Tony Judt și emoția ideilor (eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

Au trecut, iată, cinci ani. Într-o vineri, pe 6 august 2010, s-a stins din viaţă la 62 de ani Tony Judt, istoricul care a întruchipat exemplar vocaţia intelectualului public. A fost un gânditor pentru care moralitatea şi politica nu sunt domenii incompatibile. Spirit polemic, ostil certitudinilor comode, Tony Judt a provocat prin scrierile sale reacţii puternice şi adeseori agresive. Îl exaspera orice formă de fundamentalism. Cărţile sale (unele traduse în limba română la editura Polirom) stau mărturie pentru o atitudine de consecventă respingere a oricăror fixaţii ideologice. Ceea ce a scris, mai ales după 2002, pe teme legate de Orientul Mijlociu, a fost adeseori şocant pentru unii dintre cititorii săi. Nimeni nu l-a putut însă acuza vreodată de cinism, de ipocrizie ori de conformism. Detesta ideile preconcepute, clișeele bombastice, stilul oracular și fanatismele de orice natură. A scris unul dintre cele mai incitante studii despre semnificaţia istoric-mondială a revoluţiilor care au dus la finalul comunismului din Europa de Est: “O mie nouă sute optzeci şi nouă: Sfârşitul cărei epoci europene?”

Iat-o anti-euforică, neliniştitoarea concluzie a acelui text, în atâtea privinţe premonitoriu: ”…Europa este pe cale de a intra într-o epocă de dezordine, într-o perioadă de tulburări. Acesta nu este un lucru nou pentru bătrânul continent, desigur, dar pentru majoritatea oamenilor care astăzi sunt în viaţă va veni ca o experienţă nouă şi neplăcută”. Lucrarea sa Past Imperfect a deconstruit fascinaţia intelectualilor francezi pentru utopiile marxizante, inclusiv totalitarismul stalinist. A fost unul dintre primii care au scris despre rolul intelectualilor critici din Europa de Est în dezagregararea sistemelor comuniste. Tot el a scris apoi despre declinul acestui rol, despre convertirea unora dintre aceşti foşti disidenţi în opusul a ceea ce promiseseră şi păruseră a fi.

Dând filmul înapoi, poate că autorul magistralei istorii a Europei în anii Războiului Rece (Epoca postbelică, Polirom, 2008) a avut în mare măsură dreptate. Tributari paradigmei societăţii civile şi unui universalism etic poate naiv, pierdem uneori din vedere că unele statui începuseră să se degradeze. Semnalul cel mai dur şi dureros a venit din fosta Iugoslavie când unii membri ai cercului Praxis s-au transformat în ideologii regimului Miloşevici. În anii săi din urmă, Tony Judt s-a ocupat adeseori de chestiunile legate de istorie recentă, memorie, uitare, de comparabilitatea regimurilor comuniste şi fasciste, de rănile deschise ale conştiinţei europene. În acest sens, Judt oferă un diagnostic judicios: “o societate bine organizată este aceea în care ştim adevărul despre noi înşine la nivelul întregii comunităţi, nu cea în care spunem minciuni călduţe despre ceea ce suntem”. Până la sfârșitul vieții, directorul Institutului Remarque de la New York University a rămas în permanentă legătură cu prietenii săi din România şi, în primul rând, cu Mircea Mihăieş, fost fellow la Remarque Institute, cel care a editat volumul cu textul amintit din New York Review şi reacţiile din ţară.

Scriind despre Leszek Kołakowski, Tony Judt l-a numit “ultimul ilustru cetăţean al Republicii Europene a Literelor”. Aceste cuvinte sunt potrivite şi în cazul său. Cartea The Burden of Responsibility propune liniile de forţă ale unei viziuni tragice şi lucide despre universul politic dintr-un veac măcinat de pasiuni ideologice şi hybris radical. Eroii lui Tony Judt s-au numit Albert Camus (a cărui poză o ținea pe biroul său), Raymond Aron, Isaiah Berlin, Hannah Arendt, A.J.P. Taylor, Léon Blum, Leszek Kołakowski, Arthur Koestler, George Orwell. Și nici măcar eroi, ci mai degrabă “umbre… care se aflau peste tot și tot timpul”. Virtuţile în care a crezut au fost moderaţia, fermitatea, onoarea, responsabilitatea. Londonez prin naştere şi formaţie, a devenit ceea ce se numeşte un New York intellectual (asemeni Hannei Arendt, lui Irving Howe, lui Dwight Macdonald ori lui Daniel Bell).

Eseurile sale istorico-politice au apărut în New York Review of Books, Tikkun, Times Literary Supplement, The New Republic, London Review of Books. A fost un membru extrem de activ al comitetului editorial al trimestrialului East European Politics and Societies. A practicat istoria ideilor şi analiza politică de o manieră comprehensivă, opusă oricărui provincialism reducţionist. Într-o intervenţie citată în necrologul din New York Times (semnat de William Grimes), Tony Judt spunea: “Un istoric este în acelaşi timp antropolog, filosof, moralist, şi, totodată, trebuie să înţeleagă situaţia economică a perioadei despre care scrie”. În acelaşi articol, Mark Lilla a oferit o excelentă caracterizare a activităţii lui Tony Judt: “deţinea capacitatea neobişnuită de a prezenta imaginea de ansamblu simultan cu analiza miezului lucrurilor.”

În 2010, Mircea Mihăieş i-a adus un superb omagiu lui Tony Judt: “Tuturor ne lipseşte deja — şi ne-a lipsit în ultimii ani — înţelepciunea lui, felul abrupt, dar prietenos, în care-şi exprima dezacordul, precizia exprimării şi neobosita lui generozitate, râsul încântat atunci când descoperea un lucru nou. Călător neobosit, aflat parcă mereu pe urmele unei himere, Tony Judt a fost unul din cei mai fascinanţi ‘spectateurs engagés’ ai tulburei şi tulburătoarei noastre epoci. Textele confesive, scrise nu ştiu când şi, mai ales, cum, publicate în ultimul an, sunt un dar preţios, o mărturie plină de patetism şi luciditate a unui intelectual de hiper-calibru, dar care a fost şi — aleg dinadins aceste cuvinte demonetizate, dar care lui i se potrivesc ca puţinora alţii — un Mare Om.” Acum, când au trecut cinci ani de când Tony Judt nu mai este, când sarcasmul său seducător, întotdeauna îmblânzit de o undă de compasiune, a dispărut în ceaţa infinită a marii tăceri, ne dăm seama cât de mult a contat, cât de singuri suntem fără el, fără curajul său de a spune ceea ce crede, indiferent de reacţiile unora sau altora.

Mulţi l-au urât pentru ideile sale heterodoxe. El nu ştia, nu putea să urască. Tony Judt a purtat cu demnitate ceea ce el a numit, pe urmele celor pe care i-a preţuit, povara responsabilităţii. Tony Judt a fost un gânditor excepţional, un umanist cum prea puţini au rămas în lumea noastră tot mai sărăcită spiritual. Ni-l imaginăm undeva, acolo sus, prins într-o neîntreruptă conversație cu Albert Camus, cu Hannah Arendt, cu Leszek Kołakowski. De la Tony Judt am învățat cât de important este să luăm ideile în serios și să nu uităm niciodată că ideile, cuvintele, au consecințe. Uneori faste, de foarte multe ori nefaste. Cartea sa (Past Imperfect) despre intelectualii francezi și mirajul comunist rămâne astfel nu doar o admirabilă sinteză de istoria ideilor, ci și un urgent avertisment moral.

Ceea ce n-a terminat Tony Judt continuă, în multe privințe, Timothy Snyder. Istoricul de la Universitatea Yale merită recunoștința noastră pentru o emoționantă carte de dialoguri cu Tony Judt realizată în timpul bolii terminale de care a suferit acest prestigios intelectual. Lovit de necruțătoarea boală Lou Gehrig, Judt se afla în incapacitate fizică totală, dar și-a păstrat abilitățile mentale în perfectă funcțiune până la sfârșit. Și ce minte avea! Volumul se concentrează asupra itinerariului intelectual al lui Judt: de la copilăria londoneză într-o familie de imigranți evrei est-europeni, la adeziunea frenetică timpurie la ideile de stânga, la atașamentul pentru sionism și statul Israel, la studiile la Cambridge, la descoperirea controverselor culturale franceze cu pasiunea lor incomparabilă pentru idei și cu atacurile ad hominem specifice acestora. Urmează apoi posturile universitare în Statele Unite, Anglia și apoi, până la sfârșit, în Statele Unite, la Universitatea din New York, unde Judt a fondat și a condus Institutul Remarque, un think-tank specializat pe studii europene.

Mai mult decât un istoric de factură academică (față de care de multe ori el a manifestat un anumit dispreț), Judt a fost un intelectual public, un om îndrăgostit de idei. Volumul de dialoguri cu Snyder reflectă în mod elegant preocupările de o viață ale lui Judt, viziunea sa asupra politicii ca spațiu fatalmente afectat de vanități, gâlcevi și hybris, dar care cuprinde și promisiunea virtuții și a responsabilității. Pentru a-l parafraza pe Snyder, Tony Judt s-a dedicat politicii ideilor și, am adăuga, s-a dedicat unei anumite idei despre politică. American prin opțiune, el a rămas esențialmente un outsider, precum Hannah Arendt înaintea lui. Arendt, împreună cu Raymond Aron, Leszek Kołakowski și George Lichtheim, au fost dintre puținii gânditori pe care Judt i-a admirat aproape necondiționat. A refuzat orice fel de șablon ideologic, s-a definit ca reprezentant al stângii democratice și a rămas convins până la capăt că există o moștenire a umanismului care trebuie apărată împotriva a ceea ce el a perceput drept un conservatism reacționar și periculos. Judt se temea în mod real de posibilitatea ca Statele Unite să fie dominate de exponenții Majorității Morale și de alți demagogi populiști. Credea sincer în pluralism și avea presimțiri sumbre legate de pericolele potențiale din perioada de după sfârșitul Războiului Rece. La un moment dat, în volumul citat, Judt îi mărturisește lui Snyder că a rămas profund atașat idealurilor secolului XVIII.

Fiecare capitol al cărții se deschide cu amintirile și reflecțiile lui Judt asupra subiectelor care apoi sunt discutate cu partenerul de dialog, care la rândul lui este un remarcabil intelectual. În mod special provocatoare sunt discuțiile legate de experiența franceză a lui Judt (aici reiese atașamentul său pentru personalități precum François Furet și Annie Kriegel); de descoperirea de către Judt a Europei de Est și profunda prietenie cu intelectuali polonezi, mai ales Jan T. Gross și Irena Grudzińska-Gross; interpretarea sa privind radicalismul intelectual și politic, elementul central al unui secol profund ideologic; situația dificilă a Israelului și pozițiile sale controversate asupra identității statului evreu. Pregătindu-se să scrie capodopera Epoca postbelică (Penguin, 2005/Polirom, 2008), volum care integrează exemplar istoriile culturale și politice ale Europei de Est și de Vest, Judt a scris o carte de mici dimensiuni care pune în lumină propriile opțiuni morale. Intitulată Povara responsabilității (University of Chicago Press, 1998/Polirom 2000), aceasta se concentrează asupra a trei personalități pe care Judt le-a considerat paradigmatice pentru onestitatea lor morală și intelectuală. Cei trei erau francezi, ceea ce în sine este semnificativ pentru că au existat destui critici (mai ales în Franța) care l-au acuzat că de fapt el disprețuia chiar subiectul pe care l-a cercetat încă din perioada doctoratului: intelectualii francezi. Așadar, Judt i-a ales ca studii de caz pe Léon Blum, Albert Camus și Raymond Aron, identificând la cei trei o trăsătură comună: respectul pentru demnitatea umană.

Din punctul nostru de vedere, Judt este cel mai convingător atunci când analizează dezbaterile din Franța, cu toate meandrele dialectice și misterele conceptuale care le sunt atât de caracteristice. Volumul său Trecutul imperfect (University of California Press, 1992), care abordează seducția marxistă printre intelectualii francezi, rămâne cel mai bun pe subiect, deși există nu puține alte contribuții. Judt a scris și excelente eseuri despre Europa de Est, în special despre intelectualii disidenți. A învățat limba cehă (vorbea deja franceză, germană, italiană și ceva spaniolă), a vizitat regiunea, susținând numeroase conferințe, și a stabilit prietenii cu intelectuali est-europeni proeminenți. Mai mult decât atât, există un volum al lui Judt care a fost publicat doar în România, în 2000. Este intitulat Europa iluziilor (Polirom) și cuprinde dialogurile acestuia cu membrii cercului “A Treia Europă” din Timișoara.

Autor constant pentru New York Review of Books, Judt a devenit nu doar vizibil, ci și extrem de influent. Nu avea răbdare pentru pompozități sterile, limbaj ezoteric, jargon abscons și filistinisme. Articolele sale puteau fi uneori extrem de caustice. În realitate, însă, Judt era în mod fundamental o persoană de o maximă onestitate, prinsă în universul interior al propriilor dileme, aspirații și melancolii. Pe 21 mai anul acesta, Jonathan Freedland, executive editor pentru opinii la The Guardian, semna în NYRB un articol intitulat “The Best Man Among Us” și sublinia foarte subtil că Judt nu percepea ideile pe tărâmul exclusiv al abstracției pure, ci înțelesese ca nimeni altul că indivizii, asemeni națiunilor, își formează ideile ca o consecință a vieților pe care le-au dus, a prejudecăților și memoriilor personale. Dar, pe de altă parte, nu putea crede până la capăt nici în simplificata observație a omului ca produs al timpului său, iar biografia lui stă mărturie: “growing up in a Marxist family I was largely immune to the excessive enthusiasms of my New Left contemporaries”. La Tony Judt nu vom găsi niciodată un manifest, un catehism, pentru că s-a definit mai cu seamă prin pragmatism intelectual. În acest sens, îl cita adesea pe John Maynard Keynes: “When the facts change, I change my mind. What do you do, sir?”. Dar Judt radia de erudiție și nici măcar criticii săi cei mai acerbi nu se încumetau a-l provoca, decât foarte arar, pe tărâmul faptelor și datelor. Asemeni eroului său preferat Camus, despre care spunea că “s-a abținut de la a condamna slăbiciunea umană”, moralistul Tony Judt a știut și el să distingă binele de rău fără a anula dialogul prin sentențiozitate.

Critica de dans Jennifer Homans, văduva lui Judt, a surprins perfect acest lucru într-un articol publicat în martie 2012 (“Tony Judt: A Final Victory”) în New York Review of Books: “Pentru Tony, ideile au fost un fel de emoție”.

http://www.contributors.ro/cultura/tony-judt-%c8%99i-emo%c8%9bia-ideilor-eseu-de-marius-stan-%c8%99i-vladimir-tismaneanu/

Comments are closed.

%d bloggers like this: