Diavolul in Istorie: Leninismul ca escatologie revoluționară

Putem oare absolvi intențiile inițiale de efectelor lor dezastruoase? Putem oare separa moralitatea intențiilor de moralitatea efectelor? Chiar și înainte de venirea la putere a bolșevicilor, era clar că Lenin era un propagandist fanatic, un ideolog utopic fixat asupra ideii de puritate socială și purificare, un moștenitor al lui Robespierre și Saint-Just, și nu un filosof. Filosofia presupune îndoială, iar Lenin era un om fără îndoieli. Lenin era practicantul unei filosofii simpliste, partizane și exclusiviste. El a respins categoric orice posibilitate pentru o cale de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el a numit ‘ideologia burgheză’ și cea ‘proletară’. Maniheismul lui Lenin a fost inexorabil. Pentru Lenin și urmașii săi, ideile au fost dintotdeauna manifestările intereselor de clasă. Aceasta era esența unei noțiuni esențiale pentru concepția leninistă asupra ideilor, ideologiilor și conștiinței filosofice: “partiinost” – partinitatea, poziția de clasă, atașamentul militant, aservirea totală și funestă la linia partidului. Pentru Lenin, dictatura proletariatului, concept pe care el l-a apărat cu fanatică ardoare, a reprezentat singurul mod de salvare a revoluției si, deci, a a umanitătii. În această escatologie revoluționară, violența avea funcțiuni izbăvitoare, cathartice și miraculoase. Cei care refuzau să adere la adevărul revelat de partid deveneau ‘dușmani ai poporului’ și își meritau exterminarea, fiind mizerabili paraziți. In rest, Lenin putea fi liniștit, bătrâna cârtiță iși urma drumul…

 

Image may contain: 1 person, sitting and outdoor

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: