Fauna nomenclaturii (Un articol de Alexandru Călinescu in “Ziarul de Iași”, 17 iulie 2015)

 Secondat de Marius Stan, colaboratorul său fidel din ultima vreme, Vladimir Tismăneanu aprofundează explorările în lumea comunismului românesc cu Efigii ale unui coșmar istoric (ed. Humanitas, 2015), primul volum dintr-o anunțată trilogie. Politologul ne înfățișează aici o tipologie a nomenclaturii, creionând totodată portretele principalelor personaje care au fost la vârful puterii din 1945 până în 1989, ba chiar, prin Ion Iliescu, și după 1989. E o galerie variată, pentru că ea include atât imbecili precum Chivu Stoica ori Emil Bobu cât și indivizi cultivați și inteligenți ca Miron Constantinescu sau Gogu Rădulescu dar care au făcut corp comun cu sistemul, include activiști fără scrupule, gen Ilie Rădulescu și Octav Cozmâncă, alături de intriganți cinici precum Silviu Brucan. Cred că nicăieri nu e mai potrivită, ca în cazul nomenclaturii comuniste, formula de faună politică: mai ales când ajung în zonele superioare ale puterii (dar observația e valabilă și pentru cei de la „bază”) activiștii se comportă ca niște fiare, se pândesc unii pe alții, se sfâșie ca să prindă un loc mai bun, se adună în haită, se târâie pe burtă în fața celui care ajunge la statutul de „șef suprem”.

Pe lângă faptul că propun caracterizări percutante și memorabile, portretele potentaților comuniști vor să risipească legende și idei preconcepute. Ștefan Andrei („cu figura lui de cocker spaniel melancolic”) n-a fost în nici un caz „un Machiavelli” ci mai degrabă „un Gromîko al ceaușismului” (veșnic încruntatul Andrei Gromîko, precizez pentru cei care nu știu ori au uitat, a condus vreme de aproape trei decenii ministerul de externe al Uniunii Sovietice). Emil Bodnăraș a fost (aspect puțin cunoscut) un mare admirator al maoismului. La Silviu Brucan accentul cade pe imensul lui orgoliu („se considera un ales”); bolșevic fanatic, nu a acceptat marginalizarea, ceea ce explică ruptura – târzie – de Ceaușescu („Scrisoarea celor șase” din 1989). Brucan este cel care a gândit strategia de transformare a FSN în partid politic, el a lansat și ideea „partidului mare” (avatar al partidului unic) pe care o îmbrățișează și astăzi PSD-ul. Ceaușescu a rămas de fapt toată viața un stalinisr dogmatic: dacă a devenit antisovietic este pentru că Hrușciov demolase mitul lui Stalin. Gheorghiu-Dej, „un criminal din specia lui Stalin, Rákosi sau Gottwald”, s-a distanțat de ruși nu din patriotism ci pentru a supraviețui politic (se temea că va ajunge și la el valul destalinizării declanșat de Hrușciov). Paginile consacrate lui Ion Iliescu evită orice ambiguitate: „Viziunea politică a nedezmințitului politruc Ion Iliescu este una întemeiată pe vendetă, minciună și exclusivism”. Și încă: „Ion Iliescu ar vrea să intre în istorie ca un contestatar al totalitarismului comunist. Nu a fost decât un activist mai puțin grobian, mai puțin diletant și mai puțin obscurantist”. Ion Gheorghe Maurer: „tenacitate, voință de fier, natură neînduplecată și neîndurătoare, intransigență ideologică, abil camuflate prin superficiala pojghiță de politețe burgheză”. Octav Cozmâncă este exemplul viu „a ceea ce înseamnă cadrismul adipos, încruntat, ipocrit, venal și cinic”.

Slugarnicul Manea Mănescu s-a ilustrat ca un zelos slujitor al ceaușismului. Și Paul Niculescu-Mizil a fost unul dintre cei care au contribuit decisiv la făurirea stalinismului național ceaușist, ca să nu mai vorbim de sinistrul Dumitru Popescu-Dumnezeu, care își permite astăzi să ne dea lecții despre cum trebuie citită istoria recentă. Corneliu Vadim Tudor: „Spre a relua o faimoasă formulare a lui Cioran referitoare la tirani, viața politică românească fără Vadim ar fi precum o grădină zoologică fără hiene…”. Vedem așadar cum în cele patru decenii de comunism România a fost condusă de „un grup de gangsteri politici, impostori insolenți și birocrați cinici, indivizi autoproclamați elită a clasei muncitoare, exponenți ai unei ideologii pretins atotbiruitoare și atotștiutoare”.

Cunoscător al multor secrete de culise, Vladimir Tismăneanu ne dă și amănunte interesante din viața privată a liderilor comuniști. E frapant să constați, spre exemplu, că fii și fiice ale unor figuri de rang înalt au ales, în anii ’70 –’80, să plece în occident. Așa au făcut un fiu al lui Gheorghe Apostol, o fiică a lui Leonte Răutu, un fiu al lui Alexandru Bîrlădeanu, iar lista îi mai cuprinde pe Maxim Berghianu, Petre Borilă, Grigore Preoteasa, Petre Lupu etc. Nu mai puțin revelatoare este ceea ce am putea numi topografia puterii comuniste în Bucureștiul postbelic: vilele potentaților se află pe bulevardul Primăverii, desigur, dar și pe strada Herestrău, bulevardul Aviatorilor, strada Grigore Mora, șoseaua Kiseleff, strada Londra, strada Emile Zola ș.a.m.d., un perimetru ce se transformă într-un fel de „cetate interzisă”.

Efigii ale unui coșmar istoric completează în chip fericit celelalte cărți despre comunismul românesc ale lui Vladimir Tismăneanu și continuă astfel un demers salutar.

http://www.humanitas.ro/…/efigii-ale-unui-co%C8%99mar-istor…

În Efigii ale unui coşmar istoric, carte gândită ca o galerie a portretelor în clarobscur, în care apar magnații vechiului regim, Vladimir Tismăneanu este interesat de caracterologia epocii totalitare din…
humanitas.ro

Comments are closed.

%d bloggers like this: