Baltimore şi mizeria violenţei (un eseu de Ioan Stanomir)

Pentru toţi cei care sunt educaţi în memoria luptei revoluţionare pe care o întruchipează , în maniere diferite, Angela Davis, Malcolm X sau “Partidul Panterelor Negre”, imaginile de devastare urbană şi de confruntare cu forţele de ordine din Baltimore sunt expresia retrezirii potenţialului contestatar ce părea să fi dispărut în deceniile din urmă. Jafurile şi magazinele arse sunt gesturile care anunţă intrarea în scenă a luptei de rasă şi de clasă. Revoluţia este, în fine, pe cale de a avea loc.

Drama de la la Baltimore, în care moartea lui Freddie Gray a acţionat ca un catalizator, duce mai departe un mit care se înscrie în genomul radicalismului afro-american. Spaţiul urban, în care sărăcia este invariantul existenţial imposibil de ignorat, devine matricea din care se iveşte acea energie a revoltei pe care “ Noua stângă “ a privit-o ca fiind alternativa la epuizarea şi capitularea clasei muncitoare tradiţionale. Minorităţile rasiale sunt avangarda acestui proces care va duce, în mod inevitabil, la prăbuşirea universului capitalist. Conflictul implacabil cu poliţia defineşte acest stil politic, care refuză, din chiar momentul naşterii sale, logica oricărui compromis.

De aici, vitalitatea unei tradiţii a violenţei urbane pe care stânga radicală a instituţionalizat-o, la nivelul canonului. Sanctificarea unei personalităţi seduse de totalitarismul comunist precum Angela Davis este un exemplu ce ilustrează această logică perversă. Rasismul formulat explicit în discursurile lui Malcolm X este ignorat, în favoarea constituirii unei efigii edulcorate şi corect politic. Admiraţia pentru Cuba castristă şi pentru mişcările de eliberare comunizante din Africa sunt semnele aceleiaşi pasiuni tiranofile ce manipulează suferinţa umană, spre a ridica pe temeliile ei edificiul perfect al utopiei.

Simbolic, în decorul tragediei de la Baltimore, spectrul acestei violenţe revoluţionare difuze şi anarhice revine, spre a bântui nu doar comunitatea, ci şi imaginarul intelectual al celor care sunt prinşi în lupta cu ordinea capitalistă şi cu statul american. Mecanismul acestei reinventări a radicalismului este vizibil şi în maniera în care lupta de clasă este suprapusă peste clivajele rasiale. Tinerii vandali din cartierele din Baltimore devin, în această naraţiune alimentată de justificări empatice, avangarda unei forţe ce dă glas mâniei trezite de sărăcie şi de excluderea socială. Detaliul că această frustrare se îndreaptă asupra propriului oraş, prin imolarea sa, este unul secundar. Ca de atâtea ori, ceea ce contează pentru stânga radicală este Revolta, Răscoala, Insurgenţa. Oamenii concreţi pălesc în faţa grandorii de cristal a ideilor.

De aceea, evocarea liniei de acţiune şi a memoriei lui Martin Luther King este un imperativ al acestui moment. Nonviolenţa nu a fost, în cazul mişcării pentru drepturi civile, o strategie corectă politic, ci consecinţa încrederii în capacitatea oamenilor liberi şi demni de a lichida un sistem al opresiunii, inegalităţii şi rasismului. Curajul celor care au triumfat împotriva brutalităţii se cere contrapus acestui spectacol terifiant al jafului urban dezlănţuit.

Refuzul radicalismului şi al violenţei urbane sunt parte din acest efort, tenace şi îndelungat, de redescoperire al solidarităţilor ce trec peste graniţele “claselor” şi “ raselor”. Fanatismul se hrăneşte, istoric, din acest complex al exacerbării diferenţelor- el este imposibil de reconciliat cu principiile civismului. La dreapta ca şi la stânga, se află un teritoriu al urii şi al dezolării.

Tragedia de la Baltimore nu poate fi debutul unei noi revoluţii care să îi unească, în logica lui Fanon, pe acei “blestemaţi ai pământului”. Ea trebuie să devină ocazia unei reflecţii în marginea capacităţii republicii americane de a revitaliza instinctul stenic al cetăţeniei. Mizeriei violenţei i se cere contrapusă luciditatea democraţiei.

http://www.lapunkt.ro/2015/04/29/baltimore-si-mizeria-violentei/

Comments are closed.

%d bloggers like this: