Melancolii de primăvară

Am deschis la intâmplare volumul “Poezii” din 1958, editie de lux atunci si acum, ingrijită de Perpessicius. Am dat de una din poeziile cele mai dragi inimii mele. Nu cred că s-a scris vreodată ceva mai frumos, mai trist şi mai adevărat in limba română. După cum nu cunosc un mai tulburător final de biografie dacât acela al “Vieții lui Mihai Eminescu” de G. Călinescu: “Astfel se stinse in al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca in albie, si peste locul ingropării sale va răsări pădure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer in depărtări, pană când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice in țeava subtire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Elev fiind, am invățat pe dinafară acest pasaj Il știu si azi, la fel cum știu și “Glossa”…

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

 

Image may contain: 1 person

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: