În serviciul Partidului: Aventurile „frontului istoric” în România comunistă

Motto: “Who controls the past controls the future; who controls the present controls the past.”–George Orwell, “1984″

Istoria a fost o obsesie pentru comuniști. Mă refer, mai presus de orice, la istoria proprie, văzută ca o materie plastică, aptă să fie scrisă și rescrisă la infinit, în funcție de cotiturile liniei partidului. „Cursul Scurt de Istorie al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice”, redactat și în parte scris de Stalin însuși codifica perspectiva teleologic-apoteotică în care urmașul lui Lenin era de fapt Lenin-ul contemporan. Toți adversarii săi erau demonizați, prezentați ca renegați, trădători, spioni. În această gramatică a totalitarismului, cum am numit „Cursul Scurt”, se propunea chiar cosmologia politică a stalinismului. Nu degeaba Mao Zedong îi indemna pe comuniștii chinezi, în 1941, să considere „Cursul Scurt” drept cartea lor de căpătâi în plan ideologic. Felician Velimirovici a scris o remarcabilă carte, bazată pe teza sa de doctorat, susținută la Universitatea “Babeș-Bolyai”, despre dinamica și funcțiile istoriografiei comuniste din România, de la debutul marcat de primitivele dogme ale stalinismului târziu la îmbrățișarea unei perspective populist-etnocentrice în care miturile primordialiste ale extremei drepte interbelice se contopeau cu fixațiile teleologice ale unui leninism rezidual. Istoria avea o direcție precisa, trecutul era rescris pentru a demonstra legitimitatea ideologică a socialismului lui Ceaușescu.

Am citit manuscrisul cu maxim interes și recomand cartea cu căldură tuturor celor care sunt interesați de motivațiile luptelor intestine din cadrul disciplinei istorice în anii României comunizate. Tezele autorului converg cu acelea ale unor alți istorici din tânăra generație precum Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Bogdan C. Iacob, Constantin Iordachi, Andi Mihalache, Alina Pavelescu, Virgiliu Țârău, Cristian Vasile (îmi cer scuze dacă am omis vreun nume, lista este strict ilustrativă și nu are pretenții de exhaustivitate).

Cel mai important lucru în abordarea, minuțioasă și captivantă, propusă de Felician Velimirovici, mi se pare respingerea a ceea ce numim vulgata național-stalinistă, construită în perioada de după Declarația PMR din aprilie 1964, și, cu crescândă intensitate, în timpul când în fruntea PCR s-a aflat Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Chiar fratele dictatorului, generalul Ilie Ceaușescu, avea veleități de istoric și a susținut direct gruparea cea mai agresiv-patriotardă din ceea ce se numea “frontul istoric”. Centrul de studii și istorie militară a fost megafonul cel mai activ si nociv al acestei vulgate. Acolo a debutat cariera unui Ioan Talpeș, acolo se formulau tezele care iși găsesc și azi ecou in scrierile unui Larry Watts intens promovate de urmașii acelorași cercuri național-staliniste. Evident, la perpetuarea acelui construct apologetic cu multiple paliere și ramificații au contribuit din plin și cu imens zel istoricii de partid Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, Gh. I. Ionita, Mihai Fătu, Ion Spălățelu etc

Autorul respinge ideea că în disciplinele istorice din România comunistă ar fi avut loc o confruntare bazată, să spunem, pe criterii etnice (între o fictivă „partidă națională” și o la fel de fictivă „partidă cominternistă”) și insistă, pe drept cuvânt, că era vorba mai degrabă de tensiunea dintre istoricii marxiști sau convertiți la marxism din țară versus cei cu trecut moscovit. Liniile de forță ale câmpului simbolic discutat aici sunt întodeauna mai puțin precise decât apar la prima vedere. Unul dintre cei care l-au sfidat pe Mihail Roller a fost istoricul Gheorghe Haupt, educat in URSS. Despre Haupt a scris cu probitate Florin Constantiniu în cartea sa memorialistică. Rămas in Vest, a devenit un istoric remarcabil al socialismului european. In “Incognito”, Petru Dumitriu l-a transformat în personaj de roman.

Așa cum îl desenează Felician Velimirovici, portretul lui Roller, artizanul bolșevizării istoriei României, este memorabil. Nu l-am cunoscut personal (aveam doar șapte ani când s-a sinucis), dar din ceea ce mi-au povestit oameni care au interacționat cu el, inclusiv tatăl meu, era un impulsiv, un coleric, un exaltat și un posedat ideologic. Era extrem de vindicativ. Dar Roller n-a domnit în istoriografia românească de capul lui. Lucra la CC al PMR ca adjunct de șef de secție, în directa subordine a lui Leonte Răutu. Era coleg cu Ofelia Manole și cu Paul Niculescu-Mizil. La revista “Lupta de clasă”, inverșunatul politruc Ștefan Voicu dădea linia intr-o direcție rolleristă. În mod cert, Gheorghiu-Dej și ceilalți potentați erau la curent cu istericalele fanaticului Roller, dar le tolerau și, probabil, chiar le încurajau. Roller a fost câinele de pază al stalinismului ideologic românesc în perioada sa paroxistică. Când maurul a devenit incomod, a fost marginalizat și umilit. A sfârșit punându-și capăt zilelor, în 1958.

Un alt personaj despre care Felician Velimirovici scrie cu patrunzator simț psihologic a fost Solomon Știrbu, de profesie anticar, propulsat de Roller și Răutu drept șef al catedrei de istorie de la Școala Superioară de Științe Sociale care purta numele lui Andrei Jdanov. Cartea lui Știrbu despre dimensiunile internaționale ale răscoalei lui Tudor Vladimirescu era o fantasmagorie totală, așa cum a demonstrat istoricul Andrei Oțetea în momentul apariției ei. Solomon Știrbu nu era doar un impostor, dar și un zelot, un maniac al „partinității” dusă la ultimele ei consecințe. Este prezentă în carte și Florența Rusu, ani de zile instructor la Secția de Propagandă a CC al PMR, altă exponentă a celui mai deprimant dogmatism, decană la un moment dat, în anii ʻ50, a Facultății de Istorie a Universității din București. O galerie a stupidității, intoleranței, aroganței și sterilității – astfel apare „frontul istoric” al anilor ʻ50.

Lucrurile s-au schimbat, oarecum, după moartea lui Stalin și mai ales după Congresul al XX-lea al PCUS; s-a mers pe linia a ceea ce discursul oficial numea „valorificarea critică a moștenirii culturale”. Au revenit în prim-plan vechii istorici, inclusiv C. C. Giurescu. După moartea lui Dej, a reapărut ca ideolog Miron Constantinescu. Istoria a rămas însă tributară dictatului ideologic al PCR. Cultul lui Ceaușescu trebuia justificat prin romantizarea, adeseori ridicolă, a unor figuri de domnitori din trecut. Unul dintre cei care au demascat mistificările legate de istoria politică a fost Vlad Georgescu. L-am cunoscut relativ bine pe vremea când el era directorul Departamentului Românesc al „Europei Libere”, iar eu eram colaborator permanent, cu o rubrică săptămânală pe teme istorico-politice. Era lucid, calm, ponderat, un om al echilibrului și al bunului-simț intelectual.

În fine, un cuvânt depre un alt personaj discutat în carte: Pavel Țugui. Analiza lui Felician Velimirovici a memoriilor acestui fost șef de secție în anii ʻ50, exclus din partid în 1960, revenit în învățământul superior, la Craiova, în anii lui Ceaușescu, se întâlnește cu aceea a istoricului Cristian Vasile pe linia demistificatoare. Altfel spus, Țugui nu a fost the closet patriot cum îi place să se autodescrie, ci un instrument docil și chiar un arhitect al liniei ideologice a PMR. O altă temă importantă in carte o constituie rolul Institutului de Istorie a Partidului, devenit, dupa 1965, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe langă CC al PCR (ISISP), condus de veteranul ilegalist Ion Popescu-Puțuri și de aghiotantul său, generalul in rezervă Gheorghe Zaharia. Era, de fapt, o citadelă a național-stalinismului, cu certe afinități protocroniste si tracomane. Mai ales după 1956, conflictul dintre istoricii de partid și cei “de stat” s-a accentuat. Nu era insă vorba de viziuni esențial diferite, ci de accente si, mai ales, de competiția pentru hegemonie instituțională. In teza sa de doctorat susținută la Central European University, Bogdan C. Iacob a oferit o excelentă grilă hermeneutică pentru ințelegerea acestor rivalități. Am dezvoltat, împreună cu acest remarcabil tânăr istoric, tema ideologiei național-staliniste într-un articol care urmează să apară intr-un volum coordonat de János Reiner, la Central European University Press.

Informată, documentată și solidă teoretic, cartea lui Felician Velimirovici explorează cu obiectivitate manipulările și intrumentalizările disciplinelor istorice în numele principiului sacrosanct, niciodată abandonat, al partinității, al dreptului „forței politice conducătoare” de a trasa obiectivele „frontului istoric” în funcție de propriile sale obiective.

Textul de mai sus este versiunea lărgită a prefeței mele la cartea lui Felician Velimirovici, ISTORIE ȘI ISTORICI ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ (1948–1989), apărută in mai 2015 la editura Mega:

http://edituramega.ro/carte/519-istorie-si-istorici-in-romania-comunista-1948-1989

Recomandări:

http://www.curteaveche.ro/dosar-stalin-vladimir-tismaneanu-marius-stan.html

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/liturghii-bolsevice-stalin-cursul-scurt-si-gramatica-totalitarismului/

http://www.contributors.ro/cultura/un-posedat-ideologic-cine-a-fost-mihail-roller/

http://www.contributors.ro/politica-doctrine/miron-constantinescu-sau-neputin%C8%9Ba-de-a-deveni-eretic/

http://www.humanitas.ro/humanitas/perfectul-acrobat-leonte-rautu-mastile-raului

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

http://www.contributors.ro/societatelife/intre-mihai-pelin-si-pavel-corut-nu-l-am-citit-inca-pe-larry-watts%E2%80%A6/

Comments are closed.

%d bloggers like this: