Totalitarismul si statul de drept

Vorbind in martie 1937, deci in plina Mare Teroare, subordonatilor sai din cadrul Procuraturii Generale a URSS, ex-mensevicul Andrei Ianuarievici Visinski a declarat, pe baza instructiunilor, explicit mentionate, primite de la Stalin: “Exista perioade in istoria omenirii, ca si in vietile noastre, cand legile trebuie privite ca anacronice si sa fie date de-o parte”. Conform doctrinei Visinski, confesiunea acuzatului era o proba juridica suficienta pentru pronuntarea sentintei.

Extorcarea acestor confesiuni (prin tortura fizica si psihica, prin santaj emotional etc) devenea sarcina numarul unu a politiei secrete (v. volumul “Marea Teroare” de Robert Conquest si romanul “Intuneric la amiaza” de Arthur Koestler).

Cum scria candva Boris Levitsky, “chestiunea culpabilitatii ca atare nu era una care sa fie dezbatuta”. Era suficient ca o persoana sa fie desemnata drept “inamic obiectiv”. NKVD-ul si Gestapo-ul stiau cum sa o transforme in “inamic subiectiv”. Totalitarismul, cum a demonstrat Hannah Arendt, are doi inamici fundamentali care trebuie nimiciti: persoana morala si persoana juridica. Teoreticienii legali ai celui de-al Treilea Reich impartaseau aceasta viziune. De-radicalizarea unui regim totalitar insemna, de fapt, resurectia acestor doua persoane.

Dar cat de departe poate merge o asemenea de-radicalizare fara a anihila sistemul insusi? Adam Michnik avea dreptate cand scria, in anii 70, ca nu exista totalitarism cu chip uman, ci doar unul cu dintii sfaramati…

Comments are closed.

%d bloggers like this: