Confruntarea este inevitabilă și trebuie să fim pregătiți pentru ea. Eurasienii, în ce-i privește, revizuiesc istoria canonică a Rusiei. Descoperă ceea ce poporul, și mai cu seamă statul, datorează tătarilor și altor hoarde asiatice și turcice care au guvernat vreme îndelungată Rusia. Statul moscovit nu provine doar din Bizanț, ci, de asemenea, ori chiar mai mult, din Sarai, marele oraș tătar de pe Volga de jos. Mongolii au adus dreptul, prosperitatea economică, principiile de guvernământ, legăturile prețioase cu Asia. Faimoasa “tiară a lui Monomah”, coroana purtată de țari la încoronare, nu este decât o tichie uzbekă. Legitimitatea țarului nu vine doar dinspre împărații de la Constantinopol, ci, în egală măsură, de la Ginghis Han, ale cărui simboluri figurează pe cupolele sfintei catedrale a Kremlinului. Prin eurasianism, Rusia face un pas către Est și se îndepărtează un pic mai mult de Europa. Islamul este, într-o oarecare măsură, reabilitat.

Ce se citește astăzi la Moscova și în particular în mediile intelectuale din anturajul lui Putin? Marlène Laruelle și Michel Eltchaninoff ne-o aduc la cunoștință. Numele cele mai citate sunt Gumiliov, Ilin, Panarin, Savițki, Dughin…

Lev Gumiliov este fiul marii poete Anna Ahmatova și al poetului Nikolai Gumiliov (împușcat în 1921). A petrecut câțiva ani în Gulag și a încetat din viață în 1972. Pentru el, două entități superetnice domină pestrița lume sovietică: cea rusă și cea stepică (a stepelor). Amenințarea mongolă este un mit creat în Occident cu scopul de a ascunde rușilor cine sunt adevărații lor inamici, lumea romano-germanică, și în special balticii, suedezii și polonezii. Convertindu-se la Islam, Hoarda de Aur a rupt simbioza între lumea mongolă și superethnosul stepic, ceea ce făcea din Moscova singura moștenitoare legitimă a imperiului stepelor. “Tătarii nu există ca popor în afara noastră, ei fac parte din noi”. Nu avem nimic de așteptat de la germani, francezi, englezi, “exploatatori vicleni”. “Răul a venit întotdeauna din Occident”. Gumiliov nu-i iubește pe “cosmopoliți”, care sunt evrei și/sau comuniști. Crede că marile ethnos-uri dominante sunt puse în mișcare de forțe cosmice și biologice care hrănesc “pasionaritatea”, adică puterea voinței, capacitatea de a da un impuls irezistibil mișcării istorice. Este de la sine înțeles că “pasionaritatea” a dispărut din Europa decadentă, dar înflorește în spațiul rus. Mergând pe această direcție de gândire, Gumiliov se îndepărtează de raționalism și se apropie de iraționalismul nazist, nu fără a-l justifica prin elucubrații cu alură “științifică”, asemeni lui Hitler cu al său darvinism de bazar.

Ivan Ilin este un filosof expulzat din Rusia în 1922. Este interesant prin respingerea teoriilor lui Tolstoi. Instalat în Germania, partizan feroce al albilor, a salutat mișcarea nazistă. “Patriotismul, credința în identitatea poporului german și în forța geniului germanic, sentimentul onoarei, faptul de a fi gata pentru sacrificiul de sine, justiția socială, unitatea care transcende clasele, fraternă și națională, acesta este spiritul care întemeiază substanța acestei mișcări”. După război, constată “erorile” nazismului și preferă principiile lui Franco și Salazar. Putin îl citează cu plăcere pe Ilin. În fapt, acesta spera în sosirea unui lider (guide) care “să izbească în inamic în loc de a rosti vorbe goale; care conduce, în loc de a se vinde străinului”. Este vorba de “verticala puterii”.

Igor Panarin, profesor la Universitatea din Moscova, a primit premiul Soljenițin pentru o carte despre “Civilizația ortodoxă într-o lume globalizată” care saluta revanșa unei Rusii înapoiată tehnologic, dar avansată din perspectiva spirituală în raport cu un Occident înfeudat tehnologiei. Teoretizează pentru Rusia un “capitalism conservator”. Face adeseori referințe la Huntington –cu a sa carte The Clash of Civilizations– și la Alain de Benoist. Între Occident și Asia, Rusia se găsește într-o poziție mediană, adăpostește în sinea ei un “orient interior”. Asemeni evreilor, Rusia este aleasa, dar evreii s-au normalizat creându-și propriul stat și adoptând modurile de viață și gândirea Occidentului. Doar poporul rus, călăuzit de ortodoxie, rămâne purtătorul speranțelor umanității. El, acest popor, este în chip intrinsec, unul mesianic.

Piotr Savițki este de formație geograf. Demonstrează prin floră și faună faptul că are bune cunoștințe despre unitatea zonei pe care o acoperă Rusia, Siberia, Turanul, cât și despre originalitatea ei în raport cu zonele vecine. De aici își extrage argumentele pentru atașamentul său la eurasianism.

În fine, Aleksandr Dughin, cel mai celebru dintre ei, care a ajuns la o anumită notorietate în Europa occidentală. Se pretinde un guru à la Russe, cu barba sa deasă și cu deghizarea în veștminte de țăran. Dughin se prezintă ca geopolitician. Se inspiră fără probleme din autori occidentali precum Carl Schmitt. Propune, în jurul zonei propriu-zis ruso-asiatice, alianțe transformabile în protectorat, între care cea dintâi ar fi Germania. Are planuri de cucerire (a se vedea textul citat de F. Thom, publicat în Commentaire), gândirea sa utilizează tradiționalismul din care îi citează și îi traduce pe marii autori, în primul rând René Guénon, și se asociază cu versiunile ezoteriste ale creștinismului, în special cel ruso-ortodox. Îl citează adeseori pe Alain de Benoist.

Pentru detalii despre aceste doctrine și pentru alți autori din aceeași specie, trimit la cele două cărți de Laruelle și Eltchaninoff. Este vorba, dincolo de variațiuni individuale, de aceeași cașă (kacha), de aceeași mâncare de hrișcă. Temele care apar din această amestecătură conceptuală sunt mereu aceleași: un melanj de istoriozofie, însă blindat de “știință”. Scientismul face legătura dintre aceste mari narațiuni și ideologiile garantate de științele care au fost materialismul dialectic leninist și nazismul. În raport cu acesta din urmă, remarcăm deschidere și admirație. Dacă Hitler nu ar fi avut nefericita idee de a ataca Rusia, ar fi fost multe de preluat din regimul pe care l-a instituit. Trupele Waffen-SS prezintă, de pildă, soluții interesante. Primatul voinței asupra analizei raționale, “passionarnost’”, sunt trăsături împrumutate de la fascism, din orientarea vag nietzscheană adoptată de nazismul hitlerist. Prin intermediul ezoterismului, Dughin și amicii săi se întâlnesc cu gândirea ocultistă a Epocii de argint de la începutul secolului XX, care a infiltrat atât de puternic pictura (Kandinski, Malevici), muzica, literatura și, de asemenea, ceea ce se numește “relighioznaia filosofia”.

Musulmanii

Marlène Laruelle mi-a dat cheia pentru a înțelege acest fapt surprinzător: în timp ce impregnarea zonei ruse de către populațiile musulmane este cel puțin la fel de avansată ca în Franța, ea nu pare, pentru moment, să pună statului rus atâtea probleme precum cele cu care se confruntă guvernul francez. Moscova adăpostește probabil două milioane de musulmani la o populație de zece milioane. Au loc tot timpul mici pogromuri rapid avortate. Vânzătorii de fructe și de legume sunt în mod regulat expulzați, nu fără oarecare jenă pentru moscoviți. Aceste popoare sunt eterogene. Musulmanii tătari de pe Volga sunt diferiți. Nu au complexe în raport cu rușii întrucât își amintesc faptul că i-au guvernat multă vreme. Musulmanii din Caucaz sunt fragmentați într-o mulțime de popoare, câte unul situat într-o vale lângă marele munte, fiecare cu limba și tradițiile sale. Dificilul caz cecen a fost rezolvat prin masacrul care a distrus o cincime din acest popor, dar și prin impunerea unui tiran local, Kadîrov, care face ce vrea la el acasă cu condiția de a servi statul rus. Formula de bizuire pe tiranul local menține ordinea în republicile Asiei Centrale. Decupajul operat de Stalin în această regiune a reușit să facă din fiecare republică un grup de etnii fără ca vreuna să coincidă cu teritoriul și frontierele acestor republici. Și totuși, un fel de naționalism a sfârșit prin a prinde ființă și a le opune între ele. Încă o diviziune. Tiranii locali sunt inamovibili, cruzi, bogați. Cel mai cunoscut este cel din Kazahstan, o republică imensă, unde un sfert din populație este de sorginte rusă. Nazarbaiev încearcă să-și garanteze poziția apropiindu-se de China. Cu toate acestea, a intrat, cu unele rețineri, în Uniunea economică pe care încearcă să o construiască Putin.

Marlène Laruelle mi-a deschis ochii și asupra altui factor: formarea eurasianismului musulman. Unii scriitori și universitari din țările Islamului estimează că există legături între neo-slavofilism și acest eurasianism. Ei cunosc izolaționismul rus, versiunea sa xenofobă și componenta cuceritoare. Se fac comparații cu Umma, noțiunea de comunitate sub aceeași Lege, care urmărește același obiectiv al solidarității interne și al triumfului pe termen lung. Ei socotesc că rușii și musulmanii pot participa și adera la aceeași Umma. Ei văd asemănări între ortodoxia exclusivă practicată de patriarhatul de Moscova și frontiera care separă în Islam țara convertită și țara care urmează a fi convertită prin Jihad. Iată motive de reflecție.

Nu știm dacă acești autori îl influențează într-adevăr pe Putin. Despre Dughin s-a spus multă vreme că este un apropiat. Acum se pare că s-a îndepărtat. Singurul citat adeseori este Ilin. Știm prea puține lucruri despre Putin. Începând din 2008, a făcut o cotitură “conservatoare”: protejează bunele moravuri, interzice homosexualitatea, se pretinde apărătorul creștinătăților primejduite în Orientul Mijlociu, exaltă ortodoxia patriarhală. Poartă cruci ortodoxe sub cămașă, asistă la marile sărbători. Nu este sigur că acele cărți excentrice, purtătoare ale unui anti-occidentalism turbat, analizate de Eltchaninoff și de Marlène Laruelle, sunt cărțile sale de căpătâi și subiectul meditațiilor sale. Are el, oare, un căpătâi? Meditează Putin? Le utilizează, exact la fel cum ieri utiliza temele sovietice, dar nimic nu ne spune că ar crede în ele în chip sincer. Este el capabil de sinceritate? Nu sinceritatea era predată în școlile KGB-ului. Acolo se preda mai degrabă înșelătoria, ceea ce convine să-i spui adversarului pentru a-l neutraliza, a-l înșela, a-l înfricoșa, a-l liniști. Și-a învățat bine lecția.

Acești autori neo-slavofili și neo-eurasieni sunt la modă. Cărțile lor sunt publicate în mari tiraje, sunt predate în universități, sunt discutate în toate mediile. Ele formează climatul intelectual în care Putin calculează și acționează, din ele se inspiră, acolo găsește idei. Poate să schimbe rețeta de gândire dacă circumstanțele se schimbă. Ceea ce rămâne stabil este ura sa de tip sovietic față de Occident și gustul puterii absolute. Această formă de a detesta se exprimă într-un stil pe care noi îl privim ca fiind de extremă dreapta ori de extremă stânga, categorii care nu au sens decât în Europa. Sensul lor veritabil în Rusia este forma cea mai potrivită din punct de vedere politic a ostilității față de modul nostru de a trăi, față de existența noastră, față de libertatea noastră. Această ură este aceea a lui Lenin, Stalin, Hrușciov, Brejnev. Ea nu dezarmează. Putin este moștenitorul lor.

Ideea rusă

Mi se citau cuvintele unui tânăr: “Știu perfect că în Europa este o mare abundență, că instituțiile sunt respectate, că dreptul îi protejează pe cetățeni. Dar n-am nevoie de ele. Eu lupt pentru o idee, “ideea rusă”. Comunismul se adresa direct întregii lumi. Expresia “ideea rusă” plonjează direct în secolul al XIX-lea. Ea nu este propusă decât acelora care fac ori vor face parte din Imperiul rus. Și-a găsit expresia literară magnifică odată cu Dostoievski. Pornind dintr-acolo, a colonizat o parte a Occidentului, cea care este vrăjită de sufletul rus, de sensibilitatea slavă, de “larghețea caracterului”, de anarhismul sentimentelor de compasiune. Ea ispitește această parte a Occidentului pe care o trec frisoanele în apele calculului egoist, care nu cedează legalismului precis, regularității necruțătoare a contractelor, constrângerilor bunelor maniere, “capitalismului”, pentru a lua un concept care le rezumă pe toate acestea.

Astăzi, guvernele occidentale se găsesc într-o situație stingheritoare. Această stare nefericită este înainte de toate provocată de o tenace eroare asupra Rusiei, o prejudecată falsă și greu de dezrădăcinat, în 1990, li se părea că ea (Rusia) avea să evolueze în direcția asimilării normelor vestice. Nu arătau acest drum Polonia și Cehia? Prăbușirea Cortinei de Fier, posibilitatea de a călători, deschiderea unei părți din arhive, abandonarea ideologiei leniniste, nu erau acestea semne de bun augur? Rusia a mers în direcția opusă, dar Occidentul nu a recunoscut acest lucru.

Erori occidentale

Occidentul nu a dat atenție refuzului de a condamna comunismul, refuzul căinței în raport cu crimele. În loc de aceasta, Rusia a făcut din comunism un simplu accident al istoriei sale, menit unei uitări prompte.

Într-o primă etapă, l-a privit ca pe o simplă paranteză și l-a înglobat în a sa memorie restaurată, din vremurile cele mai vechi, convertirea la creștinism, gloria împăraților petersburghezi. A restaurat palatele imperiale. Pentru Occident, era semnul vindecării. Într-o a doua etapă, Putin, urmând povestea pe care i-o propuneau noii ideologi, adoptând viziunile lor despre lume, a dizolvat complet episodul comunist în naționalismul istoric. A restabilit unitatea fără ruptură a istoriei naționale, a cărei culme este de-acum Stalin, acel Stalin care a câștigat Marele Război pentru Apărarea Patriei, care a menținut statul rus și a extins imperiul.

Statele vestice nu au văzut în noua paradigmă decât pitorescul și folclorul. Au luat, fără grija de a pansa rănile de amor propriu, “umilințele” Rusiei, sângerândă și în lacrimi pentru a fi trebuit să-și abandoneze cuceririle, gulagul său, teroarea pe care o făcuse să domenească peste lume. Aveau mulți bani și erau în căutare de noi piețe. Guvernul rus lua banii și accepta investițiile. Era insațiabil și făcea să strălucească promisiunile noii piețe.

Unele după altele, guvernele occidentale diminuau parte din PIB-ul destinat apărării naționale. Până la o reduce la 1% și 2 %. O cereau nevoile proprii unui Welfare State, satisfacția dată alegătorilor, mecanismele democrației. Niciun guvern european n-ar putea considera astăzi un program de reînarmare. Într-atât încât, atunci când fulgerul s-a abătut asupra Crimeii, sub forma unei infanterii bine antrenate și bine înarmate, Europa a trebuit să realizeze că nu mai avea soldați. Mai erau unii în Germania, în Polonia. Foarte modesta armată franceză servea în Africa. Armata engleză, modestă și ea, nu avea să se angajeze în Europa. Statele Unite continuau să aibă o armată puternică, dar cum se găsesc într-o stare de nemulțumire politică, vegheate de spiritul izolaționist, nu se poate conta pe această țară în chip automat. Îndărătul tuturor negocierilor doamnei Merkel și ale președintelui Hollande cu președintele Putin era faptul despre care nu se vorbea, dar la care era imposibil să nu te gândești: nulitatea militară a Europei.

Cazul francez

Cazul francez merită să fie observat pentru el însuși. Marea afacere constă, pentru a relua un clișeu, în mod deosebit lipsită de sens și totuși de neînlăturat, în a “conserva relațiile privilegiate cu Rusia.” Clișeul, îmi pare, datează din perioada când Rusia fusese parte din marea alianță împotriva Germaniei naziste. Generalul de Gaulle, pentru a se distinge în sânul marii alianțe, datorită politicii sale interne care cerea să se dea garanții partidului comunist, a construit așadar mitul “relațiilor privilegiate”.

Atâta vreme cât ideea rusă a fost identificată cu comunismul, aceste relații privilegiate au fost oarecum ascunse, însă nu complet. Comunismul sovietic a raliat un sfert din electoratul francez și trebuia ținut cont de acest lucru. Acest comunism a impregant aripa stângii care vedea în revoluția bolșevică o continuare și chiar desăvârșirea revoluției franceze. Era respectat de dreapta din motive gaulliste, ca o contrapondere la “anglo-saxoni”, dar și din ignoranță.

Acum, cotitura spre “dreapta totală” efectuată de către Putin remaniază opinia franceză. Se constituie un partid rus care nu se aseamănă cu cel dintâi. Are partizani în extrema stângă, dar cei mai mulți se găsesc la dreapta. Motivele sunt diverse. Sunt adeseori reactive: detestarea construcției europene și a Statelor Unite, dezgustul în raport cu “modernizarea societală” întreprinsă de partidul socialist și față de mediile de informare, revenirea izolaționismului, teama de schimbări brutale în viața economică. Acest partid rus deținea un număr semnificativ de oameni care iubesc sincer Rusia. Diversitatea motivelor de afecțiune pentru un personaj într-atât de antipatic precum Putin, amestecul de fascinație, calcule false, frică, toate acestea fac ca partidul rus să se asemene partidului colaborator din Al Doilea Război Mondial.
Avem impresia unei reveniri a aceluiași tip uman.

Ceea ce este dezolant la cei implicați în această poveste este ignoranța în raport cu Rusia. Un rol îl joacă și formidabila propagandă rusă. “Arta de a-i înșela pe străini” a fost o specialitate cultivată de toate regimurile. Chiar și în fazele de maximă mizerie, Rusia a găsit mijloace financiare spre a o susține. A întreținut agenți, voluntari sau stipendiați, “idioți utili” pe care a știut cum să-i plaseze în locuri bune. Pe măsura trecerii timpului, numele lor încep să iasă la iveală. Sunt destul de numeroși în Germania, Statele Unite, Anglia. Dar Franța este în mod regulat campioană la capitolul naivitate și al credulității facile. S-a investit în acesta.

Ignoranța voluntară, menită să conserve “relațiile privilegiate”, a condus adesea pe panta lașității și servilismului. Pe vremea lui Brejnev, se râdea în Rusia despre “cea de-a șaisprezecea republică sovietică”, adică Franța. Un fost ambasador la Moscova, de departe nu cel mai rău, refuza în mod absolut, într-un moment în care “războiul rece” se încălzea primejdios, să recunoască în fața mea că Rusia era un “inamic”. De atfel, el iubea țara și își făcuse acolo prieteni dragi. (…)

Teama de inamic și teama de a avea un inamic

Rusia nu este deci inamicul nostru. Se pare că teama pe care o inspiră Occidentului nu este una directă. Pentru a evita să o înfrunte, Occidentul se ascunde sub o altă teamă: teama de a avea un inamic. Este o teamă generală. Democrația caută compromisul. Întreprinderile comerciale caută acordul, contractul respectat. Bisericile creștine consideră că a avea inamici este contrariul iubirii și al carității. Nu ne vom mira dacă vom vedea cum se concentrează toate eforturile pentru a îndepărta nu inamicul, ci perspectiva de a avea unul. De unde și “reset”-ul, dialogul pe care îl încercăm mereu pentru a transforma inamicul în partener. Rușii știu teama noastră pe două niveluri: cel general și abstract, și cel concret și de-a dreptul înspăimântător. Tocmai de aceea îl întăresc pe primul. Pe vremea lui Stalin, când unicul pericol de război venea dinspre Rusia, au reușit să ne angajeze în “lupta pentru pace”. Toate partidele comuniste luptau pentru pace, progresiștii militau pentru pace și reușeau să ne facă coresponsabili pentru pericolele care veneau peste noi dinspre ei, într-atât încât oamenii de bună-credință luptau și ei pentru pace, semnau Apelul de la Stockholm. Astăzi, aceeași menevră se aplică spre a ne face să ne temem de “revenirea la războiul rece”. Când occidentalii pretind că rezistă atacurilor belicoase ale rușilor, aceștia ne avertizează cu un aer de reproș: reveniți la războiul rece. Din punctul nostru de vedere, războiul rece a fost un lucru bun, întrucât nu avea alt sens decât să îndiguiască (containment) expansiunea sovietică. Iată că Rusia încearcă să ni-l interzică în prezent și să-l culpabilizeze pentru trecut. Trebuie să revenim la adagiul lui Clausewitz: cel care face războiul este cel care se apără. Cine capitulează dinainte nu face război. Rușii îl felicită atunci spunând că este “realist”. În 1968, cehii au fost realiști. Fuseseră deja în 1938.

Nu înțelegem dificultatea de a trata cu Rusia soluții de tip win/win. Ne miră că ei nu cunosc decât o diplomație de tipul “kto/kogo” care se traduce prin cine-l va învinge pe cine. Putin, gândesc diplomații noștri, întoarce spatele intereselor sale, n-ar fi nevoie decât ca el să intre amical în concertul popoarelor. Ar avea bani, prosperitate, dezvoltare, pace. În acest scop i-am oferit fotolii și strapontine în toate organizațiile internaționale. S-a așezat acolo, dar spre a dăuna. De ce? Pentru că el își vede interesele altfel decât occidentalii. Interesele sale nu au nimic comun cu ale noastre. Nu există un bine care să fie comun între “ei” și “noi”.

Se pare că Putin, în afacerea ucraineană, a riscat să frângă bariera protectoare a fricii de a avea un inamic și de a se prezenta deschis drept inamic real. Câte regrete la noi! Nu trebuie oare să ne agățăm de “dialog”, să menajăm soluții pașnice, să păstrăm “relații privilegiate”? Să negociem, cum am negociat la Minsk, fără a câștiga nimic, dar compromițându-ne în proiectele lui Putin, ba chiar ajutându-l să le realizeze.

La Minsk, cum a scris în Le monde Françoise Thom (18 februarie 2015), l-am forțat pe Poroșenko să cedeze exigențelor lui Putin și ne-am angajat să subvenționăm zonele cucerite din Ucraina. Va trebui să negociem și când va cuceri Mariupol, când va submina Letonia? Da, vom negocia pentru a salva “șansele păcii” și pentru a alunga din spiritele noastre oribila perspectivă de a face față unui inamic, Rusia.

Un motiv de optimism

Nu știm care vor fi bornele pe care Putin le va pune ambiției sale. Aș dori să termin pe o notă optimistă.

Politica rusă este condusă din 1917 de o idee, mai întâi ideea comunistă care era mondială și, de un deceniu încoace, de “ideea rusă”. Aceasta este sortită unei expansiuni mai modeste, cea a unui “imperiu-biserică”. Însă ambele eșuează în același mod. Ele se ciocnesc de realitate și nu au de partea lor decât idealitatea. Or, această idealitate distruge realitatea rusă. În numele comunismului, Rusia era o forță imensă, dar abia la sfârșit a reieșit, inclusiv pentru ea, că era o forță goală, imaginară, asemeni unei sperietori. În 1990, Rusia era un peisaj devastat, un câmp de ruine. Pentru a redeveni o putere reală, Rusia are nevoie să-și construiască un aparat de producție dinamic a cărui dezvoltare să fie spontană și liberă. Pentru aceasta e nevoie de drept, de proprietate, de inițiativă antreprenorială. Regimul Putin, încarnare a ideii ruse, sufocă o asemenea inițiativă de îndată ce se naște. În 1990, Rusia nu știa decât să producă arme. În 2015, ea continuă a le produce, pe o bază economică tot mai bolnavă și mai precară. Dacă Occidentul nu s-ar fi lăsat înșelat într-un asemenea grad, dacă judecata sa n-ar fi atât de falsă, dacă nu s-ar fi dezarmat până la punctul de a nu mai avea decât câteva regimente ocupate aiurea, “pericolul rus” ar fi de-a dreptul rizibil. Situația teribilă din Ucraina ar trebui să servească la deschiderea ochilor.

Traducere de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/recomandare-de-lectura-alain-besancon-si-utopia-incarnata/

http://www.contributors.ro/global-europa/despre-dughin-dughinism-si-barocul-stalino-fascist/

http://www.frontpagemag.com/2015/vladimir-tismaneanu-and-marius-stan/counter-revolution-and-political-murder-in-putins-russia/

http://www.lapunkt.ro/2014/06/26/maica-rusie-in-ofensiva-despre-dughin-dughinism-si-putinism/

http://www.contributors.ro/global-europa/putinism-dughinism-si-pseudo-conservatorism-chipurile-national-bolsevismului/

http://www.frontpagemag.com/2014/vladimir-tismaneanu/from-andropov-to-putin-the-last-spasm-of-a-decrepit-dictatorship/

http://www.contributors.ro/global-europa/robert-conquest-%C8%99i-onoarea-sovietologiei/

http://www.contributors.ro/global-europa/de-4-iulie-un-nou-termen-pe-dexonline-kremlinologie/

Comments are closed.

%d bloggers like this: