Adevar si mistificare: Silviu Brucan nu a fost disident

 

Toti disidentii sunt incomozi intr-un regim totalitar, fie el si unul decrepit. Problema este ca Silviu Brucan nu poate fi numit disident decat printr-o extensie semantica la limita adevarului ori chiar dincolo de aceasta. Macar pentru ca am scris nu putine lucrari de istorie a comunismului romanesc si european, scred cam dreptul sa nu fiu de acord cu atribuirea unei calitati pe care Silviu Brucan insusi nu stiu daca si-ar fi revendicat-o. A fost, neindoios, un critic din interiorul PCR al exceselor conducerii bipersonale din anii 80. Nu il putem numi disident, daca disidenti au fost Paul Goma, Vasile Paraschiv, Dorin Tudoran, Viorel Padina, Doina Cornea, Herta Muller, Radu Filipescu, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Gabriel Andreescu, Vlad Georgescu, Mihai Botez, Ion Negoitescu, Ion Vianu, Geza Szocs, Dan Desliu, Petre Mihai Bacanu, Stefan Niculescu Maier, Mihai Creanga, Anton Uncu, Victor Frunza, Vasile Gogea, Liviu Babes, Luca Pitu, Laszlo Tokes, Carmen Popescu, Pavel Nicolescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Puiu, Nicu Stancescu, Nica Leon, Dumitru Iuga, Aurel Dragos Munteanu si lista este mult mai lunga.

Nu il putem numi disident, daca disidenti au fost liderii miscarii greviste anticomuniste din Valea Jiului din august 1977, condusi de Constantin Dobre. Nu il putem numi disident, daca disidenti au fost Ionel Cana, Gh. Brasoveanu, Carl Gibson si alti militanti ai Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din Romania (SLOMR). Nu il putem numi disident, comond sau incomod, daca disidenti au fost muncitorii de la Brasov din noimebrie 1987 condusi, intre altii, de Mircea Sevaciuc.

In “Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania” numele lui Brucan nu figureaza, exact din aceste ratiuni, pe lista disidentilor (v. editia Humanitas, editor Dorin Dobrincu, Cr. Vasile si subsemnatuil, 2007, p. 767). Este amintit, in schimb, la pag. 771, pentru rolul jucat, in cea mai neagra perioada stalinista, ca redactor-sef adjunct al organului oficial al PCR/PMR, “Scanteia”.

Evident, este amintita “Scrisoarea celor 6″. Raportul nu este opera unui singur autor, ci rezultatul, asumat de toti membrii CPADCR si de toti expertii, unui efort colectiv. Din acest punct de vedere, pozitiile celor pe care ii mentionati sunt diferite de cea din Raport. Nu este nimic grav, asspune ca este normal. Ramane insa o intrebare fireasca de ce trebuia un institut care se ocupa prin mandat de crimele comunismului, sa investeasca fonduri in publicarea dosarului de securitate al lui Brucan acompaniat de texte menite sa-l prezinte drept disident? Ma refer la volumul continand fragmente din dosaryul de Securiate al lui Brucan, aparut in 2008 la editura Polirom. Sunt convins ca editura Polirom putea publica acel volum si fara antetul si sprijinul IICCR. O marunta chestiune simbolica? Ma indoiesc. Din cate stiu, la vremea respectiva au existat voci in institut care si-au exprimat mirarea, ba chiar revolta.

Poate totusi explica dl Marius Oprea, dl Stejarel Olaru si/sau doamna Hossu-Longin, cum a ajuns acel volum in planul de publicatii al IICCR. Era Brucan, caruia i s-a permis, intr-adevar, calatoria in Occident si la Moscova in 1988, deci dupa textul despre Brasov aparut in “The Independent” la Londra in noiembrie 1987, una din victimele comunismului din Romania? Adaug ca volumul despre dosarul de Securitate al Monicai Lovinescu a aparut abia in 2012, la Humanitas, ca parte a planului de publicatii sustinute de IICCMER (a fost o propunere sprijinita de conducerea demisa de Victor Ponta, la cererea lui Crin Antonescu, in mai 2012). Autoarea este cercetatoarea Iulia Vladimirov. Nu stiu daca mai lucreaza la IICCMER.

A propos de declaratia dlui Muraru ca as fi scris prefete la toate cartile aparute cu sprijinul IICCMER (o mistificare cu tenta calomnioasa), precizez ca nu am prefatat ori postfatat (sic) acel volum. Nu am scris prefete decat atunci cand mi-au fost solicitate de autori ori de edituri. Nu e vina mea daca editurile considera ca o prefata a mea poate suscita interes in randul cititorilor. Ar mai fi de adaugat ca pozitia lui Brucan in raport cu regimul de la Bucuresti trebuie comparata cu cele ale altor ilegalisti aflati temporar in Vest: ma refer la Pavel Campeanu cu ale sale articole scrise sub pseudonim in “New York Review of Books”, Corneliu Bogdan etc Cum se explica simpatia lui Brucan pentru C. Bogdan (numit secretar de stat la Externe imediat dupa venirea la putere a FSN) si ostilitatea atroce in raport cu Mircea Raceanu? Nu stiu, ma intreb. Chiar nu am un raspuns.

Pe C. Bogdan l-am intalnit la Philadelphia in primavara anului 1989. Am facut cu el un interviu adancit (mijlocit de prietenul meu, regretatul Andrei Coler) pentru cartea “Stalinism pentru eternitate”. Am inca notele din acea lunga discutie. A fost extrem de deschis si, cred, onest. Am discutat indelung despre Dej, Ana Pauker, Preoteasa, Ceausescu. Mi s-a parut perfect lamurit. Nu era nici poltron, nici mitoman. Cu Mircea Raceanu sunt prieten. Brucan era, ca sa spun astfel, alta plamada. Avea ceva tenebros, de comisar stalinist, in el. Asa l-a perceput si o fosta directoare din MAE, o figura celebra din maquis. Cristina Luca nu se temea de multa lume, dar de Brucan se ferea. Mama mea, sora Cristinei (Biancai), care vazuse multe la viata ei, care traise sub bombe in Spania Razboiului Civil, a fost inspaimantata cand a urmarit documentarul lui Ted Koppel si a auzit lugubrele hohote de ras ale lui Brucan. L-a evitat intotdeauna. Impresii, fireste, dar impresii semnificative, cred. Brucan a fost cel care a propus numirea lui Roman ca premier. Iliescu a consimtit. Corneliu Bogdan a murit la putin timp dupa Revolutie. Pavel Campeanu a devenit membru al GDS (chiar fondator, daca nu ma insel), a scris o carte excelenta despre ascensiunea lui Ceausescu. La inceputul lunii februarie 1990, am publicat un articol in “The New Republic” cu titlul “New Mask, Old Faces”. Vorbeam, intre altii, despre Brucan…

As adauga ca diagnosticul de narcisism pus de comentatorul de pe Contributors care semneaqza “Hannibal Lecter”, mi se pare adecvat. Omul se credea “uns de Istorie”, se juca de-a Istoria. Exista un pasaj in cartea ziaristului suedez Richard Schwartz (casatorit cu scriitoarea Slavenka Drakulici), “Room Service”, la care voi reveni. E ianuarie 1990 la Bucuresti, Brucan cineaza la Capsa cu suedezul. Mari manifestatii de strada, proteste, pancarte. Richard: “Urmeaza o noua revolutie?” Brucan: “Dragul meu, revolutiile nu au loc niciodata iarna”. Citez din memorie, dar cam asa apare dialogul. Era la doar cateva saptamani de la cee ce s-a numit Revolutia Romana, acea miscare eroica si disperata, care, odata confiscata de pucistii lui Iliescu-Stanculescu-Magureanu-Voican-Roman & Co, i-a permis lui Brucan sa taie si sa spanzure in Romania vreme de circa doua luni, cu consecinte care aveau sa dureze decenii…

Brucan si Patrascanu: distanta era enorma, ca intelect, ca onoare, ca bun simt. Desigur, nu in favoarea lui Brucan, clownul lui Dej. Brucan nu a fost un teoretician marxist in sensul real al cuvantului. Lipea fraze, combina lozinci. Ulterior, a invatat un jargon al teoriei relatiilor internationale. Patrascanu a fost un ganditor marxist autentic. Limitat din cauza adeziunii la comunism, dar scolit, citit, erudit. Nu era un amator precum Brucan. Sincer, nu cred ca Brucan a citit vreodata “Capitalul”. Nu cred ca a auzit de Max Weber, de Sombart, de Durkheim, nu cred ca a citit documente de istorie sociala romaneasca. Era specialist in aranjamente si intrigi de culise, Nu a ajuns niciodata ceea ce se numeste un intelectual critic. Cu atat mai putin un disident.

Cenuşă şi diamant: Aceasta insatiabila sete de libertate…

Nu ştiu de ce, ori poate ştiu, dar mi-au revenit în minte, în aceste zile de asalt împotriva libertăţii, demnităţii şi civilităţii, versurile marelui poet polonez Cyprian Norwid, alese drept motto al romanului lui Jerzy Andrzejewski, “Cenuşă şi diamant”. O carte care mi-a marcat adolescenţa, ca şi filmul cu Zbygniew Cybulski. Este un ceas istoric în care forţele obscurantiste din Romania încearcă să distrugă ceea ce s-a obţinut în spatiul statului de drept, al condamnării dictaturii comuniste, ilegitimă şi criminală, al competenţei în educatie, al dialogului public neîngradit de considerente meschine şi de orgolii provinciale.

Obsedaţi de revanşa, însetaţi de putere, liderii USL-ul par că detin un plan de atac de mult timp pregătit. Este tactica gramsciana a războiului de poziţie, de instaurare a unei hegemonii care să nu mai poată fi zdruncinată. Dacă lucrurile merg în continuare în această directie, România va arăta tot mai mult ca Belarus sub Lukasenko ori ca Venezuela sub Chavez.

Sunt reluate poncifele penibile ale naţional-stalinismului, se predică un naţionalism pe cât de desuet, pe atât de apocrif. Să le luam pe rand: mai întâi decapitarea IICCMER. În timp ce premierul Emil Boc a lăsat să functioneze echipele Marius Oprea şi Dinu Zamfirescu vreme de aproape 14 luni, fără nicio ingerinţă, Victor Ponta demite conducerea Institutului fără nicio explicatie, la două săptămâni de la investirea sa ca premier.

Se intensifică scandalurile din educaţie, sunt retraşi (cu mare greutate) doi miniştri desemnaţi, datorită indignării publice legate de falsuri in CV si de posibile plagiate. “Cel mai cinstit guvern” apare tot mai jenant drept unul al plagiatorilor, ori al protectorilor lor. În politica externă, ministrul Andrei Marga face declaraţii stupefiante în care îşi afirmă preţuirea pentru competenţa de lider a lui Vladimir Putin. Acelaşi filosof Andrei Marga care îl compara pe Traian Băsescu cu Benito Mussolini (ba chiar şi mai rău). Fostul bursier al Forumului International pentru Studii Democratice pare să ignore asfixierea democraţiei in Rusia.

Este înlocuit în totalitate Consiliul National de Etica, măsură preventivă legată de evaluarea unor plagiate notorii şi, poate, a altora mai puţin ştiute. Se contestă dreptul constituţional al Preşedintelui României de a reprezenta ţara la reuniunea Consiliului European de la Bruxelles. Premierul Ponta face afirmaţii dure la adresa Curţii Constituţionale şi lasă de înţeles că urmează modificari de statut în acest domeniu. Se acţioneaza fără jenă pentru a împiedica derularea normală a procesului Năstase.
Andi Lazescu este demis, fiind înlocuit în fruntea TVR de un cunoscut jurnalist ale cărui luări de poziţie din ultima vreme au fost necondiţionat admirative in direcţia actualului premier, văzut nu ca un militant de sorginte iliesciană şi guevaristă, ci ca un fel de manager bon chic, bon genre. Urmează atacul aberant, printr-o jdanovista Ordonanta de Urgenţă, împotriva uneia dintre cele mai respectate si eficiente institutii din Romania: ICR. Se prefigurează demiterea echipei Horia Patapievici-Mircea Mihaies-Tania Radu. Nu se oferă niciun argument credibil, este limpede că se actionează pe baza logicii distructive a vendetei. Spre surpriza lui Ponta şi a celor care trag sforile în spatele său, se produce o mobilizare a societăţii civile. Reiese că nu totul se poate, că românii nu sunt anesteziaţi moral.

În acelaşi timp, ministrul de interne Ioan Rus îl demite pe respectatul istoric Dorin Dobrincu din funcţia de director al Arhivelor Nationale ale României. Autor de lucrari esentiale, recunoscute international, Dobrincu este membru in Consiliul Stiintific al IICCMER. A jucat un rol decisiv în democratizarea Arhivelor. În locul sau, se pare, va veni un prieten apropiat al d-lui Rus. Să amintesc că Dorin Dobrincu este co-editor al “Raportului Final” al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Aşadar, Vladimir Tismaneanu şi Dorin Dobrincu demişi, Cristian Vasile demisionar din functia de director ştiintific al IICCMER. Cei trei editori ai acestui text refondator erau evident pe lista neagră a regimului pontocratic.

Nu sunt dintre cei care abandonează lupta. Nu cred că echipa Ponta-Antonescu-Voiculescu va reuşi să distugă voinţa de libertate a cetăţenilor acestei ţări.
Citez din memorie versurile lui Norwid, îmi cer scuze pentru eventuale erori şi pentru că nu am la îndemână numele traducatorului. O spun cu deplină responsabilitate, diamantul libertăţii nu poate fi sfărâmat…

“Scântei şi flăcări, o, torţă aprinsă/Arzi intre zari necontenit/Dar cine ştie, libertate nestinsă/Câştigi sau pierzi ce-ai cucerit?/Cenuşa doar, pierdută în neant/Îţi va fi urma, sau va mai rămâne/ Să ardă-n spuză viu un diamant/ Stea vestitoare-a zorilor de mâine”.

PS: Mineriada politica urzita de guvernul Ponta-Antonescu-Voiculescu a ajuns, cum era de asteptat si cum este perfect normal, in atentia presei internationale:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/presa-din-germania-averizeaza-asupra-epurarilor-de-la-bucuresti-acelasi-ton-si-in-afp-si-98.html

Pentru comentarii:

http://hydepark.ro/articol/articol/cenusa-si-diamant-924.html

 

Nu stiam traducerea in engleza a epigrafului din Norwid. Mi-a trimis-o, pe forumul “Hyde Park”, un cititor care semneaza “Hannibal Lecter, MD”. Ii multumesc:

From you, as burning chips of resin,
Fiery fragments circle far and near:
Ablaze, you don’t know if you are to be free,
Or if all is yours will disappear.

Will only ashes and confusion remain,
Leading into the abyss?—or will there be
In the depths of the ash a star-like diamond,
The dawning of eternal victory!

Epigraph to “Ashes and Diamonds”,  from Cyprian Norwid, “Prolog,” –Tragedia fantastyczna

Aventurile unui fals citat pe Wikipedia: In era internetului, nimic nu dispare, totul se pastreaza…

Scriam, acum cateva zile, despre surprizele ce se tin lant. Dupa ce doamna profesoara Carmen Musat si-a incheiat apoteotic un editorial in “Observator Cultural” menit sa ma lichideze definitiv si fara drept de apel din punct de vedere moral, prezentandu-ma drept un fel de favorit al lui Nicolae Ceausescu, Ion Iliescu si Traian Basescu, oportunist pentru eternitate, un cameleon ideologic de ultima speta, demn de dispret si oprobriu, am raspuns demonstrand ca acel citat era de fapt o fabricatie. Ca doamna Musat nu cititise cartea mea din 1976, “Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt” din care pretindea ca citeaza, ca se folosise de fapt de internet si preluase textul, o parafraza stangace si rau-voitoare, a ceea ce scrisesem eu, ca tanar ganditor neo-marxist, la 25 de ani.

Profesoara Musat stie foarte bine ca atunci cand citezi un text de pe internet, mentionezi sursa si momentul accesarii. Este o regula internationala. Inteleg ca nu este vorba aici de un articol stiintific, ci de unul, sa-i spunem, de opinie. Dar, odata ce faci trimitere la o carte, esti obligat sa citezi exact din ea, nu ai dreptul sa preiei citate neverificate, parafrazari din surse secundare nementionate. Vreau sa sper ca doamna profesoara Musat si distinsii membri ai Consiliului OC vor fi de acord cu mine ca asemenea metode nu pot decat submina calitatea si credibilitatea invatamantului romanesc. Nu este o chestiune minora, o bagatela. Acuratetea unui text depinde nu doar de originalitatea sa, ci si de acuratetea citatelor utilizate. Nu ma indoiesc ca domnul profesor Paul Cornea, de pilda, o poate asigura pe doamna profesoara Carmen Musat ca nu gresesc.

Nu a fost nevoie de prea multe si laborioase cautari ca sa gasesc sursa profesoarei de la Universitatea din Bucuresti: pagina despre mine din Wikipedia, editia romaneasca. Constat acum ca pe data de 4 iunie, cineva (nu am nici cea mai vaga idee cine, se poate sa fie cineva din comunitatea wiki care a citi textul meu) a intervenit si a sters citatul utilizat de doamna Musat precum si trimiterile la afirmatiile lui Victor Gaetan publicate ca scrisoare in pagina “Free for All” din “Washington Post”. Wikipedia are o pagina de istorie a articolului in cauza. Cum imi scria cel care semneaza “Hannibal Lecter, MD” intr-o postare recenta pe “Contributors”, in era internetului nimic nu dispare, totul se pastreaza. Chiar si citatul pe care s-a bizuit doamna Musat in efortul ei de duce pe noi culmi critica de exterminare.

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Vladimir_Tism%C4%83neanu&diff=6467743&oldid=6436223

Pentru definirea calomniei in Codul Penal romanesc:

http://vaisamar.wordpress.com/2012/06/05/ce-este-calomnia-din-perspectiva-codului-penal-romanesc/