Cronică de carte – Vladimir Tismăneanu, “Stalinism pentru eternitate” (de Alexandru Gabor in “Kamikaze”)

De o vreme încoace citesc cu greu cărți despre istoria comunismului în România. Motivul este că nu găsesc nicio explicație pentru faptul că o sectă de fanatici a ajuns, proporțional vorbind, cel mai mare partid comunist în istoria globală a smintelii bolșevice. Nu există alt exemplu de mișcare politică cu mai puțin de o mie de membri în 1944 care să atingă, în 1989, pragul de 20% din întreaga populație a țării, aproape patru milioane de membri.

Intrigile bizantine, crimele și procesele-spectacol au marcat toată istoria Partidului Muncitoresc Român. O sete autodevoratoare a aruncat, după 1946, în închisori și liderii comuniști sau tovarăși de drum, nu numai elita interbelică. Pătrășcanu, o rara avis ca intelectual în PCR, a fost acuzat de titoism, colaborare cu serviciile secrete și a stat șase ani în închisoare înainte de a fi eliminat fizic. Alt lider comunist, Ștefan Foriș, a fost asasinat cu ranga la ordinul grupului din închisori al PCR. Liderul social-democrat Titel Petrescu a petrecut ani buni în pușcărie, într-o vreme când deținuții nu aveau zelul enciclopedist de a scrie opere științifice.

Stalinismul românesc a aplicat rețeta clasică de naționalizare, colectivizare și planificare, cu accent pe industria grea și constructoare de mașini. Ambiția lui Dej de a dezvolta o industrie autonomă a fost continuată de Ceaușescu, uneori în răspăr cu indicațiile de la Răsărit. Cunoscutul Plan Valev de diviziune a muncii în blocul comunist prevedea ca România și Bulgaria să dezvolte agricultura, spre deosebire de țările nordice din CAER. Economic, stalinismul național a fost echivalent cu subdezvoltarea și penuria generalizată.

Lumea culturală a fost o reflexie a intrigilor politice din PMR/PCR. Satrapi ideologici au vegheat atent artele și literatura. Licheaua perfectă a fost Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu“, unul dintre artizanii mitului ceaușist, trimis apoi la munca „de jos“, în 1981, ca rector la Academia de Învățământ Social-Politic „Ștefan Gheorghiu“, școala de cadre a partidului. Pe de altă parte, volumele de Omagii la adresa lui Nicolae Ceaușescu nu ar fi fost tipărite fără sicofanții de serviciu ai sistemului, precursori ai gâzilor de televiziune de astăzi.

Aproape jumătate de secol poporul român a vegetat. Nu am avut niciun fel de opoziție internă la adresa cuplului ceaușist. Așa-numita „Scrisoarea celor șase“, publicată de o facțiune potrivnică secretarului general al PCR, a fost o reacție întârziată și limitată. Disidența românească a numărat mai puțini membri decât degetele ambelor mâini. Acte solitare de curaj, precum cele ale lui Radu Filipescu în anii ’80, nu au avut niciun fel de ecou intern.

Vladimir Tismăneanu nu este doar un politolog prodigios, ci și un spectator angajat civic. Chiar Ambasada Rusiei l-a remarcat, după un text, Ispita fascistă a tovărașului Putin, numindu-l „bădăran“. Degeaba s-a oțărât Excelența Sa, ambasadorul Oleg Malginov. Și Mihail Gorbaciov spunea despre Ceaușescu că-i un „Führer român“ și nu s-a supărat nimeni.

http://www.kmkz.ro/recomandari-2/internet/cronica-de-carte-vladimir-tismaneanu-stalinism-pentru-eternitate/

 

 

Comments are closed.

%d bloggers like this: