Un proiect cât o bibliotecă (Vasile Popovici despre Mihnea Berindei si istoria comunismului din Romania)

 

Documentele editate de regretatul istoric Mihnea Berindei împreună cu Dorin Dobrincu și Armand Goșu sub titlul Istoria Comunismului din România ar fi trebuit să fie o anexă la Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Inițial, aceste documente urmau să apară într-un singur volum, probabil de dimensiunea Raportului și să acopere întreaga perioadă 1945–1989. Cercetarea arhivelor a scos însă la suprafață un număr impresionant de informații de primă importanță, astfel că munca lor s-a întins mult dincolo de limitele ce și le fixaseră anterior. Până acum au apărut trei masive volume însumând câteva mii de pagini. Iar publicarea a ajuns la anul 1975. Între timp, sufletul proiectului, Mihnea Berindei, s-a stins din viață. Nu ne rămâne decât să sperăm ca Dorin Dobrincu și Armand Goșu vor avea puterea și voința să ducă la capăt ce au început. Importanța excepțională a muncii lor de până acum ar trebui să fie o motivație mai mult decât suficientă.

Înainte de orice, trebuie să spun că lectura acestor volume a fost pasionantă în cel mai înalt grad. De foarte multă vreme n-am mai citit ceva cu atâta aviditate, spre uluirea familiei, care m-a pierdut cu totul timp de două săptămâni. Regăsisem deodată febra lecturilor din adolescență. Greu de crezut, admit, că o culegere de documente poate stârni interesul în așa măsură – până nu vezi cu ochii tăi despre ce e vorba aici.

Pentru prima oară atât de masiv, de ordonat cronologic, ni se permite să intrăm – nemediat de vreo interpretare sau de alt filtru – în spațiul ultim, cel mai intim și mai interzis al regimului comunist, acolo unde luau deciziile cei ce experimentau pe seama României funesta lor doctrină. Un popor întreg și-a pus continuu câteva întrebări obsedante, mereu aceleași, ramase până azi fără răspuns satisfăcător. Grație acestei culegeri de documente avem acum răspunsuri complete. Vă mai amintiți ce ne întrebam unii pe alții când lucrurile o luau accelerat la vale? Oare „cei de sus”, Dej sau Ceaușescu, cunoșteau ei realitatea peste care vorbirea comunistă așezase o lespede de minciuni ? Oare credeau ei cu adevărat în propriilor lor scorneli când era atât de evident că de fapt lucrurile stăteau tocmai pe dos decât se spunea ? Dar dacă „ei” erau mânați de intenții bune care până să ajungă la noi, printr-un fel de magie neagră, inversă, se transformau în coșmar ? Să fi fost chiar atât de prost Tovarășul pe cât părea? Nu era el șmecherul ăla de la periferie, rudimentar dar „foarte” deștept, cum zic unii, fiindcă altfel n-ar fi ajuns el stăpânul haitei? Știau ei că în România lor se fura pe rupte – țăranul la țară, muncitorul la oraș, tovarășii de peste tot, că de trăit trebuia să trăim cumva? Vă amintiți aceste întrebări, cei ce ați prins acele vremuri?

Avem acum răspunsurile în stenogramele și rapoartele publicate de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu și Armand Goșu. O mai atotcuprinzătoare și mai fidelă oglindă greu s-ar fi găsit !

Mă opresc doar la trei episoade, toate din perioada Ceaușescu : cum au reacționat tovarășii la vârf cu ocazia invaziei Cehoslovaciei de către sovietici și aliați ai Tratatului de la Varșovia ; cum era urmărit Tovarășului de către Securitate (!); în fine și în trecere, cum a fost cu accidentul de la fabrica „Steagul Roșu” din Brașov (iunie 1974).

Este întâi de toate curios modul în care a fost percepută la București liberalizarea de la Praga. Ceea ce fusese, fără dubiu, un proces urmând să ducă la disoluția comunismului cehoslovac (aici rușii nu se înșelau), la București părea doar un act de desprindere de Moscova fără consecințe asupra sistemului. Ceaușescu decide să-și arate sprijinul față de Dubček și întreprinde o vizită la Praga cu doar câteva zile înainte ca trupele sovietice să ocupe Cehoslovacia, vede cu ochii lui ce s-a putut vedea, discută și cu cei 12 (!) ziariști români detașați permanent acolo (DIE să trăiască!) și conchide că guvernul cehoslovac se află pe drumul cel bun. La întoarcere, informează Comitetul Executiv al CC și dă toate asigurările că Cehoslovacia urmează drumul României, de îndepărtare nu de comunism, ci de Moscova. Și iată că imediat vine, la doar câteva zile, și noaptea fatidică, 21 august 1968. Cu noaptea-n cap, la 6 și 30, la București se reunesc tovarășii pentru ședința Comitetului Executiv al CC. Prudent, Ceaușescu începe printr-o informare albă: cum a fost el înștiințat printr-o nota a ambasadei sovietice, la 3 noaptea, despre invazie, cum prezintă situația radiourile, cum au fost contactate telefonic autoritățile române de către un tovarăș ceh de la Praga. „Situația – zice Ceaușescu – e deosebită”, ceea ce nu e nici așa, nici așa, iar tovarășii sunt chemați să se pronunțe pe rând. De aici încolo, filmul începe să semene pe alocuri cu ședințele din decembrie 89. În orice caz, deși are un plan în minte, Ceaușescu n-ar vrea să se expună din capul locului până nu ia pulsul camarazilor. Știe bine că acum se joacă și cartea funcției sale, fiindcă tocmai făcuse niște pași pentru susținerea vocală a lui Dubček, doar dăduseră un comunicat comun, el făcuse declarații explicite – nu mai exista cale de întoarcere; or, dacă sovieticii mergeau mai departe în forță, aceasta ar însemna și prăbușirea sa personală. Anunță totodată că a convocat plenara CC în cursul dimineții, la ora 10, și este de acord să fie invitați și secretarii județeni nemembri în CC. Se asigură astfel de întreaga rețea superioară de partid. Până la ședința de la ora 10, ar vrea să știe ce ar trebui să susțină în fața plenarei (acesta era ritualul, dezbaterea se făcea pe baza unei propuneri, nu la voia întâmplării). Pe măsură ce vorbește și înainte ca tovarășii să se pronunțe, înțelege însă în ce ape se scaldă ei. Așa că o ia înaintea lor și propune să se arate public „îngrijorarea noastră”. Însă ce-l doare pe el e mereu aceeași chestiune a scaunului, fiindcă ar vrea să știe dacă nu cumva există și la noi disensiuni interne: tocmai primise o Notă Verbală din partea ambasadei („scrisoarea asta nesemnată”), mai există și o depeșă a agenției sovietice TASS și toate astea susțin că intervenția armată sovietică n-a fost spontană (cum să fie spontană?!), ci a răspuns unei cereri formulate de un grup de activiști cehoslovaci. Se urma astfel ritualul comunist: noi sovieticii respectăm voința celor ce ne cer ajutorul – cum,  fie spus în paranteză, făcuseră și naziștii la vremea lor și continuă să facă azi, cu același succes, și Rusia lui Putin. (Neexprimată, dar foarte prezentă în mintea Tovarășului, era deci întrebarea dacă nu cumva exista un grup de trădători și pe la noi în acel august 1968.) Din acest punct al dezbaterii, Ceaușescu o ia în crescendo dezvăluind planul și conchizând: „este trist că am ajuns să punem problema aceasta față de țările socialiste, dar aceasta este situația creată de oameni iresponsabili.

Tovarășii încep să ia cuvântul. Fidel între fideli, Manea Mănescu : „să ne apărăm patria”. Ceaușescu dă totul pe-o carte: „nu avem de ales decât această cale”. Altă voce grea, Maurer, se exprimă fără echivoc: „eu sunt absolut de acord cu propunerile făcute de tovarășul Ceaușescu.” Din momentul în care diapazonul, cu certitudine reglat înaintea începerii ședinței, dă tonul, tovarășii, îmbiați încă o dată la cuvânt, se dezlănțuie. Chivu Stoica, cominternist la ora trădării, socotește că „între țările socialiste trebuie să existe relații de cooperare, de întrajutorare și nicidecum relații de cotropire și dominare.” Apostol susține propunerile fostului său rival „cu fermitate” și respinge „această politică de dictat.” Niculescu-Mizil face un pas în plus: „această hegemonie nu are nimic cu socialismul” și pronunță cuvinte grele: „imperialism”, „subjugare”, „dominație asupra altor popoare”. Alexandru Bîrladeanu atrage atenția că „este vorba despre o mare putere împotriva căreia dacă te opui te așteaptă aceeași mare nenorocire”, însă trage o concluzie tocmai pe dos și susține propunerile lui Ceaușescu. Revine Manea Mănescu și vorbește de „ocuparea piraterească”. Vîlcu merge mai departe și califică actul drept „murdar”, „brutal” sfârșind apoteotic: „act de ocupație militară, pe care l-au săvârșit numai hitleriștii”, ceea ce, în cod roșu, e suprema injurie. Iosif Banc consideră că e vorba de o „acțiune mârșavă”. Ianoș Fazekaș plusează și dă reuniunii un aer de conclav anticomunist înrăit pentru care un tribunal clement din acei ani ar fi dat 25 de ani de temniță grea: „eu n-am avut și nu am încredere în acest Tratat [de la Varșovia]”. Nu ca fasciștii acționează sovieticii, cum tocmai zisese unul mai înainte, ci „mai rău ca fasciștii” (memorabilul Manea Mănescu, punctând suprem). Nu-i așa că asistăm la  cel mai palpitant film – și cel mai improbabil ? În fond, îți vine să zici, acești crocodili gândeau și ei ca tot omul de rând!

Memorabil este apoi episodul monitorizării lui Ceaușescu în persoană de către Ministerul de Interne. Scandalul, care a provocat multă emoție printre tovarăși, face obiectul a trei stenograme din martie 1973. Medicul personal al Tovarășului, dr. Abraham Schäechter, n-a mai rezistat presiunilor Securității, care l-ar fi vrut informator. Se așteptau de la el rapoarte despre starea de sănătate a lui Ceaușescu. În ciuda dispozițiilor exprese ale partidului, Securitatea aduna așadar dosare despre toată lumea, inclusiv despre șeful cel mare! Interesează bolile lui Ceaușescu, doctorii care-l consultă, tratamentele administrate etc. Membrii Comitetului Executiv, știindu-se și ei urmăriți, fiindcă și-au găsit aparate de ascultat în casă, prind curaj și încep să creadă că ocazia ar fi bună să obțină și pentru ei exceptarea de la atențiile băieților vigilenți. Profitând de supărarea șefului („ce o fi trebuit o notă informativă că mă doare gâtul când toată lumea știe acest lucru”, se întreabă candid-ridicol marele Cârmaci prins în plasa sistemului pe care l-a creat), Verdeț direcționează discuția din voleu spre o decizie mai explicită. Zice Ceaușescu : „Se interzice de a se cere referințe, sub niciun motiv, despre tovarășii din conducerea partidului, nici că este bolnav sau alte lucruri.” Verdeț: „Și despre orice alt fel de probleme.” Ceaușescu sesizează imediat pericolul și pune lucrurile la punct: „Dacă apar probleme este obligatoriu să fie informat secretarul general [adică el însuși] care va stabili ce este necesar.” În felul acesta, momentul de speranță pentru tovarășii mai mici a luat sfârșit. Cu un umor nebănuit, Ceaușescu observă că, din reflex, securiștii ajung să facă rapoarte și despre ei înșiși: „eu sunt sigur că ei raportează la securitate în fiecare dimineață ce fac ei toată ziua.” Nu gândea rău Tovarășul. Și totuși cui servesc notele – necerute de nimeni! – despre sănătatea secretarului general? Cui serveau dosarele respective? Nimeni, nici măcar ministrul de Interne (Ion Stănescu) și nici nelipsitul general Pleșiță, secretar de stat in MI și responsabil de departamentul Securității, ambii destituiți în context și chemați să explice, nu dau un răspuns clar; își pun cenușa în cap, dar evită să lămurească chestiunea. Din una-n alta, reiese că și liftierul, și bucătarul, și femeia de serviciu, și în general tot personalul de serviciu din jurul CC informa pe rupte. Spre indignarea conducerii superioare. Sunt pagini de un comic ce bate orice ficțiune.

În fine, impresionată cu adevărat este o stenogramă despre teribilul incendiu de la întreprinderea de autocamioane „Steagul Roșu” din Brașov din 1974. Dacă vreodată se pierde complet memoria a ce a fost comunismul economic în România sau dacă generațiile actuale și viitoare vor ceda în fața propagandei ce se duce și-n zilele noastre pentru reabilitarea marii noastre industrii comuniste, atunci stenograma asta va vorbi ea singură în numele adevărului cât o mie de reportaje și mărturii directe. Avem aici, din chiar gura celor care au organizat imensa nebunie a economiei planificate, dimensiunile înfricoșătoare ale dezastrului: furturi generalizate, neputință organizatorică cu consecințe criminale, drama a mii și mii de oameni aduși de la sat la oraș în condiții de promiscuitate ce concurează cu cele din China de azi, risipă uriașă de materiale, ineficiență, rebuturi mai mari decât însăși producția. Tovarășii știau totul mai bine chiar decât cei ce lucrau la „Steagul Roșu” cum stau lucrurile acolo, iar detaliile năucesc. Și în general toate erau cunoscute cu exactitate. Pentru toate dezastrele existau, ca singure soluții, întărirea pregătirii ideologice și apelul la „conștiință”.

Se cuvine să spun aici două vorbe despre cel ce a fost Mihnea Berindei, coautorul proiectului de față ce valorează cât o întreagă bibliotecă anticomunistă. Îl regăsesc în aceste pagini de infinită acribie, unde fiecare nume și eveniment – și sunt mii – e repertoriat și explicat benedictin, unde fiecare cuvânt e măsurat iar adevărul de dincolo de documente e lăsat să vorbească prin el însuși, cu limpezime, fără exagerări și distorsiuni. Iar efectul e copleșitor. Acesta a fost Mihnea, omul care după ce muta munții făcea un pas în lături și lăsa să se creadă că munții s-au mutat singuri. Despre imensa lui generozitate și delicatețe au scris mulți. Serviciile aduse de el pentru libertate, la Paris, în România, în spațiul fost-iugoslav, în Albania, în Republica Moldova și cine mai știe pe unde, nu au echivalent, o spun în relativă cunoștința de cauză. Mintea lui analitică, onestitatea lui științifică de cercetător și de cunoscător al realităților noastre, activismul lui impregnat de seriozitate neautohtonă îl fac azi și pentru totdeauna de neînlocuit. Mi-am spus mereu că Mihnea Berindei e un turnesol pentru defectele noastre bine ascunse. M-a uimit nu o dată să văd că omul acesta de o blândețe unică stârnea, inexplicabil, instincte atavice la oameni de proastă factură sau care ulterior s-au dovedit de proastă factură. Ii puteai recunoaște după reacția la Mihnea.

Articol aparut in revista “Orizont”

 

————————-

Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu și Armand Goșu, Istoria comunismului din România. Documente. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965), vol. I, Editura Humanitas, 2009; Istoria comunismului din România. Documente. Nicolae Ceaușescu (1965-1971), vol. II, Editura Polirom, 2012; Istoria comunismului din România. Documente. Nicolae Ceaușescu (1972-1975), vol. III, Editura Polirom, 2016.

 

Advertisements

Comments are closed.

%d bloggers like this: