Adolf Hitler și iraționala raționalitate a nazismului (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Pe fondul ofensivei irezistibile a Armatei Roșii, cel care se crezuse uns de Istorie să refacă traiectoria unor Friedrich cel Mare și Napoleon Bonaparte se sinucidea la Berlin, cu șapte decenii în urmă, pe data de 30 aprilie 1945, împreună cu partenera sa, devenită soție în ajunul plecării pe cealaltă lume, Eva Braun. Se încheia astfel o epocă de delir apocaliptic și de transă ideologică, al cărei efect a fost un carnagiu universal care a culminat în crima absolută a Holocaustului. Hitler nu a fost doar încarnarea principiului demonic în istorie, ci mai ales personificarea a ceea ce Hannah Arendt a numit Răul radical. Prezentăm aici un număr de reflecții pe tema Hitler și ideologia național-socialistă. Nu avem pretenția exhaustivității, ne propunem doar să împărtășim cu cititorii câteva ipoteze explicative, născute din propriile noastre lecturi și analize.

1. Adolf Hitler (1889–1945) nu poate fi înțeles în absența unei cunoașteri aprofundate a mediului vienez în care s-a format din punct de vedere intelectual. Dacă Stephen Toulmin și Allan Janik au explorat Viena lui Wittgenstein (cosmopolită, nevrotică și de o orbitoare modernitate), Brigitte Hamann a scos la iveală resorturile mult timp uitate și ocultate ale contactelor și influențelor culturale în urma cărora a rezultat concepția despre lume (Weltanschauung) a tânărului Hitler. A existat așadar, în contrast cu prima Vienă, o alta, impregnată de șovinism, rasism, xenofobie și, mai presus de orice, antisemitism.

2. Pentru Adolf Hitler, Imperiul Habsburgic era unul întemeiat pe slăbiciune, lașitate și funest internaționalism. Multiculturalismului Kakaniei, spre a relua formula lui Robert Musil, mentorii lui Hitler îi opuneau pangermanismul, exaltarea rasei nordice, a Valhallei, a purității de sânge și a rădăcinilor atavice. În această viziune, evreul imaginar era întruchiparea simultană a decadenței prin bani (plutocrație) și prin subversiune socială (marxism).

3. Hitler nu a fost pur și simplu un naționalist de tip tradițional, cu nostalgii militariste de sorginte conservatoare. Lumea sa mentală era una în care “rasa superioară” era obligată să distrugă orice altă colectivitate percepută drept patogenă. Viziunea lui Pasteur despre bacterii era proiectată hiperbolic într-un război purificator menit să elimine definitiv presupusa vermină. Lagărele de exterminare, așa cum avea să demonstreze Zygmunt Bauman, făceau parte din programul de “grădinărire socială”, deci plivirea tuturor buruienilor. Naziștii nu erau roboți care acționau mecanic, ci aveau propriul sistem de valorizare înrădăcinat în această gramatică a exterminării.

4. Gândirea politică a lui Hitler a codificat la nivel global resentimentul social și etnic. Ostil religiilor tradiționale, Führerul era profetul fanatismului exclusivist, făcea din ură o virtute și promitea celor care se simțeau frustrați, umiliți și înjosiți, o demnitate la care, până la el, aceștia nici măcar nu îndrăzniseră să viseze. Despre triumfului lui Hitler, scrie istoricul Fritz Stern: “În 1933, germanii, înșelați și autoînșelați, au capitulat în fața unui fals profet și geniu parțial, și cu timpul ura sa fără de margini i-a consumat pe inamicii săi și a provocat suferință chiar în rândul celor care, susținându-l, au încercat să evite suferința”.

5. Pentru Hitler, coerența ideologică era insignifiantă, ceea ce conta era consecvența în susținerea unei idei-forță, simplă și simplificatoare, pe scurt — un protomit politic! De la Mein Kampf și până la testamentul dictat în preajma sinuciderii sale, obsesiile sunt aceleași, sfidând cu infinit orgoliu ceea ce se poate numi, pe urmele lui Freud, principiul realității: anticapitalism, antiliberalism, antimarxism, antisocialism (oricare ar fi acesta, cu excepția național-socialismului), antisemitism redemptiv (conceptul lui Saul Friedländer), rasism, imperialism, expansionism, exaltarea violenței, demonizarea celor fantasmați drept inamici ireductibili.

6. Hitler nu a fost, cum susținea propaganda stalinistă, un contrarevoluționar, ci un revoluționar nu mai puțin ostil modernității burgheze decât adepții lui Lenin. Revoluția sa era una anticapitalistă iar capitalismul era definit mitopoetic, ecou wagnerian, ca imperiul degenerescent al spiritului iudaic. Național-socialismul a atras intelectuali sofisticați (de la Gottfried Benn la Martin Heidegger) tocmai prin această insurecție radicală împotriva presupusei mediocrități burgheze (“americanizarea lumii”).

7. O diferență esențială între național-socialism și bolșevism este legată de localizarea carismei. În topografia sacralității bolșevice, carisma era învestită în figura Partidului (“Principele modern”, cum îl numea Gramsci), în vreme ce în hierocrația național-socialistă carisma aparținea originar și definitiv Führerului.

8. La fel ca în bolșevism, în fascismul italian ori în maoism, ideologia este punctul de pornire și destinația finală. Atunci când Magda Goebbels decide să-și otrăvească proprii-i copii, un doctor SS o roagă să renunțe la această înfiorătoare idee. Răspunsul ei rezumă, credem noi, întreaga raționalitate irațională a nazismului: “Nu-mi pot imagina că vor crește într-o lume fără național-socialism”. Deci nu înfrângerea militară era pentru Hitler suprema umilință, ci naufragiul ideologic. Lichidarea copiilor lui Goebbels este la fel de emblematică pentru catastrofa finală a promisiunii național-socialiste precum autolichidarea lui Adolf Hitler. Este ceea ce presimțise Thomas Mann atunci când a scris “Mario și vrăjitorul”. Apostolul nihilismului nu putea termina decât prin propria anihilare.

9. De ce ne ocupăm de Hitler? Răspunsul îl găsim tot la Fritz Stern: “Național-socialismul are nevoie să fie rememorat — și nu doar în monografii academice și filme de duzină, ci în conștiința morală a noastră, a tuturor. Există un epitaf potrivit pentru el, ca și pentru stalinism, pe care îl evocă strigătul Nadejdei Mandelștam: ‘Tăcerea este adevărată crimă împotriva umanității’”.

PS: Nu fără legătura cu eseul de mai sus: “Hungary’s nationalist rightwing leader, Viktor Orbán, has threatened to reintroduce the death penalty, outlawed in the European Union.”

http://www.theguardian.com/world/2015/apr/29/hungary-pm-death-penalty-work-camps-for-immigrants-viktor-orban?CMP=share_btn_fb

Recomandări:

https://www.youtube.com/watch?v=SGpx3SAHx1I

http://modernism.research.yale.edu/wiki/index.php/Mario_and_the_Magician

https://tismaneanu.wordpress.com/2015/02/03/despre-zeitgeistul-secolelor-si-istoriei-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

https://www.foreignaffairs.com/reviews/capsule-review/1997-05-01/nazi-germany-and-jews-vol-1-years-persecution

http://www.humanitas.ro/humanitas/originile-totalitarismului-1

http://yalepress.yale.edu/yupbooks/book.asp?isbn=0300076223

http://www.humanitas.ro/humanitas/diavolul-în-istorie

Baltimore şi mizeria violenţei (un eseu de Ioan Stanomir)

Pentru toţi cei care sunt educaţi în memoria luptei revoluţionare pe care o întruchipează , în maniere diferite, Angela Davis, Malcolm X sau “Partidul Panterelor Negre”, imaginile de devastare urbană şi de confruntare cu forţele de ordine din Baltimore sunt expresia retrezirii potenţialului contestatar ce părea să fi dispărut în deceniile din urmă. Jafurile şi magazinele arse sunt gesturile care anunţă intrarea în scenă a luptei de rasă şi de clasă. Revoluţia este, în fine, pe cale de a avea loc.

Drama de la la Baltimore, în care moartea lui Freddie Gray a acţionat ca un catalizator, duce mai departe un mit care se înscrie în genomul radicalismului afro-american. Spaţiul urban, în care sărăcia este invariantul existenţial imposibil de ignorat, devine matricea din care se iveşte acea energie a revoltei pe care “ Noua stângă “ a privit-o ca fiind alternativa la epuizarea şi capitularea clasei muncitoare tradiţionale. Minorităţile rasiale sunt avangarda acestui proces care va duce, în mod inevitabil, la prăbuşirea universului capitalist. Conflictul implacabil cu poliţia defineşte acest stil politic, care refuză, din chiar momentul naşterii sale, logica oricărui compromis.

De aici, vitalitatea unei tradiţii a violenţei urbane pe care stânga radicală a instituţionalizat-o, la nivelul canonului. Sanctificarea unei personalităţi seduse de totalitarismul comunist precum Angela Davis este un exemplu ce ilustrează această logică perversă. Rasismul formulat explicit în discursurile lui Malcolm X este ignorat, în favoarea constituirii unei efigii edulcorate şi corect politic. Admiraţia pentru Cuba castristă şi pentru mişcările de eliberare comunizante din Africa sunt semnele aceleiaşi pasiuni tiranofile ce manipulează suferinţa umană, spre a ridica pe temeliile ei edificiul perfect al utopiei.

Simbolic, în decorul tragediei de la Baltimore, spectrul acestei violenţe revoluţionare difuze şi anarhice revine, spre a bântui nu doar comunitatea, ci şi imaginarul intelectual al celor care sunt prinşi în lupta cu ordinea capitalistă şi cu statul american. Mecanismul acestei reinventări a radicalismului este vizibil şi în maniera în care lupta de clasă este suprapusă peste clivajele rasiale. Tinerii vandali din cartierele din Baltimore devin, în această naraţiune alimentată de justificări empatice, avangarda unei forţe ce dă glas mâniei trezite de sărăcie şi de excluderea socială. Detaliul că această frustrare se îndreaptă asupra propriului oraş, prin imolarea sa, este unul secundar. Ca de atâtea ori, ceea ce contează pentru stânga radicală este Revolta, Răscoala, Insurgenţa. Oamenii concreţi pălesc în faţa grandorii de cristal a ideilor.

De aceea, evocarea liniei de acţiune şi a memoriei lui Martin Luther King este un imperativ al acestui moment. Nonviolenţa nu a fost, în cazul mişcării pentru drepturi civile, o strategie corectă politic, ci consecinţa încrederii în capacitatea oamenilor liberi şi demni de a lichida un sistem al opresiunii, inegalităţii şi rasismului. Curajul celor care au triumfat împotriva brutalităţii se cere contrapus acestui spectacol terifiant al jafului urban dezlănţuit.

Refuzul radicalismului şi al violenţei urbane sunt parte din acest efort, tenace şi îndelungat, de redescoperire al solidarităţilor ce trec peste graniţele “claselor” şi “ raselor”. Fanatismul se hrăneşte, istoric, din acest complex al exacerbării diferenţelor- el este imposibil de reconciliat cu principiile civismului. La dreapta ca şi la stânga, se află un teritoriu al urii şi al dezolării.

Tragedia de la Baltimore nu poate fi debutul unei noi revoluţii care să îi unească, în logica lui Fanon, pe acei “blestemaţi ai pământului”. Ea trebuie să devină ocazia unei reflecţii în marginea capacităţii republicii americane de a revitaliza instinctul stenic al cetăţeniei. Mizeriei violenţei i se cere contrapusă luciditatea democraţiei.

http://www.lapunkt.ro/2015/04/29/baltimore-si-mizeria-violentei/

Vitala urgență a memoriei Răului (Recomandare de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

Salutăm prezența grupajului (complex, informat, animat de compasiune) despre problematica genocidului armean la o sută de ani de la debutul ororii, în revista online LaPunkt. Am putut citi în această săptămână texte fascinante și absolut necesare care servesc cauzei memoriei universale a Răului în secolul XX. Excepțional articolul lui Mihai Chioveanu, specialist în fascisme și în totalitarisme în genere, despre genocid ca act fondator al statului turc, o analiză sintetică obiectivă și admirabil informată despre cum anume a fost posibil acel masacru organizat statal și în numele căror principii sau justificări politico-ideologice.

De asemenea, LaPunkt a dat voce și unor intelectuali mai puțin cunoscuți în România, de pildă doamnei Joanna Kornas-Warwas, traducătoarea oficială a lui Mircea Cărtărescu din română în limba polonă. În plus, iată acum, și a “Cărții șoaptelor”, romanul armeano-român al lui Varujan Vosganian care a stârnit atâtea reacții elogioase în ultimul timp și care, cu prilejul acestui centenar al genocidului, va beneficia de pasaje întregi citite în mai toate limbile pământului, la ora oficială a comemorării. Interviurile directe (cu Ara Sarafian) și indirecte (cu Gabriela Santighian) adaugă acea calitate aparte a martorului generațional și personalizează izbutit o discuție care nu este nici ușoară, nici confortabilă. Europarlamentarul Cristian Preda, cunoscut profesor și intelectual public, aduce în discuție dimensiunea politică militantă prin intervenția sa din Parlamentul European și amintește curajoasa și salutara declarație a Papei Francisc pe subiect (apoi invită la reconciliere între popoare prin asumarea directă din partea Ankarei a episodului genocidar).

Calde felicitări Oanei Suciu și lui Pietro Shakarian, precum și administratorilor platformei pentru acest exercițiu de memorie extrem de bine articulat și emoționant. Cititorii mai mult sau mai puțin familiarizați cu subiectul vor avea ocazia unică a unei incursiuni de înaltă calitate analitică (inclusiv comparativă) printr-un episod crucial din istoria genocidară a veacului trecut.

Recomandări:
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/genocidul-ca-act-fondator/
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/mirosul-omenesc-al-cartilor/
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/interviu-in-exclusivitate-cu-ara-sarafian/
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/pseudo-interviu-armeano-romanesc-cu-gabriela-santighian-cum-o-dam-tot-diaspora-suntem/
http://www.lapunkt.ro/2015/04/19/sa-indraznim-sa-speram/

De asemenea:

http://www.contributors.ro/global-europa/genocidul-armean-o-crima-absoluta-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

http://www.contributors.ro/global-europa/nemesis-ca-impara%C8%9Bie-morala-genocidul-armean-un-eseu-de-marius-stan-%C8%99i-vladimir-tismaneanu/

http://www.revista22.ro/genocidul-armenilor-dupa-100-de-ani-55196.html

Nemesis ca împărăție morală: Genocidul armean (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu) — Actualizat

Motto: “Îngerii sunt morți iar Domnul a orbit pe tărâmul Acrei,/ nu e nimeni în noapte care să vegheze pentru mine pe cei care s-au dus să-și afle odihna acolo” — Paul Celan

În urmă cu mai mulți ani, Germania a fost scena unui episod stânjenitor, atunci când, la presiunea Turciei, landul Brandenburg a eliminat dintr-o curiculă școlară referințele la genocidul armean. Liderul comunității armene din Germania spunea la acea dată că “este un scandal” sau că “este deprimant dacă ceea ce există în manualele din Brandenburg poate fi dictat de la Ankara”. A persistat așadar senzația, pentru o vreme, că alianța germano-turcă funcționează din nou. Împăratul german Wilhelm al II-lea se declarase în 1898 patronul tuturor musulmanilor din lume și văzuse problema armeană ca pe o afacere internă a Turciei. Astăzi, la o sută de ani de la genocidul împotriva armenilor, problema este una eminamente universală, prin toate implicațiile ei și toate reverberațiile etice pe care le poate produce.

Unul din principalii autori ai masacrului împotriva armenilor, Talaat Pasha, Marele Vizir (premierul) turc și membru important al Comitetului Central care autorizase genocidul, găsise refugiu după Primul Război Mondial chiar la Berlin, acolo unde însă avea să fie împușcat pe 15 martie 1921 de către un supraviețuitor al genocidului, armeanul Soghomon Tehlirian. Acesta va fi absolvit de crimă într-o curte germană, un eveniment considerat de mare anvergură în epocă. Apărătorii săi nu negaseră crima, dar insistaseră pe impactul emoțional al genocidului asupra lui Tehlirian, cel care susținuse că asistase la decapitarea mamei sale. A fost achitat cu celeritate de către juriul german într-un moment în care veștile din ce în ce mai numeroase despre masacrul împotriva armenilor l-au transformat pe Tehlirian într-un fel de “agent al justiției”. New York Times titra la acea dată, în urma verdictului: “They Simply Had to Let Him Go”.

Ceea ce însă nu s-a discutat în acel proces a fost faptul că “uciderea unui criminal” era parte dintr-o răzbunare armeană globală, o campanie numită “Operațiunea Nemesis”. Prima carte pe acest subiect, apărută în limba germană, a fost a lui Rolf Hosfeld (Operation Nemesis. Die Türkei, Deutschland und der Völkermord an den Armeniern), iar acum, Eric Bogosian, prozator și actor american de origine armeană, a scos un volum intitulat “Operation Nemesis: The Assassination Plot that Avenged the Armenian Genocide”. Subiectul este discutat pe larg într-un recent articol apărut în NYT Book Review, semnat de Joseph Kanon.

Cum s-a constituit, foarte pe scurt, această organizație Nemesis? Se pare că ea a luat ființă la Boston în iulie 1920 și a reușit ca în decurs de numai trei ani să identifice și elimine șapte importanți turci direct legați de episodul genocidar. Au avut sprijin din partea unor servicii de spionaj străine, contacte în varii orașe ale lumii, iar sediul și l-au fixat în Watertown, Massachusetts. O paranteză a memoriei: citind acest articol zilele trecute, unul din autorii prezentului eseu (MS) și-a amintit că a locuit pentru scurt timp, în 2009, în această aparent liniștită suburbie a Bostonului. Și da, magazinul armenesc din Watertown era cel pe care îl frecventa cu regularitate, fiind și cel mai ispititor. Nu poți să nu surâzi amar gândindu-te acum, retrospectiv, că bătrânii armeni cu care te salutai zilnic ar fi putut fi urmașii direcți ai Nemesisului. Foarte probabil… Atmosfera străzilor, caselor din Watertown, dar mai ales a acelei liniști încărcate istoric este greu reproductibilă în cuvinte. Trebuie, poate, căutată printre mirosurile de cafea și privirile oblonite ale urmașilor foștilor martori și răzbunători ai Apocalipsului exterminator. Sau, nu poți să nu te gândești la Herschel Grynszpan, adolescentul evreu-polonez care l-a împușcat pe diplomatul german Ernst vom Rath la Paris în 1938, pretextul ulterior al declanșării Nopții de Cristal. Se răzbuna și el pentru îngrozitoare umilințe ale familiei și neamului său. O întrebare tulburătoare la care nu pretindem că avem un răspuns: când este ucis un exponent al terorii, cel care acționează este terorist, vigilante, ori făptuitor al unui act de dreptate care transcende legalitatea vremurilor normale? Când a fost ucis Reinhard Heydrich la Praga în 1942 de către partizanii cehi, a fost un act de teroare, cum a declarat imediat după aceea Hitler, ori unul justificat de imperative morale?

Cauza operațiunii Nemesis, chiar dacă a avut momentul ei de maximă vizibilitate la nivelul anului 1921 (s-a renunțat la ea până la sfârșitul 1922), a intrat rapid în conul de umbră al evenimentelor mai mari din acele timpuri, emergența lui Mustafa Kemal Atatürk, expansionismul sovietic, ș.a.m.d. Ca argument al “conului de umbră” istoric, autorul articolului reia cuvintele atribuite lui Hitler în timpul conversațiilor sale nocturne, cel care ar fi spus: “Cine își mai amintește de armeni?” Ne amintim noi, la o sută de ani, dar senzația Lupului (una din porecle) nazist a fost în secolul trecut că poate comite o crimă și mai mare și că poate scăpa cu ea. Cum la fel vor fi simțit și Slobodan Milošević, Ratko Mladić, Radovan Karadžić…

Ceea ce rămâne într-adevăr a fi discutat, istoric, filosofic și moral, este auto-proiecția celor din Nemesis ca agenți ai memoriei. Cutremurător acest tablou al istoriei moderne în care o mână de oameni au decis să răzbune și să facă și mai cunoscută soarta sinistră a sute de mii de armeni, în acest mod. O crimă individuală care dorea să spele o alta în masă. Singularul memoriei în luptă cu pluralul terorii. Situația ne este familiară. Nakam-ul (“Răzbunare”) israelian vs. criminalii de război naziști.

Spune Kanon: “Dar șablonul este acum dureros de familiar — tragedia personală (o familie ucisă), iadul nesfârșit al nedreptății, recrutarea într-o nouă ‘familie’, strângătorii expați de fonduri, etosul ochi-pentru-ochi care promite niciun final, ci doar mai multă moarte. Am putea fi în Belfast la sfârșitul secolului XX sau Gaza în cel de-al XXI-lea”. Într-o lume a zilelor noastre care a născocit tot felul de macanisme justițiare, de la curți și comisii de adevăr, la varii reparații și locuri ale memoriei, drama armeană a rămas cumva suspendată între neant și infinit. Se fac o sută de ani de la acele tragice evenimente. O capsulă a timpului la care merită să medităm, credem, cu atenție. Specia umană –ne-o spune fără putință de tăgadă ferocele și sângerosul veac XX– este predispusă la autoanihilare, la crimă și atrocitate. Există ceea ce sociologul Daniel Chirot numește “the power and prevalence of Evil in our age” (puterea și prevalența Răului în epoca noastră). În opinia autorilor, genocidul armean se înscrie în istoria a ceea ce Immanuel Kant a anticipat ca fiind Răul radical (vezi și Richard J. Bernstein, “Radical Evil: A Philosophical Interrogation”, Cambridge, UK: Polity Press, 2002; Susan Neiman, “Evil in Modern Thought: An Alternative History of Philosophy”, Princeton: Princeton University Press, 2002).

Fapt este că scandalul Răului încastrat în episoadele pe care pretindem a le cunoaște atât de bine este în fapt o continuă provocare pentru o conștiință morală universală, în abesența căreia ne prăbușim în relativism amnezic. Iar dacă acceptăm acest lucru, atunci trebuie, implicit, să ne întrebăm și dacă o crimă o justifică pe o alta. Nu avem toate răspunsurile, deși ne place nouă, oamenilor, în genere, să ne lăsăm pradă unor atari vanități. Dar subiectul crimei îndreptățite, în toate formele ei contemporane și indiferent de partidă, rămâne una din cele mai teribile aporii ale condiției umane. O știa Camus când a scris “Omul revoltat”, o știa Hannah Arendt când scria concluziile cărții “Eichmann la Ierusalim”. Intrarea și ieșirea din împărăția morală a răzbunării seamănă însă foarte tare cu un supliciu dans la longue durée. La urma urmelor, una din cărțile născute din această sufocare, datorată lui Theodor W. Adorno, avea subtitlul “reflecții dintr-o viață vătămată”…

PS:  în traducerea din engleză a domnilor Ion Dur și Mircea Ivănescu (ediția a III-a, Humanitas, 2014, p. 565) cei interesați de problema răului radical în dezbaterile filosofic-morale contemporane pot găsi ceea ce noi considerăm a fi o contribuție esențială a Hannei Arendt: “Este o trăsătură inerentă întregii noastre tradiții filozofice că nu putem concepe un ‘rău radical’, și lucrul este adevărat atât pentru teologia creștină, care i-a acordat diavolului însuși o origine cerească, cât și pentru Kant, singurul filosof care, în cuvântul pe care l-a formulat pentru a spune aceasta, trebuie să fi bănuit cel puțin existența acestui rău, chiar dacă l-a raționalizat imediat în conceptul unei ‘rele voințe pervertite’, explicabilă doar prin motive inteligibile. Așadar, nu avem nimic pe care să ne sprijinim pentru a înțelege un fenomen care ne confruntă, totuși, cu realitatea lui copleșitoare și care distruge toate standardele pe care le cunoaște. Există un singur lucru care mai pare perceptibil: putem spune că răul radical a apărut în legătură cu un sistem în care toți oamenii au devenit în egală măsură de prisos”.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/genocidul-armean-o-crima-absoluta-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

Noam Chomsky, Ken Jowitt și Noua Dezordine Mondială (o reacție rapidă de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)–Updated

Celebrul lingvist și activist radical de stânga Noam Chomsky, consecvent cu opțiunile sale de-o viață, anunță că, în secolul XXI, Statele Unite se fac vinovate de cea mai gravă campanie teroristă din lumea contemporană. Nimic nou și surprinzător. Ar fi fost spectaculos dacă Chomsky ar fi spus altceva. Tocmai de aceea ni se pare că merită să reluăm aici concluziile recenziei-eseu pe tema scrierilor politice ale lui Chomsky, apărută în “Times Literary Supplement” în data de 10 februarie 1995, semnată de profesorul de științe politice de la Universitatea California din Berkeley, Ken Jowitt. Două viziuni despre pericolele lumii de azi, una apocaliptică și acuzatoare, cealaltă născută din sociologia lui Max Weber, încercând să lumineze, nu să accentueze sursele anxietății din lumea în care trăim.

Iată concluzia eseului lui Jowitt:

“Chomsky’s wrong. There is something new in the world; not the end of history, or the clash of civilizations, or the inexorable terminal decline into criminal anarchy. Rather, we are at a point and in a time when boundaries give way to frontiers, when well-delineated, predictable, familiar practices, institutions and ways of life give way to ill-defined, diffuse, anxiety-producing and violent realities. The kind of time Augustine may have had in mind when he said, “it was not absolute nothingness. It was a kind of formlessness without any definition.” In increasing measure, this is the reality of the post-Cold-War world. And these violent frontier settings (more evocatively and accurately captured in The Bonfire of the Vanities than in World Orders, Old and New), far from being the product of American action, threaten both the United States and the world.”

Chomsky se înșeală. Există într-adevăr ceva nou în lume; nu sfârșitul istoriei ori ciocnirea civilizațiilor, ori căderea terminală inexorabilă în anarhie criminală. Mai degrabă, ne aflăm în punctul și la momentul în care granițele lasă locul frontierelor, când practici, instituții și moduri de viață bine structurate, previzibile și familiare lasă locul unor realități vagi, difuze, creatoare de anxietate și violente. Genul de timp pe care îl avea în minte Sf. Augustin atunci când spunea “nu era neantul absolut. Era un fel de lipsă de formă indefinibilă.” Într-un grad mereu crescând, aceasta este realitatea lumii de după Războiul Rece. Iar aceste structuri violente de frontiere (mai evocator și mai pertinent surprinse în “The Bonfire of Vanities” [Tom Wolfe] decât în “World Orders, Old and New” [Noam Chomsky]), departe de a fi un produs al acțiunii americane, amenință deopotrivă Statele Unite și lumea.

Update: Excelente remarcile dlui William Stearns pe subiectul discutat mai sus: Whether one agrees or disagrees or sometimes agrees or disagrees with the political views of Noam Chomsky, one thing is clear: He is no political scientist. There is no scholarly analysis in his political works–they are all screed. And for someone who is so critical of globalization, he seems to have no problem with the globalizing nature of his ego–he feels he can write about any topic under the sun because he is s “famous linguist.” I would like to write a book review article on his latest book with the title, “Noam Chomsky’s 59th Book.” I couldn’t get through the documentary film “Manufacturing Consent,” not just because of it’s elitist condescension toward media audiences and it’s crude Pavlovian psychology and economic determinism, but because he actually has, at least twice, people introduce him as “the smartest man in the world.” No wonder people like Hugo Chavez like him. Oh!–did I fail to mention that Chomsky claimed that Pol Pot’s genocidal campaign in Cambodia was CIA propaganda?

https://www.facebook.com/tismaneanu

Recomandări:

http://www.curteaveche.ro/noua-dezordine-mondiala-extinctia-leninista.html

http://www.curteaveche.ro/ordinea-mondiala-dupa-leninism.html

Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/noam-chomsky-ken-jowitt-%c8%99i-noua-dezordine-mondiala-o-reac%c8%9bie-rapida-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-sta/

10 (zece) punkte: Hannah Arendt (din revista online “LaPunkt”)

1.” Revoluţionarii nu fac revoluţii. Revoluţionarii sunt cei care ştiu când puterea zace pe stradă şi ei o pot lua.” & „Cel mai radical revoluţionar va deveni conservator a doua zi după revoluţie.” – Hannah Arendt.

2.Hannah Arent despre monumentala sa carte „Originile totalitarismului”: „„Cartea aceasta a fost scrisă având tot timpul în faţa ochilor un fundal atât de optimism disproporţionat, cât şi de disperare fără limite. Ea susţine că Progresul şi Catastrofa sunt două feţe ale aceleiaşi medalii; că amândouă sunt produse ale unei superstiţii, nu ale credinţei. A fost scrisă cu convingerea că ar trebui să fie posibilă descoperirea mecanismelor ascunse prin care toate elementele tradiţionale ale lumii noastre politice şi spirituale s-au dizolvat într-un conglomerat în care totul pare să-şi fi pierdut valoarea specifică ajungând să nu mai poată fi recunoscut de înţelegerea umană, să nu mai poată fi folosit în scopuri omeneşti. Abandonul în faţa acestui proces brutal de dezintegrare a devenit o ispită căreia, s-ar părea, nu i se mai rezistă, nu numai din cauză că procesul de care e vorba şi-a asumat proporţiile măreţiei mincinoase a «necesităţii istorice», ci, de asemenea, pentru că tot ceea ce nu mai aparţine acestei evoluţii pare acum lipsit de viaţă, secătuit de sânge, fără nici un înţeles şi ireal. Nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare.“”

3.humanitas.ro (Humanitas este editura la care au fost traduse majoritatea titlurilor care au apărut în româneşte ale acestei extraordinare gînditoare): HANNAH ARENDT s-a născut la Hanovra în 14 octombrie 1906. În 1924 s-a înscris la Universitatea din Marburg pentru a studia teologia, dar a sfârşit prin a-şi lua doctoratul în filozofie la Heidelberg (1929), după ce studiase cu Heidegger, Husserl şi Jaspers. A fost arestată de Gestapo în 1933, a reuşit să scape şi s-a refugiat în Franţa. În 1941 a ajuns în SUA, unde iniţial a scris pentru ziarul de limbă germană Aufbau şi a lucrat la Editura Schocken Books, ocupând în acelaşi timp poziţii-cheie în diverse organizaţii evreieşti. A fost una dintre figurile marcante ale gândirii socio-politice contemporane, abordând în lucrările sale cele două mari şi dificile teme ale epocii postbelice: totalitarismul şi antisemitismul. În 1951 a apărut monumentala monografie The Origins of Totalitarianism, în care analiza mecanismelor ce au făcut posibilă instaurarea unor regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, este completată de evidenţierea structurilor care le asigură menţinerea, precum şi a consecinţelor antiumane pe care le generează. În 1962 a participat la Ierusalim, ca ziarist trimis de revista The New Yorker, la procesul lui Adolf Eichmann, experienţă descrisă în cartea Eichmann in Jerusalem (Eichmann la Ierusalim, trad. rom. Humanitas, 2008), în care formulează celebra teză a „banalităţii răului“. În anii ’60 şi ’70 a ţinut cursuri la mai multe universităţi (Berkeley, Princeton, Chicago) şi la New School for Social Research (New York). A scris pentru numeroase ziare şi reviste, între care Review of Politics, Journal of Politics, The New Yorker, Social Research. A murit la New York în 1975. La Editura Humanitas au mai apărut Scrisori. 1925- (corespondenţa cu Martin Heidegger, 2007) şi Făgăduinţa politicii (2010).

4.Vladimir Tismăneanu despre Hannah Arendt: „A explora semnificatiile Raului in gindirea Hannei Arendt inseamna a medita asupra tribulatiilor politicii in tumultuosul, spasmodicul si insingeratul secol douazeci. Intelectualii nu se pot sustrage lumii in care le este dat sa traiasca. Volens nolens, trebuie sa ne pronuntam, sa luam pozitie, sa decidem unde ne situam in lupta cu fortele Raului. Cum scria un filosof, „indepartarea de concret umileste”. In propriile mele eseuri de pedagogie a libertatii (cum le numeste Ioan Stanomir), doresc sa ilustrez faptul ca Hannah Arendt nu se insela cind scria ca „atunci cind gindirea si actiunea se despart, spatiul libertatii este in primejdie”.
Opera Hannei Arendt a fost un continuu efort de a conecta chestiunile imediate cu marile dileme ale filosofiei politice. Intre acestea, probleme legate de relatia dintre scopuri si mijloace in actiunea politica, modul in care ideologiile pot deveni forme de inregimentare mentala, abdicarile unor intelectuali in raport cu cintecele de sirena ale utopiilor radicale, fie ele de extrema dreapta sau stinga. Gindirea Hannei Arendt conteaza pentru ca ea a stiut sa vibreze la tensiuni morale sfisietoare si nu s-a pretat la celebrarea unor platitudini stufoase. Gratie ei, intelegem astazi diferit chestiunea stalinismului ca univers al minciunii absolute, precum si pe aceea a nazismului ca delir rasist, ori, spre a relua titlul unei carti de Pieter Viereck, ca metapolitica nihilist-profetica. A fost vorba de ideocratii manicheiste pentru care inventarea inamicului era o necesitate vitala. Ambele ideologii nascocesc si hiperbolizeaza maniacal existenta unor pretinse conspiratii diabolice: iudeo-plutocratia, iudeo-bolsevismul, sionismul, crestinismul, cosmopolitismul lipsit de radacini. Ambele sint exclusiviste, narcisiste, demagogice si moralmente caduce. Ambele detesta trairea fireasca in lume, incurajeaza cultul actiunii si organizeaza ura ca forta sociala.”

5.Un amplu şi faimos interviu cu Hannah Arendt – „Zur person” (cu subtitrare în limba engleză):

 

6.Volumul de scrisori întinse pe durata a unei jumătăţi de secol care pune multe nuanţe uneia dintre cele mai discutate relaţii (inclusiv relaţie de iubire) de lumea intelectuală, cea dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger: http://www.humanitas.ro/humanitas/scrisori-1

7.I-a fost dedicat un film, în regia lui Margarethe von Trotta. Titlul filmului este „Hannah Aredent” şi a fost lansat în 2012.

8.Hannah Arendt, scurt mesaj către marele său prieten şi marele său mentor, Karl Jaspers, atunci cînd acesta a împlinit 70 de ani: „“Vreau să vă mulțumesc pentru cei șaptezeci de ani ai vieții Dumneavoastră, care sunt un motiv suficient de gratitudine. Vreau să vă mulțumesc pentru anii timpurii de la Heidelberg când mi-ați fost profesor, unicul pe care am fost vreodată capabilă să-l recunosc ca atare; dar și pentru fericirea și ușurarea pe care le-am descoperit văzând că cineva poate fi educat întru libertate. Din acel moment nu am uitat că lumea și Germania, indiferent de ceea ce pot fi ele pe lângă acest lucru, sunt lumea în care trăiți Dumneavoastră și patria care v-a dat naștere”.”. Cu ani în urmă, la nici un an după terminarea celui de-al doilea război mondial, îi scrisese aceluiaşi Karl Jaspers: „Sunt mai mult decat oricând convinsă că o existență umană decentă nu este posibilă astăzi decât la marginea societății, acolo unde te întâlnești cu riscul foametei ori al lapidării mortale. În asemenea circumstanțe, simțul umorului este de mare folos”. Mai multe despre relaţia specială de prietenie dintre cei doi mari gînditori ai veacului trecut, aici: http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-%C8%99i-karl-jaspers-despre-sublima-frumuse%C8%9Be-a-prieteniei-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

9.Un portret al Hannei Arendt pe jewishvirtuallibrary.org: https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/biography/arendt.html

10.Hannah Arendt: „pentru că cea mai mare parte a experienţei noastre cu politica a fost obţinută pe cîmpul de luptă al forţei brute, e firesc să înţelegem acţiunea politică în termenii constrîngerii şi ai faptului de a fi constrîns, ai conducerii şi ai faptului de a fi condus, căci în aceste categorii se dezvăluie adevăratul sens al oricărei violenţe. Suntem înclinaţi să privim pacea – care, ca ţel, e menită să pună forţa la locul ei şi să-i limiteze elanul distructiv – drept ceva venit de dincolo de spaţiul politicii pentru a ţine politica în frîu; la fel cum suntem înclinaţi să întîmpinăm perioadele de pace, care chiar şi în secolul nostru s-au strecurat între catastrofe, drept acele intervale de cinci sau zece ani în care politica ne lasă să ne tragem sufletul” („Făgăduinţa politicii”)

http://www.lapunkt.ro/2015/04/17/10-zece-punkte-hannah-arendt/

Cine a fost Chivu Stoica? Valetul lui Gheorghiu-Dej

Dacă a existat un personaj în comunismul românesc cu desăvârșire dominat de personalitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, numele său a fost Chivu Stoica. Numele său real era Stoica Chivu, dar istoriografia comunistă l-a transformat în Chivu Stoica, probabil spre a evita o cacofonie. Era mărginit, incult, ranchiunos, cu imense complexe de inferioritate.

Născut în 1908, cel care a fost președintele Consiliului de Miniștri vreme de șase ani (între 1955 și 1961) s-a sinucis cu pușca de vânătoare, aparent în urma unui moment de depresiune, pe 18 februarie 1975. La vremea aceea era doar membru supleant al Comitetului Executiv, fusese practic marginalizat și emasculat politic. Dar avusese momentele sale de glorie, fusese unul dintre baronii lui Dej, ajunsese în vârful Olimpului totalitar din România, tăiase și spânzurase după voie vreme de două decenii.

Dej avea o încredere nemărginită în fostul său camarad, mai tânăr cu șapte ani ca el, de la Atelierele CFR Grivița. Făcuseră parte din organizația de partid ilegală, au fost condamnați împreună în cadrul aceluiași proces al conducătorilor grevelor din februarie 1933, și, asemeni lui Dej, nu a făcut parte din grupul selectat de conducerea clandestină, în consultare cu Cominternul, pentru evadarea de la Doftana (Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Vasilichi). În variile locuri de detenție, nu a ieșit din cuvântul lui Dej, pe care îl considera lege.

De la prima soție a avut o fiică, Cornelia, măritată Teodorescu. A doua soție a fost Ecaterina Klein, devenită Micu. Măritată inițial Orenstein, Tina Chivu a fost, alături de Melita Apostol, Liuba Chișinevschi, Stela Moghioroș și Sanda Rangheț, spre a le numi doar pe acestea, una din tovarășele de viață și de luptă cu maxim impact politic. Cu Tina, Chivu a avut-o pe fiica sa, Ana (numită astfel, ca și în cazurile unor Miron Constantinescu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, etc., în cinstea Anei Pauker). Au adoptat un băiat, dar atunci când acesta a călcat cu stângul, a fost desfiat. Ultima soție, Maria Manolescu, a fost ea însăși activistă în aparatul de partid și sindical. În finalul vieții, „tovarășul Chivu” s-a îndrăgostit, se pare, de o infirmieră. Devenise romantic, ori asta a fost povestea diseminată de Securitate. Ultima sa soție a afirmat că și-ar fi scris un fel de „autobiografie” în care ar fi devoalat lucruri grav compromițătoare pentru Ceaușescu. Poate. Dar, în ultimă instanță, ce putea fi mai compromițător decât comportamentul tot mai aberant al lui Ceaușescu însuși?

Oricum, Chivu era epuizat politic și, chiar dacă se lămurise în ce-l privea pe Ceaușescu, cuvântul său era lipsit de orice consecințe palpabile. De fapt, spre deosebire de un Bodnăraș sau un Gheorghe Apostol, ca să nu mai vorbim de un Ion Gheorghe Maurer sau un Miron Constantinescu, era disprețuit de toată lumea.

Chivu Stoica a susținut fără ezitare absolut toate inițiativele lui Dej. Ascensiunea sa a fost de neoprit câtă vreme se bucura de protecția micului Stalin de la București. Era instrumentul cel mai docil al dorințelor politice ale lui Dej, spuse și nespuse. A ajuns membru al Biroului Politic încă de la Conferința Națională din octombrie 1945, a fost reconfirmat la toate congresele care aveau să urmeze. Când Dej a renunțat la funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, în 1955, revenind ca prim-secretar al CC al PMR după câtuși de puțin concludentul episod Gheorghe Apostol, Chivu a devenit premier. Era o pălărie imensă pentru pleșuvul său cap. Dar lui nu i se părea câtuși de puțin inadecvată, se complăcea cu voluptate în această augustă demnitate, se întâlnea cu lideri străini, ba mai și juca rolul de campion al inițiativelor de pace în Balcani. Monumentul de primitivism și incultură ajunsese să se creadă om de stat.

Colectivizarea forțată a agriculturii, parte a strategiei staliniste imitată orbește de Dej și grupul sau, s-a petrecut in timpul mandatului de premier al lui Chivu Stoica. Asemeni celorlalți membri ai Biroului Politic, mai târziu ai Comitetului Executiv, a fost responsabil pentru acțiunile regimului ilegitim și criminal. Ca președinte al Consiliului de Stat, a semnat Decretul din 1966 privind interzicerea avorturilor. Consecințele se cunosc, sunt examinate in Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Cultul lui Dej era unul de care beneficiau membrii camarilei sale. Chivu era și el aplaudat, i se ridicau osanale. Dar liderul suprem știa cât de incompetent este personajul, astfel că, în 1961, pe măsură ce România începea să aibă o politică externă ceva mai autonomă, l-a numit pe Maurer ca premier. Cine și-ar fi putut imagina o vizită a „premierului Chivu Stoica” asemeni celei a lui Maurer la Paris, în 1964? Ce-ar fi avut sărmanul Chivu să-și spună cu Charles de Gaulle?

Pe lângă lipsa de inteligență politică, Chivu se remarca și printr-o rară capacitate de a gafa. În mai 1952, la Plenara la care au fost „demascați” cei numiți deviatorii concomitent de dreapta și de stânga (Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu), Chivu s-a aflat în treabă să ia cuvântul și să spună pe șleau ceea ce toată lumea știa, dar nu putea fi rostit. A declarat că grupul deviatorilor a dorit să-l elimine de la conducere pe Dej, deci că miza luptei nu era una principială, cum se spunea în documentele redactate în colaborare cu consilierii sovietici, ci personală. A luat din nou cuvântul, și-a făcut o „aspră autocritică”, spunând că pe el îl ia adeseori gura pe dinainte. Mai precis, că vorbește fără să gândească…

La moartea lui Dej, a sărit imediat în barca lui Ceaușescu, fericit că acesta i-a promis (și i-a și dat) postul de președinte al Consiliului de Stat. În decembrie 1967, la Conferința Națională a PCR, Chivu a fost cel căruia i-a revenit sarcina de a anunța public că îl propune pe Ceaușescu pentru acel post. O glumă a epocii îl numea „cel mai talentat fotbalist”, întrucât și-a dat singur cu piciorul în posterior.

În aprilie 1968 era terminat politic odată cu reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu. Ca membru plin al Biroului Politic, făcuse parte din grupul celor care votaseră pentru acea crimă. A fost numit un timp președintele Comisiei de Revizie (supranumită “cimitirul elefantilor”), apoi al Colegiului Central de Partid, dar nu a mai revenit, după 1969, în nicio funcție cu adevărat crucială. A vegetat, cu privilegiile de rigoare, la marginea cercului puterii. Locuia într-o vilă de lux din Cartierul Primăverii, de fapt fosta resedință a lui Leonte Răutu în anii 70 împarțită în două, cu intrări separate, o jumătate pentru Chivu, cealaltă pentru Valentin Ceaușescu și familia sa.

Când a murit, n-a avut parte de funeralii naționale, s-a socotit că nu le (mai) merită. Ieșirea din scenă a vechiului tovarăș Chivu, fostul premier al RPR și șef de stat al RSR, nu avusese loc conform canoanelor de partid. In viziunea stalinistă, sinuciderea este o expresie a lașității. La ceremonia funerară, un bătrân ceferist a luat cuvântul fără permisiune și i-a spus ceva de genul: „Acolo unde te duci, Chivule, spune-i lui Dej că mai suntem unii care luptăm aici”. Un gest ridicol și fără urmări. Ceaușescu nu a fost un uzurpator, cum au afirmat Apostol, Borilă, Drăghici și poate Chivu, ci copilul culturii politice a stalinismului românesc, pe care Chivu Stoica a slujit-o, servindu-l pe Dej cu neabătut și nefast zel.

Fotografiile din text au fost preluate de pe web. Sursa originara este:

http://www.comunismulinromania.ro/

Articolul de mai sus a fost transmis la postul de Radio Europa Libera:

http://www.europalibera.org/content/blog/26957677.html

Textul poate fi ascultat in lectura autorului aici:

http://www.europalibera.org/audio/26957676.html

Recomandări:

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/umbra-lui-gheorghiu-dej-gheorghe-apostol-si-avatarele-stalinismului-romanesc/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-emil-bodnaras-spion-rus-stalinist-national-si-dinozaur-leninist/

http://www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-petre-borila-intre-famiglia-comintern-si-familia-ceausescu/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/miron-constantinescu-sau-neputin%c8%9ba-de-a-deveni-eretic/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-alexandru-draghici-arhitectul-terorii-staliniste-din-romania/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-aristocrat-rosu-ion-gheorghe-maurer-si-pseudo-justitia-comunista/

http://www.contributors.ro/global-europa/moartea-unui-dictator-leninist-amintirea-tovara%c8%99ului-gheorghe-gheorghiu-dej-ve%c8%99nic-vie-in-inima-partidului-a-clasei-muncitoare-a-poporului-un-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir/

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-lui-ceau%c8%99escu-un-palimpsest-din-balcani-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-liuba-chisinevschi-ascensiunea-si-caderea-unei-amazoane-comuniste/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/cine-a-fost-gogu-radulescu-batranul-ilegalist-ca-alibi-al-dictaturii-lui-ceau%C8%99escu/

Venele deschise și bunul sălbatic: Eduardo Galeano versus Carlos Rangel (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

A încetat din viață scriitorul și jurnalistul uruguayan Eduardo Galeano. Născut în 1940, a fost un om al stângii, a contribuit ca nimeni altul la articularea unui discurs radical menit să mobilizeze pasiunile anti-nord americane, ceea ce s-a numit ideologia tiers-mondistă. A fost prigonit de regimul dictatorial, arestat, întemnițat. Ideile sale, îndeosebi din best-seller-ul global “Las venas abiertas de América Latina” (1971), au fost îmbrățișate cu entuziasm de generații întregi de intelectuali ai stângii revoluționare pentru care mizeria și sărăcia își găsesc originile în rapacitatea capitalistă. Teza cărții este expusă încă din titlu: America Latină cea jefuită, trădată, într-un cuvânt al zonei – chingada! Chiar și așa, etalându-și frenetic opțiunea anticapitalistă, Galeano își aduce aminte într-un final cuvintele lui Simón Bolívar: “Nu vom fi niciodată fericiți, niciodată!” Cert este că vreme de patru decenii, “Venele deschise” au reprezentat canonul anticolonialist și anticapitalist în acea parte de lume. Într-un articol de anul trecut din New York Times, jurnalistul Larry Rohter reamintea episodul în care Hugo Chávez, la prima sa întâlnire cu președintele american Barack Obama, îi înmânase acestuia un exemplar din volumul lui Galeano.

Către sfârșitul vieții, Galeano a declarat că regretă simplismul acelei demonstrații și că dacă ar fi să citească o asemenea carte nu ar fi în stare: “I wouldn’t be capable of reading this book again; I’d keel over,” declara Dl. Galeano la un târg de carte din Brazilia. “For me, this prose of the traditional left is extremely leaden, and my physique can’t tolerate it.”

Ulterior, a revenit oarecum asupra acestei poziții, spunând că e vorba de stilul scriiturii, nu de ideile din carte. Volumul a fost tradus și în românește, la Editura Politică, pe vremea lui Ceaușescu, el însuși un susținător al mitologiilor tiers-mondiste.

La polul opus lui Galeano s-a situat gânditorul venezuelean Carlos Rangel (1929-1988). Cartea acestuia, “Del buen salvaje al buen revolucionario” (1976), prefațată de Jean-François Revel și prețuită în egală măsură de Octavio Paz și Mario Vargas Llosa, a contribuit la demistificarea pasiunilor radicale și la demolarea mitologiilor peroniste și castro-guevariste.

Rangel a fost un gânditor de orientare liberală, cu afinități în zona Raymond Aron, Isaiah Berlin și Karl Popper, care a condamnat dictaturile de orice culoare, fie ele de stânga sau de dreapta, civile sau militare.

Privindu-i în oglindă, putem spune că Galeano a fost un profet al stângii, a creat iluzii și s-a îmbătat cu ele, pe când Rangel a rămas un analist lucid al dramelor unui întreg continent. Ultima sa carte s-a intitulat “El tercermundismo” și a demonstrat persistența și riscurile generate de mitul redemptiv al unei Lumi a Treia mereu victimizată, spoliată și prigonită de marile corporații lipsite de suflet și de compasiune.

Recomandări:

http://www.nytimes.com/2015/04/14/books/eduardo-galeano-uruguayan-voice-of-anti-capitalism-is-dead-at-74.html

http://www.contributors.ro/cultura/sofia-imber-colonelul-chavez-si-onoarea-intelectualilor/

Genocidul armean şi etica neuitării (Un eseu de Vladimir Tismaneanu şi Marius Stan)

Motto: “A ascunde ori a nega Răul este ca şi cum ai ingădui ca o rană să sângereze fără a o bandaja.”–Papa Francisc, aprilie 2015

Masacrarea, in urmă cu 100 de ani, a unui milion şi jumatate de armeni (bărbati, femei, bătrani, copii) a fost prima experiență genocidară din ceea ce un istoric american numeşte era catastrofelor sociale. Acel cataclism exterminist a fost Holocaustul armenilor. Nu a fost vorba de o explozie spontană de ura asasină, ci de un plan precis alcătuit şi sistematic executat de anihilare a celor decretați drept sub-oameni ori chiar non-oameni. A omori un armean, cum mai târziu a omori un evreu, un kulak, un bosniac, un individ aparținând unei colectivități stigmatizată drept superfluă, era ca şi cum ai scăpa de o insectă pernicioasă. Dezumanizarea simbolică pregătea desfiintarea fizică.

Pentru Hitler, masacrul armenilor (termenul de genocid nu fusese conceput incă), a fost proba că umanitatea uită repede, că nu trebuie să te blochezi in reticențe morale. Totalitarismul pariază pe oportunism, laşitate şi amnezie. Evident, şi pe sadism, fie el social ori rasial. In convorbirile cu acoliții sai, Hitler spunea, atunci când explica “necesitatea” exterminării evreimii europene: “Cine-şi mai aminteste azi de lichidarea armenilor?” Infiorător este că multi dintre cei care au comis aceste crime in masă păreau persoane normale, indivizi care “n-ar fi ucis nici măcar o muscă” ( a se vedea cartea Slavenkai Drakulić). N-ar fi vătămat o furnică, dar ar fi masacrat fără milă femei şi copii. Ba chiar ar fi făcut şi fotografii…

Iată reproducerea unui tablou celebru de Arshile Gorky, născut Vostanik Adoyan. Alături de creatiile lui Mark Rothko si Jackson Pollock, opera lui Gorky a reprezentat momentul de maximă glorie a expresionismului abstract american. Artisul a fost el insuşi un supraviețuitor al genocidului, mama sa a murit de foame in 1918…

Este admirabil faptul că Papa Francisc indeamnă umanitatea la neuitarea Răului şi subscriem la cuvintele sale preluate ca motto al acestui articol. In spiritul lui Albert Camus, al Nadejdei Mandelstam, al Monicai Lovinescu, pledăm in scrierile noastre pentru etica neuitării. Indrăznim totusi să ne intrebăm dacă formularea “stalinism” este suficient de limpede ca să se ințeleagă că este vorba de crimele comuniste din secolul trecut, inclusiv cele ale maoismului. Aceste crime impotriva umanității au fost genocidare. Ele trebuie numite, cunoscute, condamnate şi comemorate cu durere si empatie, orice ar spune diversele cancelarii specializate in ocultarea diplomatică a adevărului. Orice ar spune auto-desemnații experți in “igiena lingvistică”.

Recomandăm aici răscolitorul film al lui Atom Egoyan, “Ararat”, si nu mai putin zguduitorul cântec al lui Charles Aznavour, “Ils sont tombés”:

https://www.youtube.com/watch?v=PmNw_7NoWms

https://www.youtube.com/watch?v=kuhj32HChs4

De asemenea:

http://www.bbc.com/news/world-europe-32272604

http://www.contributors.ro/global-europa/anti-totalitarismul-ca-obliga%c8%9bie-morala/

http://boryanabooks.com/?p=4127

http://www.curteaveche.ro/n-ar-face-rau-nici-unei-muste.html

Spiritul revoluţionar, spiritul critic și interogaţiile fierbinţi (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Motto: “N-am încredere decât în omul singur, dar in el am foarte multă încredere.” –Mihail Sebastian

Secolul XX a fost unul al fanatismelor ideologice, al utopiilor redemptive și al pasiunilor colectiviste. In anii 30, numiţi de poetul englez W. H. Auden “a low and dishonest decade”, spiritul revoluţionar, încarnat in extremele de stânga (bolșevism) si de dreapta (fascism) a purtat un război deschis împotriva spiritului democratic, liberal, burghez, pe scurt critic. Una din cărtile la care ţinem în chip deosebit, autorii acestui articol, este “Cum am devenit huligan” de Mihail Sebastian (1907-1945).  Apariţia in 1935 a acelei cărti, ca ripostă la controvesele generate de incendiara prefaţă a profesorului Nae Ionescu la romanul “De două mii de ani” (1934), o tentativă de justificare logică a antisemitismului teologic, a devenit ceea ce se cheamă une cause célèbre. Dar nu prefaţa lui Nae Ionescu ne interesează acum, nici mistica politică propagată de acesta. Ceea ce ne propunem aici este să readucem in discutie câteva idei ale lui Sebastian care ni se par de o incontestabilă, dogoritoare actualitate acum, când noi radicalisme populiste si noi ideologii totalitare ameninţă, fluturând drapelul anti-burghez, fundamentele unei ordini întemeiată pe refuzul înregimentărilor oarbe, deci pe spiritul critic. Pentru cei mai tineri e bine să amintim că eseul-pamflet scris de Sebastian, de fapt un manifest anti-totalitar, unul dintre primele la nivel european, a fost interzis în anii comunismului. Cenzorii știau bine de ce. Ideologia rece nu putea admite interogaţiile fierbinţi.

Să spunem că antiteza spirit revoluţionar-spirit critic este prezentă si într-un eseu faimos al lui Leszek Kolakowski publicat, în traducere franceză, cu prefata lui Jorge Semprun. Pentru Kolakowski, mentalitatea revoluţionară este una care opune salvarea imediată, totală si absolută, damnaţiunii totale, la fel de definitivă si absolută. Deci “totul sau nimic”. Altfel spus, revoluţionarii nu cred in purgatoriu. (v. Leszek Kolakowski, “L’esprit révolutionnaire”, Paris, Médiations/Denoel, 1985, pp, 14-15). Asa gândeau și revoluţionarii mistici din România anilor 30, fie ei leniniști sau fasciști, admiratori ai Cominternului sau ai Căpitanului.

Scrie așadar cu acută luciditate Mihail Sebastian in 1935, in plin război civil internaţional, spre a relua conceptul politologului exilat german Sigmund Neumann: “Comunistii si fascistii isi fac din ‘spiritul de cazarmă’ axa actiunilor lor politice. Mai mult decat atât: justificarea lor morală. ‘Omul in unformă’ este tipul de grandoare umană, pe care experienţele extremiste de dreapta si de stânga incearca să-l impună timpului nostru. Cămășile negre, brune, albastre si verzi simplifică violent ideile, atitudinile, si sentimentele reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt”. Altfel spus, spiritul revoluţionar, intotdeauna profetic si maniheist, uniformizează, masifică, sterge diferenţele de personalitate, reduce totul la numitorul comun al obedienţei cazone. Spiritul revoluţionar se pretinde creator, este in fapt nihilist.

Scrie Sebastian mai departe despre modul in care tiraniile totalitare pariază exact pe dorinta de supunere si pe voluptatea auto-emascularii autonomiei persoanei: “Se retează astfel dintr-odată toate indoielile posibile, se strivesc nuantele, se tesesc sub o formdabilă presiune nivelatoare positiile personale de gândire. Nu ramân in joc decât doua-trei adevăruri absolute si nebuloase, asupra cărora nimeni nu are voise să se intrebe, dar pentru care toata lumea trebuie să moara. Da,da–alb, negru. Atat. Restul e suprimat, sters din constiinta noastră, sterilizat in sensibilitatea noastră. Cu o camasă, cu un imn, cu un salut si cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte de membru. Vrei o metafizică? Iată un imn. Vrei o pasiune? Iată un sef”.

Este vorba, spune Sebastian, de extazul omului in uniformă: “O suta de mii de tineri care ridică intr-o arenă bratul drept in sus, o sută de mii de brate tresărind parca dintr-un singur umăr, este o masină care flatează nu stiu ce instinct de putere, nu stiu ce senzatie biologică”. Da, există ceva ce tine poate de instinctul mortii detectat de Freud in aceasta frenezie a supunerii. In 1935, scriitorul romano-evreu Mihail Sebastian anticipează demonstratiile unor Elias Canetti, Arthur Koestler, George Orwell, Manes Sperber: “Corurile, marsul in cadentă si simbolurile vagi, aceste betii psihologice, sunt materia primă a oricarei dictaturi. Că sunt dezonorante sau nu, putin interesează. Ele sunt eficace, si asta e de ajuns. Există un singur dusman care le poate sta impotrivă: spiritul critic. De aceea, orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui…. Noaptea de chef va trece insă, si in zori va veni dezgustul. Noptile de chef tin uneori foarte mult in istorie: ani si decenii, dacă nu veacuri. La sfarsitul lor, dezgustul insă vine fără gres. … Marxismul si fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice si economice decisive, dar amandouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este si in marxism, si in fascism o lipsă de viată si un abuz de scheme care le face din capul locuului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna. … Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodata uniformă. E un civil”.

Spiritul revolutionar se prevalează de categorii politice “tari”, imparte lumea in tabere ireconciliabil opuse, in prieteni si dusmani. In România, cel putin, acestea sunt vorbe fără noimă, afirmă Sebastian, iar diagnosticul său uimeste prin perenitate: “…’stânga’ si ‘dreapta’ romanească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradictii. Lipsei lor de continut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personaăa care le goleste de orice continut. E o discrepanţă strigătoare intre ceea ce spun oamenii si ceea ce fac ei, e un dezacord intre scrisul lor si viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialisti cu strălucitoare cariera mondenă, teologi cu chef si temperament–e prea plină societatea noastra de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem in ‘democraţia’, in ‘socialismul’ si in ‘ortodoxia’ lor”. Aceste cuvinte au fost scrise acum 80 de ani, dar avem impresia că ele surprind o realitate care ne este, vai, extrem de familiară…

http://www.libhumanitas.ro/cum-am-devenit-huligan-humanitas-2008.html